Apostol, de Cezar Petrescu ( 5 )

Apostol, de Cezar Petrescu ( 5 )

Capitolul IV

Poate nimeni nu este de osândit,

fiindcã nimeni nu poate deosebi vi-

novatii de victime.”

-         Nu-mi tot scoate dumneata mie ochii cu legea, domnule învãtãtor ! Legea spune, legea drege, legea face !

Cunoastem noi câtã putere are legea, cã nu suntem întâia oarã primarele comunei. Este, domnule notar ?...

Notarul Ilie Bosânceanu nu spuse nici cã este, nici cã nu este.

Îsi cãutã de lucru în sertar, tot rãsucind niste sigilii pe care parã atunci le vedea întâia oarã.

Domnul primar interpretã în felul sãu aceastã abtinere.

Se întoarse, facand cu ochiul intai spre pãrintele Stefan si seful de post ; pe urmã spre Nicolae Apostol :

-         Nu spune nici cã da, nici cã ba, fiindcã asta-i aduce aminte de-un rãmãsag pe care l-a pierdut antzãrtz la jupân Aizic ! Atuncea i-am numãrat noi tuleiele sale de spân si-am pus ramasag cã mai degrabã ajung eu a sãsa [ a sasea ] oarã primar decat sa-i creasca lui al sãselea [ al saselea ] fir de pãr în barbã. Ceea ce s-a fost vazut inainte de vremea secerii, cand iar au venit conu Lascarachi si ai nostri la putere, si iar s-a trezit cu mine pe cap primar. Darã fir nou de pãr in barbã nu s-a aflat sa-i mai fi crescut.

Fiindca trebuie sa stii, domnule invatator, ca asta-i regulã !... Conu Lascarachi n-are nãdejde in altcineva decat in mine cand vin ai nostri la putere. Si dupa cum ai bãgat poate de seamã, vin cam des. Iarã când vin, stau cam mult. Este, domnule notar ?

-         Asta-i drept ! aprobã notarul trântind un sigiliu cu tus, pe o foaie de hartie – poate o adeverintã autentificatã, garantând cã partidul lui conu Lascarachi si al domnului primar vine cam des la putere, si cand vine, stã cam mult.

-         Nu înteleg ce are de-a face partidul si puterea lui conu Lascarachi al dumneavoastra cu cele ce spuneam eu ?! se miscã Nicolae Apostol de pe scaun, ridicandu-se cu un inceput de nerãbdare.

-         Are de-a face, si ai sa vezi cã are dacã ai si dumneata putinticã rãbdare ! îl asigurã domnul primar Ionitã Tãpu. Te rog asazã-te pe scaun si ascultã-ne si dumneata. Ne-ai chemat, ne-am lãsat alte treburi, am venit si te-am ascultat. E randul dumitale acuma. De trei zile de cand ai picat aicea, am stat si te-am lasat sa vorbesti si sa te framanti, ca sa ma lamuresc. Eu, domnule invatator, pot spune ca sunt strasnic cunoscator la oameni. Acum te cunosc, cum l-as cunoaste pe frate-meu, dac-as avea frate. Si am sa-ti spun verde in fatã ce-am vãzut si ce-am cunoscut... Cred cã nu te supãrã ?

-         Dimpotrivã !...

-         Mai întâi, iatã ce-am înteles eu la dumneata : esti tanar. Tanar grozav...

-         Pentru ca sa se vadã cât sunt de tanar, nu era nevoie de trei zile, domnule primar. Mã arãta chipul si puteam sa arãt la nevoie si certificatul de nastere. Nu pricep, insa, de cand tineretea e un pacat ?...

-         Nu zic ca e pacat. Dar tineretea are pacatele ei, si dumneata ai pacatele tineretii. Tineretea vrea sã schimbe lumea ! Si lumea nu vrea sã se schimbe cu una, cu douã. O fi scriind el frumos la cãrtile dumitale, cã bine-ar fi sã se prefacã lumea asa si pe dincolo. Asa scrie si în evangheliile pãrintelui. Numai cã ceea ce scrie frumos la carte rãmâne în carte, iar lumea merge înainte dupã tocmelile ei. Rãposatu Andries Colibãseanu tot asa venise, valvârtej, vestind cã face si drege, cã schimbã si primeneste. Pe urmã ce-a fãcut si ce-a dres el nu-ti doresc sa faci si sa dregi dumneata ! Este, domnule notar ?

