Apostol, de Cezar Petrescu ( 4 )

Apostol, de Cezar Petrescu ( 4 )

Capitolul III

“În ochii oamenilor intalni aceeasi

Împâclire ca in ochii vitelor rãpuse

De jug. Iar scoala ii rasari inainte

Sub chip de asezare pustie, cu pro-

tele-n pereti, sa nu fugã la vale...”

Satul era negru si trist în bura mucedã a toamnei.

Case fara împrejmuiri, risipite pe surpãturi mâncate de ploi.

Mai degrabã bordeie decat statornice asezãri omenesti.

Nu se vedeau pomi de livadã, nici semne de gospodarie întemeiatã, acele pãtule, suri, grajduri, hambare, stoguri de fân si ocoale care dau infatisare de muncã si de agonisealã satelor harnice în tinuturi ceva mai scoase din salbaticie dupã indelungatã luptã din tatã în fiu.

O adunare de suflete si de sãlasuri primitive, parasite de Dumnezeu si uitate de stapanire.

Soseaua trecea inainte, lasand ca un fel de scârbã, la stanga, un asemenea sat însemnat pe harta tãrii cu un punct mãrunt ca o murdãrie de muscã.

Intr-acolo cotea un drum povârnit, desfundat de suvoaie, oblu si lãtindu-se în sleauri glodoase.

-         Aieste-s Ponoarele ! rosti mosneagul, arãtându-le cu vârful biciustii. Cine le-a botezat asa, buni ochi si sfantã gurã a mai avut ! Nici cã se mai putea sa-i gaseasca un nume mai pe masura.

“Aici este de lucru”, se încordã Nicolae Apostol, sumetindu-si pieptul în pardesiul leoarcã de apã.

Iar tristetea si saracia asezarilor, în loc sa-l înspãimânte, i-au indarjit deodatã hotararea cu care venise, ca o strunã întinsã de arc.

Cãci el voise satul acela, sau, in orice caz, un sat ca acela.

Intr-adevar, la minister, cand a fost vorba sa-i caute numele intr-o listã cu ordinea de clasificatii si l-a gasit fruntas printre fruntasi, un personaj umflat de grasime si de solemnitate l-a privit din dosul biroului pe sub ochelari, cu oarecare uimire.

“Bravo, tinere ! graise, batand cu latul palmei lista de clasificatii si certificatele care însoteau petitia.

Dupa cele ce citesc aci, esti un adevarat fenomen !

Iar dupa cuvantul directorului dumitale, inteleg ca ai drept la un loc, cum sa-ti spun ? intr-ales !

Sa-ti alegem unul unde sa-ti crutam puterile, ca sa ne dai altceva.

Mai o carte, mai un studiu, mai niste conferinte – sa te pregatim pentru o cariera de elitã, cu inaintari la exceptional.

Intelegi dumneata ce vreau sa-ti spun ?

Cu oarecare politica si diplomatie, poti ajunge departe !

Eu am nevoie de oameni de credinta.

Si daca-mi raman de credinta, pot sa-i imping departe.

Ce zici ? ... “

El a înlãturat bãtos ispita si a cerut înadins un post depãrtat si modest, o scoalã ruinatã, un sat de oameni sãrmani.

Împrejurari cat mai aspre, ca biruinta sa-i fie cat mai intreaga.

“Mi-ai trimis un incapatanat ! telefonase mai tarziu personajul directorului batran si blajin de scoalã normalã.

Ma asteptam la altceva.

Si vad ca e un element care n-are sa fie de fel maleabil...

O pramatie din soiul ãlor coltosi, care au inceput a se ivi acuma... Pacat !”

Asa il categorisise inaltul personaj din minister, vanator de protejati credinciosi, pe care sa-i sprijine si care mai tarziu, la randul lor, sa-l sprijine, ca sa alcatuiasca o cimentatã fortificatie pentru procopsiri personale.

Iar fiindca nu era ceea ce cãutase, personajul a strans din umeri, lasandu-l in plata Domnului sa se descurce singur, ba inca mai tragandu-i pe lista numirilor o cruciulita cu cerneala rosie, sa-l aiba sub observatie pe viitor.

Directorul batran si blajin asezase receptorul pe suport fara sa mai raspunda.

Ce-ar fi raspuns ?

Cui ar fi raspuns ?

Cine l-ar fi inteles ?

