În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Duminicã ( 7 )

În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu,  Duminicã ( 7 )

-         Trai, nineacã, zice bunica de cu sâmbãtã seara. Mâni, ai sã te umfli de lene.

Dar îl desteaptã ca si luni, marti, miercuri, joi, vineri si sâmbãtã.

-         Hait, scoalã. Du-te la Halã cu bunicu-tãu.

Duminicã dis-de-dimineatã bunicul târguieste la Halã.

Numai viscolul l-ar putea opri, adicã bunica.

Dar afarã ninge linistit.

Bunica asistã la pregatirile de ducã.

-         Închide sosonii lui bunicu-tau.

Bunicul are blanã de niurcã.

-         Ajutã lui bunicu-tau sa-si puie blana.

Bunicul are fular de mãtasã ecosezã, cãciulitã de lutru si guler la fel.

-         Mãi ce frumos te-ai facut, - îl admirã bunica. Cavaler gândac, sapte la pitac : asta-i pentru tine, mãi terchea-berchea, - se-ntoarce ea catre nepot, examinandu-l din cap pana-n picioare. Trage caciula peste urechi, urechiatule.

Afarã-i asteapta cu panerul barbatul bucataresei, domnul Butirchi [ Butzirchi ] care-a fost mereu aprodul bunicului : pe vremuri vechi.

Domnul Butirchi a imbatranit deschizând usi solemne, cu spinarea plecatã.

Batranetea lui parcã e roasã de soareci ca hârtoagele arhivelor.

Acum carã lemne la bunici, bea cafea, rãsuceste o tigare, dã grãunte la pasari, stie cand se ouã gainile, si târguieste la Halã singur in timpul saptamanii, iar duminica il insoteste pe bunic.

E duminicã.

O duminicã in fiecare fulg care cade pe caciulita de lutru a bunicului.

Ninge vesel.

Au venit Floriile iernii.

Bunicul si nepotul apar zambind alaturi printre fulgi, ca bunicul si nepotul intr-o fotografie veche, de pe care sufli colbul îndesit.

Panerul lui Butirchi e usor si vesel ca si cum ar fi zburat din el hulubii iernii, fulguind.

Merg pe uliti de omãt.

-         Bunã dimineata, coane Alecule.

-         Cu plecãciune, coane Alecule.

Numai oameni batrani.

Cei tineri trec tineri, fara sa se uite la conu’Alecu.                                                            

Dar conu’ Alecu se duce cu nepotul la Halã.

Niste copii se bat cu bulgãri de omãt.

Au glas de vrãbii si miscãri de vrãbii.

Mâni sau aripi ?

Inca putin si zboarã.

Acolo iarna-i zurgãlãu.

Parcã n-o vezi, ci o auzi chiar si cu ochii.

La Halã, precupetii si precupetele il cunosc de mult pe conu’Alecu.

Îl intreaba de coana Elencu, de sanatate, ii spun necazurile lor, ii cer sfaturi.

Conu’Alecu nu se tocmeste, si-i multumit mereu ca si cum ar capata numai daruri de la negustori.

Panerul s-a umplut.

Conu’Alecu isi freacã mainile si zambeste :

-         Ce oameni de isprava !

Apoi catre Butirchi :

-         Du-te mata acasa, ca te asteapta Elencu.

-         Noi nu mergem, bunicule ?

-         Cu-ncetu’, draguta, cu-ncetisorul...

Si-l duce pe nepot la un negustor cu fes.

-         Sa traiesti, coane Alecule, de mult n-ai mai dat pe la Iancu... Nepotelu’matale ?

Bunicul dã din cap, si pune mana pe umarul nepotului.

-         Sa-ti traiasca.

Pe masa negustorului fara dugheanã, dar cu sobã – pe care se coc castanele -, stã halvitã tolãnitã ca o cucoanã mare pe-o blanã de urs alb, sclipesc rubinele iepurasilor de caramel ros [ rosh ], se zburlesc numai zulufi de floricele îndulcite cu sirop, si-s trase-n teapã cate trei smochine cu glazurã si cate cinci miezuri de nucã în pojghitã de zahar.

Nepotul nu mai are de-ajuns varsta acestor bucurii.

Dar dându-i-le bunicul îi dã si vârsta lor naivã.

-         Mata ai dinti, drãgutã, spune bunicul oarecum scuzându-se, ca si cum l-ar fi pus la treabã.

Asteaptã coana Elencu.

Si tot nu merg acasã.