-         Ba inca ce fel de este ! fu de acord notarul, inaltand de pe condici ochii spalaciti si fatza lui roscatã de spân.

Domnul primar Ionitã Tãpu pãru deplin incantat de aceste aprobãri, care dovedeau deplina armonie între cele douã organe administrative.

Urmã :

-         Asta e una ! Al doilea, domnule invatator, este cã dumneata, fiind strain de locurile si de oamenii de aici, prea te pripesti sã te amesteci în treburile lor si ale noastre. Las la o parte cã n-ai cãderea. Dar o spun pentru binele dumitale. De asta am tinut sa stii cã mã aflu a sãsa oarã primarul Ponoarelor. De treizeci de ani îi cunosc pe toti, stiu cum merg lucruri si cât poate pielea fiecaruia. Incat, da-mi voie sa ma mir ca te-ai gasit dumneata, venit din toatã lumea, sa ne înveti cum si ce trebuie sa facem. Ma rog, cine te sileste pe dumneata sa dai sfoarã în sat, sa chemi si sa aduni oamenii ? Dumneata ai scoala dumitale. Te duci la datoria dumitale si astepti. Vin diavolii la scoalã ? Bine ! Liber esti sa-i mustruluiesti pana ce scoti duhul dintr-însii, sa-i faci dobã de carte, dacã statul te-a trimis pentru asta. Acolo esti dumneata stapan. Nu vin ? Se schimbã socoteala. Lasã-mã pe mine sa vad de ce nu vin si sa iau eu urmarile mele... Este, parinte ?

Pãrintele Stefan privea pe fereastrã, cu mâinile în poalele anteriului, ca si cum n-ar fi auzit.

-         Este, domnule sef de post ? se adresã atunci domnul primar cãtre altã persoanã din auditoriu : seful de post, strâns în tunica albastrã, încãtãrãmat în curele si cu cizmele gemând o gamã intreaga de scârtâituri la cea mai micã miscare.

-         Este, domnule primar ! Dumneata, care va sã zicã, ne ceri concursul nostru, si noi, ca organe de executie, care va sa zica, executãm. Daca e cazul. Spun dinainte : care va sa zica, daca e cazul !

-         Vezi ? triumfã domnul primar Ionitã Tãpu. Dar sã ne întoarcem la ale noastre. Sa zicem ca n-am nimic împotrivã. Dumneata esti tanar, vii cu oranduieli noi, asa cum te-au invatat profesorii de la Bucuresti. Aduni gospodarii, le spui câte-n lunã si-n soare despre foloasele cãrtii, îi sfãtuiesti sa-si trimeatã plodurile la scoalã, îi ameninti cu amenda. Ce-ai facut dumneata cu asta ? Te înseli amar daca-ti închipui cã de trimis plodurile la scoalã le arde lor acuma. De doua saptamani de cand tot curge de sus, de-au putrezit si pietrele, abia ieri s-a îndurat Domnul si s-a razbunat vremea de bine, de rãu. Toti asteapta sa se zvânteze oleacã pamantul, si n-au sa mai ajungã cum sa se imparta la camp, pana ce nu dã înghetul. Pentru dânsii si pentru boieresc. Ti-ai facut dumneata intrebarea cum raman cu datoriile la boieresc ? Unii au contract facut colea la primarie, cu bani luati inainte de la conu Lascarachi, altii de la coana Catinca Stirbuleasca, altii de la domnul Solomonicã Fiser [ Fisher ]. Au luat astã-iarnã si nu s-au platit, iar la iarnã din nou au sa mai cearã si din nou au sa mai capete. Cã nu-i fi crezând dumneata cã la iarnã au sa punã cartea dumitale în ceaun s-o fiarbã, fiindca inca n-am auzit pe nimeni cã s-a sãturat mancand hârtie. Este, domnule notar ?