El numai isi cunostea si isi pretuia flacaii lui, “pramatiile coltoase” pornite de bunavoie la posturile de rezistenta cele mai grele, cum in razboi se oferã voluntarii cei mai curajosi pentru misiuni de sacrificiu, de unde adesea nu se mai intorc.

Asa incat nu intamplarea, ci Nicolae Apostol voise satul acela, sau un sat ca acela.

-         Aici este de lucru ! rosti pentru el singur, indreptandu-se pe scaunul carutei fara spatar, ca sa cuprinda mai bine cu ochii mahnitele asezari omenesti.

Si indata intreba cu nerabdare : Iarã scoala ? Unde e scoala, mosule ?

Mos Lecachi Coltun arãtã spre case cu o miscare rotundã de biciuscã :

-         Lasã, cã tot ai s-o vezi dumneata, pana ce ti s-o înãcri sufletul de dânsa ! De-aici nu-i chip s-o cunosti chiar daca m-as canoni eu sa te lamuresc cumu-i si unde-i. Cã nu-i fi crezand ca te asteapta o scoala cum au cei de la Trifesti si de la Vlãdoaia si de la Piscul-Voievodesei ? ... La asa sat, asa scoala ! Cum spune vorba românului : La asa cap, asa caciula ! Pe aiurea oamenii s-au mai zbatut, s-au mai luminat un pic la minte, s-au mai invrednicit a face ceva. La noi ? ... Daca te-ai asteptat cumva la cine stie ce mandreata, apoi putem intoarce Bãlanul inapoi, sa te duc la gara, de unde te-am luat... Un bordei pacatos ca toate celelalte : asta-i scoala ! O casã de babã vãdanã si beteagã, care s-a tras la altã colibã, sa-si tina zilele ca vai de dânsa, cu o sutã cinci lei, cat capãtã pe an orândã... Iaca, acuma, cã incepem sa ne-apropiem, incepe si scoala dumitale a se arãta câtu-i de mandra ! Vezi din varful biciustii hardughia ceia mare si galbenã, cu tabla rosã [ roshã ] ? Acolo-i hanul si crâsma lui jupân Aizic... Apoi d-acolo mergi dumneata cu ochii in sus dupa biciusca mea si opreste-te la a sãptea casã. Aceea-i scoala ! Taman cum o vezi, fara poartã si fara ferestre, de parca-i casã casã pustie, cum si este.

Nicolae Apostol isi încordã privirea ca sa desluseascã printre celelalte lãcasuri cu infatisare pustie si paraginita pe cea mai pustie si cazuta-n paraginã.

-         Asadar, aceea e scoala ! exclamã cu o strângere de inimã.

-         Aceea-i scoala ! întãri mos Lecachi Coltun. Ai s-o vezi si mai de aproape, cã pe langa dânsa trecem.

Pe urmã, cãruta a cotit pe drumuri strâmbe si priporâte, prin noroiul hlisos, peste o garla tulbure si fara podet [ podetz ], in satul care nu se va fi deosebit prea mult de asezarile getice de acum doua mii cinci sute de ani.

In ploaie, vite nemiscate, cu botul in pamant, cu copitele înfipte in bãltoace presãrate cu scuturãturã de paie, isi aratau sub pielea udã coastele fantomatice, ca vacile cele sapte din visul de foamete al faraonului egiptean.

Una mugi plangator, chemand la o usã inchisã.

O nevastã cu donita [ donitza ] desartã ii privi trecand, cu ochii tot atat de somnorosi si indiferenti ca ai vitelor.

De aproape, casele, lipite cu lut, altele cu varul stravechi, coscovit si manjit cu noroi, cu acoperisul de paie putrede si cu ochiul ferestrelor tulbure si posomorat, pareau bordeiele unui trib african decimat de ciumã.

-         Iaca si scoala dumitale ! vesti mos Lecachi Coltun. Vad ca i-au pus niste proptele-n perete s-o tinã de subsuori. Asta-i treabã nouã. Pana acum statea in picioare si fara cârji. Se vede c-au proptit-o sa nu fuga la vale, la hanul lui jupan Aizic !

Nicolae Apostol isi privi scoala cu ochi durerosi.

Scoala il privi si ea, cu ferestrele ei sparte si negre, ca douã orbite dintr-o tidvã de mort.

Extras din cartea Apostol, de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.