“Ingerul cu Cãdelnita de aur” ( Pãrintele Arsenie Omul Imbrãcat în Haina de In si Îngerul cu Cãdelnita de Aur )

“Ingerul cu Cãdelnita de aur” ( Pãrintele Arsenie Omul Imbrãcat în Haina de In si Îngerul cu Cãdelnita de Aur )

“Ingerul cu Cãdelnita de aur” ( Apocalipsã 8, 1-6 )

“Si cand Mielul a deschis pecetea a saptea, s-a facut tacere in cer, ca la o jumatate de ceas.

Si am vazut pe cei sapte ingeri, care stau inaintea lui Dumnezeu si li s-au dat lor sapte trambite.

Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cãdelnitã de aur, si i s-a dat lui tãmâie multã, ca s-o aducã impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.

Si fumul tamaiei s-a suit, din mâna ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor.

Si ingerul a luat cadelnita si a umplut-o din focul altarului si a aruncat pe pamant ; si s-au pornit tunete si glasuri si fulgere si cutremur.

Iar cei sapte ingeri, care aveau cele sapte trambite, s-au gatit ca sa trambiteze. “ ( Apocalipsa 8, 1-6 ).

“Oarecari frati au venit la avva Antonie si au pus inaintea lui un cuvant din cartea preotiei.

Deci a iesit batranul in pustie si a mers avva Ammona pe urma lui in ascuns, stiind obiceiul lui si dupa ce s-a departat batranul, stand la rugaciune a strigat cu glas mare : Dumnezeule, trimite pe Moise ca sa ma invete cuvantul acesta !

Si a venit glas vorbind cu dânsul.

Deci a zis avva Ammona : glasul care vorbea, l-am auzit, dar puterea cuvantului n-am inteles-o.” ( avva Antonie 28 ).

Doamne, trimite pe sfantul apostol si evanghelist Ioan ca sa ne invete cuvantul acesta despre “ingerul cu cadelnita de aur”, am putea spune si noi, deodata cu sfantul Antonie cel Mare.

“Cadelnita de aur” din mana ingerului infatisat inaintea dumnezeiescului altar ceresc – dupa desfacerea celor sapte peceti ale Cartii si mai inainte de rasunetul celor sapte trambite si revãrsarea celor sapte potire ale mâniei lui Dumnezeu – este ea insasi un Potir prea sfant al rugãciunilor tuturor sfintilor, de la jertfa lui Abel pana la cea din urmã Liturghie ce se va sãvârsi pe pamant, ridicandu-se inaintea lui Dumnezeu impreuna cu fumul de tamaie din mâna îngerului.

Dimpreunã cu cele sapte sfesnice de aur, in mijlocul cãrora sfantul apostol si evanghelist Ioan il contemplã pe Mântuitorul Iisus Hristos cel Înviat ( Apocalipsa 1, 12-13 ), cu cununile de aur ale celor douazeci si patru de batrani, care stau imprejurul tronului ceresc intr-o neincetatã inchinare in Duh si adevar ( Apocalipsa 4, 4 ), si laolaltã cu cele sapte trâmbite, sapte potire si cu chivotul legamantului ( Apocalipsa 11, 19 ), “cadelnita de aur” din mana ingerului Domnului intregeste inventarul cel fara de sfarsit al sfintelor “obiecte” si vase liturgice, care slujesc la savarsirea neincetata a cosmicei Liturghii Arhieresti din sfânta carte a Apocalipsei sau a Revelatiei.

“Cadelnita de aur” din Apocalipsã este pendulul vesniciei.

Prin ea dumnezeirea tãmâiazã cu har necreat cerul si pamantul intreg, facerea lumii si inspiratia Scripturii, Istoria Bisericii si viata crestina.

Fiecare faptura a Creatiei si fiecare pagina a Bibliei este inmiresmata de fumul de tamaie al “cadelnitei de aur”, invaluind in taina Golgotei toate altarele Sfintei Scripturi si jertfele ce se aduc pe ele.