Notarul înlocui raspunsul cu o strambatura chicotitã de râs, destinatã sa arate lui Nicolae Apostol cat de absurdã si comicã ii este pretentia sa convingã autoritatile comunei Ponoare despre utilitatea nãscocirii lui Gutenberg.

Parintele Stefan privea absent si trist pe fereastra tulbure, afarã, cu palmele sprijinite pe genunchi.

Seful de post surâse pe sub mustata rasucita in sfârcuri, scartaindu-si usor cizmele intr-o destindere de om care vrea sa arate cã e grabit si ca mai are “care va sa zica”, si alte treburi decat sa asculte atata vorbã de clacã.

Multumit de aceastã aprobare generalã si de acest modest succes oratoric, domnul primar Ionita Tãpu se intoarse din nou catre invatatorul cu idei nazdravane :

-         Poftim ! Merg mai departe. Ca sa vezi de ce vreau eu sa te apãr spre binele dumitale. Sa zicem cã i-ai adunat. Binee ! Le vorbesti despre foloasele cartii si ale invataturii. Cã numai cine are carte are parte. Cã numai invatatura desteaptã pe om. Ma rog, tot ce-am mai auzit ! si cand le vorbesti dumneata mai frumos, are sa se ridice unul si are sa te intrebe pe dumneata la ce i-a folosit oare cartea raposatului Andries Colibaseanu ? Atuncea toti au sa-si dea ghionti, si tare as vrea sa stiu cum ai sa le poti raspunde ?...

-         Nu purta dumneata grijã de asta, domnule primar. Am sa ma descurc eu.

-         Poate...

-         Nu poate. Sigur.

-         Ehei ! Tinerete-tinerete ! Tot asa l-am auzit acum vreo douazeci si cinci de ani si pe raposatul Andries. Nu se indoia de nimica. Si mai ales, saracul, nu se indoia de dânsul. Cã nimeni si nimica nu-i poate sta in cale. “Sigur !” Asta era vorba lui pe atunci. Ca el are sa ne faca local de scoalã in cinci ani. Sigur ! Ca el are sa ridice satul, sa ne facã locas de citire, sa ne învete gospodarie si plugãrie, pe noi, care o cunoastem din neam de neamul nostru, fara carti si alte drãcovenii. Sa nu fie casã fara livadã, gospodar fara perechea lui de boi, copil fara certificat de patru clase. Cate si mai cate. Sigur ! Cand te-am auzit pe dumneata spunand, parca i-am auzit glasul lui...

-         Eu nu stiu de ce-mi tot pomenesti numele si faptele unui om pentru care n-am nici un fel de raspundere ? isi pierdu rabdarea Nicolae Apostol. De trei zile, unde ma intorc, ma lovesc numai de numele acesta. Am inteles, din cele ce mi s-au spus, ca n-a facut cinste breslei noastre. Orice padure are uscaturile ei. N-am drept sa-l judec, nici sa-l osandesc. Dar nici nu-l apãr. Pentru ce-a facut si pentru ce n-a facut mai ales, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l iertam si noi, oamenii ! Eu sunt venit aici tocmai ca sa fac ce n-a facut el si sa indrept ce-a stricat el...

-         Sigur ? intrebã notarul Ilie Bosânceanu, cu o intentie de batjocurã, pe care Nicolae Apostol n-o bãnuise la o faptura atat de jigãritã si de becisnicã.

-         Precum vezi si dumneata ! Sigur ! rosti cu aceeasi pornire de hartag tanarul invatator.

Si în aceeasi clipã regretã cã a pierdut stapanirea de sine.

Roti privirea la oamenii acestia poftiti de el in sala scundã si intunecoasa a primariei, ca sa le arate hotararea si planul lui de muncã, sa le cearã sfat, ajutor, sa-i zguduie din nepasarea lor adormitã. Si isi recunoscu indata greseala. Vazu zadarnicia acestei amãgiri.

Erau oameni morti.

Nu-i mai putea scoate nimic din scufundarea unde se simteau bine si impacati, rozând fiecare din ciolãnasul procopselii sale.

In trei zile avusese putinta sa prindã si pricinile ascunse ale neîncrederii sau dusmãniei care-l intampinau la fiecare pas.