-         Slobod ? întrebã bunicul, ridicând în sus bastonul cu baltag.

E un baston strãvechi, de pe cand drumurile Moldovei erau negre de talhari, si bunicul, procuror tanar, umbla dupa ei.

-         Slobod, coane Alecule, - raspunde cel de sus, dintre aripile ninsorii.

Si sania porneste cu bunicul si nepotul la plimbare.

E o duminicã în fiecare fulg, si un bunic ; e o duminicã în fiecare zurgalau, si un nepot.

Si se tot duc, si se tot duc, pana cand casele raman in urma, si nu mai e nimic decat alb, alb si tot alb.

........................................................................

Pe pragul casei se scuturã unul pe altul de omãt.

Bunica le deschide usa cãldurii cu miros albastru de râsinã.

Oala cu apã târâie pe soba de fier.

Bunica si-a pus rochie de matasã neagrã, cu guleras si mânecute de dantelã, o brosã cu margaritare.

In jurul salelor e infasurata cu salul cenusiu.

Se vede c-a fãcut grijiturã mare cu ferestrele deschise.

Simti cã aerul rece n-a plecat de mult din odãi.

Dar e cald.

-         Si pe unde mi-ati fost, mã rog ?

-         Venim de la bisericã, Elencule.

-         Bine, coane Alecule, spune bunica. Bine-bine...

Bunicul îsi scoate botinele, isi pune bujmachii brodati, se întinde pe canapeaua din etac si începe sa citeascã gazeta cu glas tare.

Deodatã tace.

Gazeta cade.

Bunica se ridicã din fotoliu, facand o strambatura – o dor salele -, se duce spre bunic, alungã pe motan care s-a si suit, cu o pãlmutã – hait – îsi scoate salul si înveleste somnul bunicului.

-         Si tu ce stai ca pestele-n protap ?

-         Ce sa fac, bunicã ?

-         Citeste bunicã-ta gazeta, cã doar atâta carte îi fi stiind tu si fara ochelarii mei.

Si-n sufragerie e duminicã.

Podelele sunt ceruite.

Mãriuca are pestelcã albã, ciubotele [ ciubotzele ] cu scârt si glant [ glantz ], si mãrgele rosii la gât.

De obicei bunicii mananca pe musama.

Astãzi insa bunica a pus fatã de masã cu broderii.

-         Nu cumva sa mi-o festelesti cã te vâr în sobã, - îl anuntã pe nepot.

Bunicul insa a vãrsat vin rosu pe fata de masã.

-         Pune sare, Alecule, repede, - spune bunica. Vezi, daca nu bagati de seama !

O pãteste si bunica, tot cu vin ros.

-         Si mata, Elencule, - zambeste bunicul.

-         Lasã, Alecule, cã-i de noroc. Si de pãtat tot era pãtatã înainte.

-         Bunicã, sa nu picur si eu din paharul meu ?

-         Tuu ? se uitã lung bunica la nepot. Tu sa nu te-amesteci in vorba oamenilor batrani. Nu-i de-ajuns ca-ti dau vin la masã ? Acuma vrei sa-l si versi ?

De ce-o fi adus bunica la masã sticla cu rom ?

Raspunsul soseste cu Mãriuca.

Vine din bucatarie cu budinca.

O pune pe masã, la tacâmul bunicii si se pregãteste de privit ca la panoramã.

-         Dã-te mai încolo, fatã hãi, cã-mi sufli în obraz.

Bunica toarnã rom pe budincã, si-i dã foc.

Flacarile danseaza cu arome pe zaharul vanilat, topindu-l.

Din gura Mariucai ar putea sa scoatã capul patru pui de vrabie.

Bunicul dã din cap cu veselie.

Bunica se uitã încruntatã, si umblã cu lingura printre flacari, impartind dreptate budincii de orez.

-         Sã-ti lingi buzele, - spune bunicul dupã prima înghititurã rãcoritã cu suflarea.

-         Si tu ce taci ? Îti place, mãããi ? Vorbeste, - se rãsteste bunica la nepot.

-         E grozavã, bunicã.

-         Hm-hm-hm ! ofteazã hurducat bunica. Sa spui si tu, mãi, cand îi fi mare si ti-o da Dumnezeu un dram de minte : “Sãraca bunicã-mea, Dumnezeu s-o ierte, bunã budincã mai fãcea”.

-         Ia lasã, Elencule, spune bunicul.

-         Mata mananca pentru mata, Alecule, si nu mai strica bunãtate de budincã pe-o haitã de motan.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979