Atarnata de Crucea mantuitorului, “cadelnita de aur” din mana ingerului se miscã intre “altarul tamaierii” din Vechiul Testament, facut de Moise ( Exod 30, 1 ) si “ceasul tamaierii” din Noul Testament ( Luca 1, 10 ), in care se regãseste preotul Zaharia, tatãl sfantului Ioan Botezatorul.

Scrierile sfintilor Parinti ai Bisericii, Liturghiile ortodoxe, toate Tainele si ierurgiile, poartã pecetea mirosului de bunã mireasmã duhovniceascã a “cadelnitei de aur”.

Pentru ea magii aduc daruri : aur, tamaie si smirnã ( Matei 2, 11 ), iar mironositele, dimpreuna cu Iosif “cel cu bun chip” si Nicodim, pregãtesc miresme si miruri la Punerea in mormânt si Invierea Domnului.

“Cãdelnita de aur” este sâmburele norului de tamaie liturgic-ortodox, ce cheamã cu dor si lacrimi norul Parusiei.

Ea este jarul si focul rugaciunilor tuturor sfintilor, pomenite la fiecare otpust sau apolis.

“Cadelnita de aur” i-a înmiresmat pe patriarhi, i-a facut pe regi sa-si plece capetele, i-a inspirat pe profeti, i-a inflacarat pe apostoli si i-a iluminat pe sfintii Parinti.

“Cadelnita de aur” o vedem atarnand deasupra altarului si jertfei lui Abel, a lui Noe, a lui Avram, Isaac si Iacob, a lui Aaaron si Samuel, a lui Solomon la sfintirea Templului si a sfantului prooroc Ilie pe Carmel.

In cultul Bisericii Ortodoxe, “cadelnita de aur” se miscã nevãzut printre cuvintele ecteniilor, rugaciunilor si epiclezei Liturghiilor sfantului Vasile cel Mare, a sfantului Ioan Guradeaur si a Darurilor mai inainte sfintite.

“Cadelnita de aur” dã sens liturgic Discului si Potirului si rost euharistic Antimisului* [ *Vezi Dictionar mai jos !!! ] de pe Sfanta Masa.

In “cadelnita de aur” – de Ofir – se intalnesc rugaciunile tuturor sfintilor si se aprinde tamaia iubirii si a credintei tuturor crestinilor.

De aceea o “cadelnita de aur” trebuie sa fie si sufletul si mintea si inima noastra a tuturor.

In eshaton, “cadelnita de aur” va trece din mana ingerului-arhidiacon in dreapta Arhiereului Hristos Fiul lui Dumnezeu.

De aceea Biserica cântã prin cuvintele psalmistului, impreuna cu cetele ingeresti si ceresti : “Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamaia – din “cadelnita de aur” – inaintea Ta !” ( Psalmul 140, 2 ), iar noi ne rugãm

 “O, Doamne, fie ca la iesirea din trup, sufletul nostru sa fie invaluit in fumul de tamaie al rugaciunilor mijlocitoare ale tuturor sfintilor Tai si ale Nascatoarei de Dumnezeu, din “cadelnita de aur” ! Amin.

“Ingerul cu cadelnita de aur” din Apocalipsã este imaginea oricarui sfintit slujitor al lui Hristos, vestitor inflacarat al Evangheliei Sale si liturghisitor smerit in Biserica Lui.

Toti proorocii, apostolii si sfintii Parinti, ca mari dascãli ai lumii, ierarhi si teologi se regãsesc in icoana ingerului cu cadelnita de aur, ca si oricare episcop, preot si diacon.

Cu atat mai mult oamenii sfinti ai lui Dumnezeu plini de Duh Sfant in viata, trãirea si lucrarea lor pe pamant si in mijlocirea lor catre Dumnezeu in ceruri.