Notarul Ilie Bosânceanu vânase locul pentru un frate cu doua clase de scoala de meserii, eliberat de doi ani din armatã si inca necãpãtuit.

Seful de post, dom’Stãnicã, zis Care-va-sa-zica, dupã urgiile de anul trecut, din 1907, cand pretutindeni prin vecini s-au rãsculat satele si-au dat foc acaretelor boieresti, nu putea sa vada cu ochi buni un dascãl venit sa scormoneascã oamenii si sa le bage gânduri nãstrusnice in cap.

Pregatea chiar un Raport Confidential in acest sens.

Primarul, cunoscut mai mult sub numirea de Ionitã-Vulpoiul decat pe numele cel adevarat, de Ionitã Tzãpu, era intr-adevar un vulpoi batran, istet la minte si viclenit dupã o indelunga experientã de viatã, care-l tinuse mereu intre ciocnirile celor mari si celor mici, intre ciocan si nicovalã.

Fost logofãt boieresc si de treizeci de ani om de încredere al lui conu Lascã Sofian, deputat al guvernului si vicepresedinte al Camerei, dorea in aceeasi masura, pentru pacea comunei si respectul contractelor de munci agricole, un dascãl care sa se dea usor la brazdã si sa nu zãdãrascã rãbdarea gospodarilor, îmbuibându-le capul cu nazdravanii din carti.

Iar parintele Stefan, unchias bolnav si fara vlagã, pãrea absent de la toate acestea si asculta fara sa audã, privea fara sa vadã.

Nicolae Apostol incercase cu fiecare in parte sa-i castige hotararii lui tineresti si colcãind de neastâmpãr.

Nu izbutise.

Nu izbutea nici acum, cand ii rugase sa se adune si sa-l asculte îndelaolaltã, pentru ajutor la fapte mai mici si mai apropiate.

Copiii uitaserã drumul scolii si se pare cã nici nu-l prea cunoscuserã.

Cocioaba era ruinatã, pustie, fara ochiuri de sticla la ferestre, cu banci schioape, cu soba dãrâmatã.

Cãzut singur si strãin in aceastã pãrãginire, nadajduise deocamdatã sa capete de la autoritatile comunei ajutor de faptã si de cuvant, pentru a aduna elevii la scoala si pentru a cârpi coliba numitã scoalã, asa ca sã poatã primi sub acoperis cei vreo patruzeci, poate cincizeci de copii, pana la primavara, cand avea sa se astearnã la o ispravã mai cu temei.

Dãduse gres.

Oameni morti.

Suflete toropite intr-o mare împãcare cu stãrile scufundate, de unde nu vedeau nici o trebuintã si nici o grabã a vreunei schimbãri.

Nu mai era vorba de un ajutor cot la cot si cuvant la cuvant.

Ci inca mai greu, se vedea nevoit deocamdata sa lupte cu o ostilitate indaratnica fata chiar de ceea ce ar fi incercat si poate ar fi izbutit sa infaptuiasca singur, numai cu putinele lui puteri.

-         Care va sa zica, aceasta e chestiunea ! se ridicã seful de post, domnul Stãnicã, acompaniat de scartaiturile cizmelor si ale curelelor. Dumneata convoci, care va sa zica, satul la o adunare sub cerul liber...

Nicolae Apostol se înãltã la rândul lui de pe scaun, adresandu-se tuturor, de la unul la altul :

-         Dar, domnule sef de post, domnule primar, parinte, domnule notar, înc-o datã vã rog sa ramanem bine intelesi ! Nu e vorba despre nici un fel de convocare. Nici un fel de adunare sub cerul liber sau neliber. Cum ati spus singuri, sunt strãin aci. Oamenii nu ma cunosc. Nu prea imi par a cunoaste nici care e rostul unui invatator si al unei scoli in satul lor. Fiindca maine e zi de duminicã, m-am gandit sa folosesc ceasul cand ies de la bisericã, sa le spun cateva cuvinte si sa ne cunoastem. Socoteam ca n-ar strica sa ma ajutati unul dintre dumneavoastra. Bunãoarã, parintele sau domnul pimar. Sa ma înfãtiseze gospodarilor, ca pe-un strain ce sunt, venit cu hotararea sa raman aici si sa fiu de-o ispravã, pana la batranete. Asta e tot ! Tin sa va spun dinainte ca nu fac, n-am facut si n-am sa fac niciodata nici un fel de politicã. Asa cã am sa le vorbesc oamenilor despre necazurile lor si leacurile necazurilor acestora, despre folosul scolii si al invataturii, ca sa priceapã singuri de ce trebuie sa-si trimitã copiii la carte. Asta e tot. Fiti sigur, domnule primar, cã n-am sa rostesc nici o vorbã pentru sau contra lui conu Lascã al dumitale...

-         Ba pentru conu Lascarache al nostru poti spune cate vrei si ce vrei ! Nu te opreste nimeni. Dimpotriva ! Are sa fie foarte multumit cand are sa stie ca are aici un om de incredere, gata sa lucreze alãturea cu mine pentru binele comunei si al gospodarilor.

-         Se poate ! Dar eu n-am venit aici sa fac nici un fel de politica si sa fiu omul unuia sau altuia.

-         Lasã, nu te mai aprinde asa de repede ! vorbi cu un râs siret in ochi domnul primar Ionitã Tãpu. Despre aceasta mai avem timp sa vorbim noi. Oleacã de politicã trebuie sa invarta omul, cã altfel nu se poate face pe lume, nici bine, nici rau. Este, domnule notar ?

Notarul, Ilie Bosânceanu, fãcu oarecare rezerve, bazate pe experienta lui personalã, si inca îndestul de proaspãtã :

-         Câteodatã, este, si cateodata nu este ! Fiindcã dã-mi voie pentru ca sa va intreb. Conu Lascarache mi-a fagaduit el mie ori nu cã-l aduce aicea pe frate-meu Costicã în locul raposatului Andries Colibaseanu ? I-am fost sau nu i-am fost de credintã ? Rãspund tot eu. I-am fost, si inca i-am fost chiar atuncea cand conu Lascarache nu era la putere. Si la ce mi-a folosit mie, oare, daca i-am fost de credintã ? Raspund tot eu. Nu mi-a folosit nimica. Pentru ca stapanirea ne-a trimis pe dumnealui ( fãcu din capul spân si roscat spre Nicolae Apostol ). Pe dumnealui, care e strain de comun si strain de judet si strain de partidul si de interesele lui conu Lascarache.

-         Poate a avut pe cineva mai tare la centru ! se dãdu cu pãrerea domnul primar Ionitã Tãpu. De unde stim noi ? Ori poate înadins conu Lascarache a lasat sa se facã lucrurile singure, ca sa va împace pe toti. Dumneata tineai sa-l aduci numaidecât pe Costica, domnul Atila de la garã, pe fratele coanei Lentzei, parintele Stefan, pe duduia Mãrioara, nepoata coanei preutesei. Este, parinte Stefane ?

Parintele Stefan, privind pe geam, cu ochii împãcliti si batrani, fãcu un semn de renuntare cu mâna.

-         Este ! afirmã cu energie domnul primar Ionitã Tãpu. Ce sã ne mai ascundem dupã deget ? Vã spun eu cã este, si fiindca este, ca unul care mã pricep cum se învârte o tzârã de politicã,  pot sa va spun si care a fost socoteala lui conu Lascarache. Daca o numea pe duduia Mãrioara, erai nemultumit dumneata si domnul Atila de la gara. Si aveati cuvant sa ramaneti nemultumiti. Daca il numea pe cumnatul lui domnul Atila, era nemultumit parintele, cã nu-si mai gãsea zi bunã acasã cu coana preuteasa, si aveai sa ramai nemultumit dumneata, ca unul care l-ai slujit cu credintã chiar cand eram noi si cu conu Lascarache in opozitie.

Daca il numea pe Costica al dumitale, avea drept sa se plângã pãrintele si domnul Atila. Oricum fãcea si oricum dregea, împãca unul si amãra doi. Asa a facut pace. S-a spãlat pe mâini ca Pilat din Pont, cum scrie la evangheliile parintelui, si a lasat pe cei mai mari de la Bucuresti sa ne trimeatã unul care nu e nici cumnat cu domnul Atila, nici nepot de-al coanei preutesei, nici frate cu dumneata. Este, domnule invatator ?