Icoana îngerului cu cãdelnita de aur o socotim potrivitã si in ceea ce-l priveste pe Prea Cuviosul Parintele nostru Arsenie de la Prislop, din mâna cãruia se ridicã neîncetat cãtre Dumnezeu fumul de tãmâie al rugãciunii si iubirii “impreuna cu rugaciunile sfintilor”.

Mireasma duhovniceascã care rãzbate din cãdelnita de aur a Parintelui Arsenie la Sambata, Prislop, Draganescu si Sinaia, umple, precum nardul Mariei din Betania, intreaga tar si poporul, împlinindu-i profeticele cuvinte : “Va lua tara foc din Prislop”.

Pentru aceea punem cartea de fatã sub adumbrirea teologicã si inspiratia duhovniceasca a icoanei ingerului cu cadelnita de aur, incercand a rupe tãcerea “de o jumatate de ceas” despre sfintia Sa, neuitând cele ce ne invata Patericul egiptean :

“Se spunea despre avva Pimen cã de sedeau batranii inaintea lui si grãiau despre batrani si il pomeneau pe avva Sisoe, zicea : lãsati cele despre avva Sisoe, cã nu vin la mãsurã de povestire cele despre dânsul !” ( avva Pimen 186 ).

Tot asa “nu vin la masura de povestire” cele despre Prea Cuviosul Parintele nostru Arsenie.

Extras din cartea “Parintele Arsenie-Omul Imbracat in Haina de In” si “Ingerul cu Cadelnita de Aur” ( Iezechiel 9,3 ; 10,2 si 6 ; Apocalipsa 8, 1-6 ), … Daniil Stoenescu Episcop-Loctiitor al Daciei Felix, Sinaia 2008,  Editura Charisma, Deva, 2008

Nota : Dictionar :                                                                                   

*Antimis     Sf. Antimis

(gr. ἀντί — anti = în loc de; şi μήνσος — minsos, lat. mesa= masă)