-         Aici suntem de aceeasi parere ! încuviintã surâzând Nicolae Apostol. E singurul lucru la care n-am nimic de spus. V-am cãzut plocon fara sa fiu rudã cu nimeni si fara sa fiu omul nimãnui...

-         Nimic nu se stie ! il întrerupse domnul primar Ionitã Tãpu. Azi nu esti, si maine se poate întâmpla sa fii. Fara de asta nici cã se poate. Si, iaca, bate palma aici ! Ti-o spun eu cã n-are sa treacã un an, si ai sa fii omul lui conu Lascarache, ca mine si ca toti cati ne vezi si care ne dãm socotealã cine le învârte si cum se învârt lucrurile pe lume... Ca sã isprãvim, ramane asa : dumneata faci cum crezi. Aduni oamenii ? Adunã-i ! Vrei sa le vorbesti ? Vorbeste-le ! Eu mi-am fãcut datoria si te-am povãtuit sa n-o iei prea repede. Zici cã ai sa ramai toatã viata la noi. Asadarã ce te grãbeste ? Ai sã tot ai timp, pana ce ti-o iesi peri albi, ca mie si parintelui. Încolo, mai mult n-avem ce face ! ... La bugetul lui ianuarie vom cãuta cu domnul notar, dupa ce i-o trece necazul, sa punem o sutã, douã de lei pentru reparatia localului de scoalã si pentru cateva bãnci. De la noi, putin. De la Domnul, mai mult ! Domnule sef de post si domnule notar, fiindcã tot suntem aici, sa trecem la oarecare chestiuni de-ale noastre. Am primit poruncã de la conu Lascarachi...

Nicolae Apostol întelese cã nu mai are de asteptat nimic de la nimeni.

Strânse mâinile.

Simtea nevoia sa iasã mai repede la aer.

-         Merg si eu cu dumneata. Avem drumul impreuna... vorbi moale parintele Stefan.

Si merserã o bucatã de drum impreuna, unul dupa altul ; parintele Stefan inainte, invatatorul in urma, fiindca in noroiul desfundat de roti se afla numai o singura potecã îngustã, bãtutã de pasi si zbicitã de vânt.

La despartire, mana preotului intarzie fara vlagã, nehotarata in mana viguroasã a tanarului.

Ca dupa o mare sfortare, intrebã cu acelasi glas absent, ocolindu-i privirea si uitandu-se pe alãturi de el, peste umar, pe ponoare, la casele strâmbe si fara imprejmuiri :

-         Tot la Aizic stai ?

-         Tot, parinte Stefane... Inca n-am gasit o odaie intr-o casa omenoasã...

-         Si nici n-ai sa gasesti usor. E un sat foarte sarac.

-         Vad, parinte ! Am inceput sa-l cunosc. E un sat foarte sarac si cred ca avem datoria sa- ridicam noi. Am fost prin cateva case tot cautand un culcus. M-am inspaimantat. Mai infricosãtoare ca mizeria e lipsa de initiativã si de chibzuintã pentru a lupta impotriva acestei mizerii.

-         Vorbesti ca sãrmanul Andries Colibaseanu, acum douazeci si cinci de ani, cand venise si el tot asa...

Parintele Stefan nu ispravi ce voise sa spuna despre Andries Colibaseanu.

Înlocui cuvintele cu un gest nehotarat al mainii slabanoage, aratand spre deal, poate drumul pe unde venise predecesorul lui Nicolae Apostol cu douazeci si cinci de ani in urma, poate cimitirul unde se odihnea acum.

Nicolae Apostol se încruntã, cum fãcea acum de câte ori auzea numele acesta.

Vorbi, încordându-si pieptul, cu o atâtare tinereascã :

-         Nu stiu ce-o fi vorbit acest Andries Colibaseanu acum douazeci si cinci de ani. Vad insa ce-a facut el. Mai ales vad ce n-a facut. Si nu pot sa-l absolv. A fost un dezertor de la datorie. Destinul nostru e ca al ostasilor pe care îi trimitea Atena sau Roma sa apere cetatea. Nu trebuiau sa se întoarcã decat pe scut sau sub scut. Sã invinga sau sa moara la datorie !...

-         Poate si sarmanul Andries a murit la datorie, spuse cu glas încet parintele Stefan. Sunt fel de fel de chipuri de a muri la datorie. Unii cad rapusi dintr-o singura lovitura... Altii sunt rapusi cu incetul. O moarte de la zi la zi...

-         Oricum, nu e cazul lui, parinte. Nu insemna ca ai cazut la datorie cand ai sfarsit viata alcoolic, cand ai trait cu o femeie in afarã de lege, cand te degradai primind bautura de la oricine, cerand, cand te ridicau altii din santuri. Nu e o moarte la datorie cand ai lasat o scoala cum am gasit-o eu...Stiu, parinte ! Nu e nici omeneste, nici crestineste sa judeci faptele unui om dupa moarte si sa-l condamni pentru faptele din viata. Dar dumneata nu intelegi se [ ce ] inseamna pentru mine sa ma intalnesc numai cu faptele lui, cu numele lui ? Sa lupti cu mostenirea aceasta ? Asa cum a trait el si asa cum si-a inteles el rostul aici, nu s-a omorat numai pe el, n-a omorat numai increderea oamenilor de aici in scoala si in carte. A omorat si ceva din viitor ! E ca un hoit care lasã duhoare de putreziciune chiar dupa ce a fost ridicat si ingropat.

-         Nu spune asa, domnule invatator, incercã parintele Stefan sa apere cu puterile lui vlaguite amintirea mortului. Viata nu e asa simplã cum o vrea tineretea...

-         Ba asa, parinte ! Este ! se îndârji Nicolae Apostol. Cand o tragi inainte ca o linie dreaptã si cand o urmezi ca pe-o linie dreaptã, e simplã. Înteleg simtãmântul dumitale. Ca slujitor al bisericii crestinesti, e rolul dumitale sa aperi greselile celor slabi si sa ceri iertare lui Dumnezeu si lumii pentru greselile lor...

-         Nu e vorba de rol ! grai mai departe, cu privirea absentã, parintele Stefan. Nu vorbim aici – eu in numele bisericii, dumneata in numele scolii. Suntem inainte de toate oameni. Vorbim ca oameni...

-         Ca oameni. Poftim, vorbim ca oameni, parinte ! Ca om, cum explici si justifici o existentã nenorocitã, asa cum a fot a predecesorului meu ? Cum o explici si cum o ierti ? Este in noi o pornire sa compãtimim si sã iertãm pãcatele celor slabi si învinsi, fiindca aceasta ne dã amãgirea unei superioritãti. Ne simtim mai tari prin comparatie. Caci este o diferenta intre situatia umilitoare de a cere si a astepta tu milã si iertare si între situatia privilegiatã de a acorda tu milã si iertare altuia care s-a dovedit mai inferior înarmat in viatã. Orice nenorocit isi gaseste consolare de indata ce poate compãtimi o nenorocire inca mai gravã ca a lui. Dar lepadandu-ne de aceste viclesuguri ale sentimentului, judecand obiectiv o viata, in afara de noi, ce ramane ca faptã din ce-a lasat in urma un Andries Colibaseanu ? Ce-a fost bun ? Ce-a lasat bun ? Un singur lucru macar bun, care sa absolve zece rele ! Este ceva ? ... Poti sa-mi spui dumneata, parinte, un singur lucru bun despre acest Andries Colibaseanu ?...

-         Nu era un om rau, rosti molcom parintele Stefan. Era un om slab si nefericit.

-         Vezi ? Nici dumneata nu poti descoperi o singura fapta buna. “Nu era un om rau.” Aceasta n-ajunge cand ai fost venit aci ca sa platesti o datorie societatii. “Era un om slab si nefericit.” N-ai voie sa fii slab cand ai acceptat sa-ti indeplinesti o misiune care ti-a fost incredintata dupa ce tu ai cerut-o. Ce-ar fi maine daca ne-am declara toti slabi si nefericit ?

-         Esti foarte tanar ! încheie parintele Stefan. Avea dreptate primarul : grozav de tanar.