— unul dintre cele mai importante obiecte liturgice; este confecţionat dintr-o bucată de pânză de in ori de mătase; are formă pătrată, cu laturile de 50-60 de cm. Pânza este pictată cu scene şi imagini reprezentative, legate de patimile Domnului. Scena principală a iconografiei antimisului este punerea în mormânt a Domnului; în jur sunt pictate: Crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul şi cuiele, suliţa, buretele cu oţet şi fiere, cocoşul care a cântat de trei ori; la cele patru colţuri sunt pictate totdeauna chipurile celor patru evanghelişti cu simbolurile lor, iar pe marginea antimisului se scriu de obicei cuvintele troparului „Iosif cel cu bun chip...“. Într-un colţ, cusut ca un buzunărel, se pun moaşte de sfinţi, ca şi la Sf. Masă. De aceea, antimisul (ἀντιμήνσιον, τό — antiminsion = în loc de masă) poate ţine locul Sfintei Mese când se face slujba Liturghiei undeva, în afara bisericii (fără Sf. Antimis nu se poate săvârşi Sf. Liturghie, chiar acolo unde se află Prestol sfinţit şi cu Sfinte Moaşte). Originea antimisului datează din primele veacuri ale Bisericii, din vremea persecuţiilor. Fiind surprinşi de prigonitori în timpul oficierii Sf. Liturghii, creştinii fugeau să se ascundă, luând Sfintele Daruri, pe care le înfăşurau într-o pânză, şi-şi continuau slujba în alt loc. Întrucât însă în timpul persecuţiilor creştinii săvârşeau cel mai adesea Sf. Liturghie pe mormintele martirilor, care serveau ca masă sau altar de Jertfă, s-a luat obiceiul de a se pune în acea pânză care învelea Sf. Daruri părticele din Sfintele moaşte de martiri. Prin aceste moaşte pânza se sfinţea şi devenea un fel de altar mobil sau portativ, pe care se putea săvârşi Sf. Liturghie. Chiar după încetarea persecuţiilor, altarele acestea mobile erau folosite de către împăraţi şi ostaşi pe câmpurile de luptă, ca şi de sihastri care se retrăgeau în locuri pustii, unde nu existau biserici cu altare fixe. Folosirea Sf. Antimis nu a încetat, dar a devenit necesar pentru situaţii diverse: de ex. în cazurile când Sf. Liturghie trebuia să se desfăşoare în afara bisericilor construite, sub cerul liber, în corturi sau pe câmp în vreme de război. De asemenea, în caz de incendii sau alte întâmplări grave, când lăcaşul bisericii nu mai poate fi folosit, preoţii slujitori au datoria de a face sau chiar numai de a termina liturghia, alegând un alt loc corespunzător, respectabil, unde folosind Sf. Antimis fac sau termină slujba, ca şi pe Sf. Masă. În forma de azi, antimisul este o dedublare a vechiului iliton (εἰλύω — eilio = a înveli), adică a acelei pânze care se aşternea peste vechile altare creştine, (fixe sau mobile, făcute din lemn,metal sau piatră), pânză cu care, la nevoie, se înveleau Sf. Daruri când trebuia să fie transportate într-alt loc. Ilitonul s-a păstrat până azi şi serveşte ca învelitoare pentru Sf. Antimis, de care se deosebeşte însă prin faptul că Ilitonul nu conţine Sfinte moaşte. Antimisele se aflau la început, pe Sf. Masă în bisericile care nu erau sfinţite, sau în paraclise. Cu timpul ele s-au generalizat şi au rămas permanent în toate bisericile care aveau altare sfinţite şi sfinte moaşte. Antimisele se sfinţesc prin ungerea cu Mir, ori în legătură cu sfinţirea bisericii, ori independent de ea. Sfinţirea o face numai episcopul. Antimisul stă totdeauna pe Sfânta Masă, împăturit şi învelit în Hiton, iar deasupra lui se aşează Sf. Evanghelie. În timpul Liturghiei catehumenilor, antimisul se desface şi se deschide pe Sf. Masă şi pe el se aşează discul şi potirul cu cinstitele Daruri, ce urmează a fi sfinţite. După sfinţirea darurilor şi împărtăşirea cu ele. Sf. Antimis se împătureşte la loc pe Sf. Masă, şi deasupra lui se aşează Sf. Evanghelie. Antimisul simbolizează mormântul Mântuitoruli, precum şi giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Domnului la punerea Lui în mormânt, iar ilitonul în care el stă învelit de obicei, reprezintă fie tot giulgiul, fie numai mahrama sau sudariul cu care a fost înfăşurat atunci capul Mântuitorului. Cele mai vechi antimise de pânză păstrate până azi provin din sec. al XII-lea (un antimis rusesc de la 1148), iar la noi din veacul al XVII-lea (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 503 ş.u.).

apolis

(ἀπόλυσις — apolisis = eliberare; slv. otpust, opust)

— rugăciune de încheiere a slujbei divine, când credincioşii erau liberi să plece; apolisul se face printr-o formulă de binecuvântare pe care preotul o rosteşte în faţa uşilor împărăteşti. La sfârşitul Sf. Liturghii, preotul miruieşte pe credincioşi după Apolis: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni... Slavă Şie, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Şie... Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!“ Sunt chemaţi în ajutor sfinţii, ca să fie mijlocitori pentru noi prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Apolisul se face la toate slujbele — Vecernie, Liturghie, Botez, Cununie etc. — , după care credincioşii pleacă. Apolis se numeşte şiOdovania (Otdania), adică ultima zi de slujbă a după-serbării care urmează sărbătorilor împărăteşti şi marchează sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii(Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 248).

Sursa :

http://www.dervent.ro/dictionar.php?cID=cat-dictionar&dL=A