Dar dupa despartire, se intoarse de la cei dintai pasi indarat si se usurã de o piatrã care-i ramasese de mult pe inimã. Vorbi tot asa, mereu ocolind privirea lui Nicolae Apostol :

-         Ma gandesc ca trebuie sa stai foarte rau la hanul lui Aizic. Daca as avea ceva mai incapatator acasa...

-         Lasa, parinte Stefane ! Te rog mult sa nu te gandesti la toate acestea. Sunt deprins sa ma descurc singur.

-         Stiu, stiu. Vad ca esti un om dintre cei care se descurcã singuri si repede... Dar, oricum ! Ma muncea gandul alaltaieri noaptea, ca nu puteam dormi si ma rasuceam in pat. Ai si dumneata drept sa intrebi : “Doamne, in ce lume am cazut ? Ce fel de oameni sunt acestia ?...” Si n-as vrea sa crezi...Poate ai aflat. Casa mea nu-i o casa unde sa gaseasca voiosie si poftã de viata un om. Mi-am ingropat trei copii de ofticã : doua fete si un fecior. Al patrulea zace acuma. Abia a scapat de la oaste si mi l-au adus in caruta, sa-l pun in pat. Ii cresc si, cum ajung mari, mi-i cheama Domnul la dânsul...

-         Dar nici n-as fi primit, parinte, sa fiu povara cuiva.

-         Asta o spui aicea si acuma ! Dar noaptea, cand nu poti dormi de plosnite la hanul lui Aizic, stiu ca nu poti spune la fel... Chiar asa cum sunt lucrurile, inca s-ar mai face ceva daca acasa as hotarî numai eu. Dupa cum n-a scãpat insa din vedere sa aminteasca domnul primar, preuteasa mea nu prea ar avea de ce sa-ti iasa inainte cu paine si sare. Astepta locul dumitale pentru o nepoatã de-a noastra. O nepoatã cu cateva clase de profesioanal. Eu inteleg ... Dumneata ai toate depturile, fiindca ai fost pregatit pentru dãscãlie. Ceilalti, si nepoata mea, ca si fratele notarului, ca si cumnatul lui Atila Gheorghiu, de la gara, trageau si ei nadejde, fara drepturi, cum e obiceiul pamantului. Ai venit dumneata. Ne-ai linistit pe toti... Poate e mai bine. Are sa fie poate mai de folos pentru sat. Trebuie sa stii ca nici nu m-am prea amestecat cine stie cat pentru nepoatã-mea. N-am nici putere indestulã pentru asta si n-avea nici dânsa de ce sa se astepte la cine stie ce... Am aruncat o vorba, ca sa capat liniste acasã. Femeile inteleg mai putin, chiar cand varsta ar fi trebuit sa le aduca mai multa cumintenie. Incat vezi si dumneata...

-         Parinte Stefane, da-mi voie sa te rog, fara suparare, sa nu mai pomenim niciodata despre aceasta. Se poate vedea ca n-am cautat un loc de odihna. Daca asa ar fi fost, as fi gasit altul ! Am cautat unul de munca grea, ca sa pot fi de-un folos acolo unde e nevoie de oameni tari. Eu am nadejde ca am s-o ispravesc bine. Imi pare numai rau ca am tulburat atatea socoteli de ale altora... Acestea nu le pot lua insa drept pricini de suparari adanci si durabile. Au sa se potoleasca neplacerile, si atunci avem sa punem umar langa umar, sa scoatem satul acesta de unde se aflã...

Nicolae Apostol arãtã satul cu drumurile negre si prãvãlate, casele intr-o râlã, acoperisurile negre de paie, vitele clefãind in ogrãzi fara împrejmuire, mugind langa fântâni cu jgheaburile spare.

-         Pentru asta sa se adunãm puterile, toti, parinte...

-         Cei care au puteri, tinere domnule invatator. Cei care au...

Iar spunand acestea, preotul batran si adus de spate, in anteriul sarac, decolorat pe umeri, porni, înotând in noroi, pe ulita strâmbã, spre casa lui care nu era cu mult mai arãtoasã decat a celorlalti trogloditi din satul Ponoare.

Extras din cartea Apostol, de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.