În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Nãnoaia ( 8 )

În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu,  Nãnoaia ( 8 )   

A venit Nãnoaia – cea cu gutuile – în vizitã la bunici.

Nãnoaia e mai batrana decat batranetea.

De aceea, sania Nãnoaiei intrã în ogradã, ca dricul, si trage la scarã.

-         Nãnoaia, - zice bunica cãtre bunicul.

-         Lasã, cã-ti mai tine de urât, Elencule, - zise bunicul, si se duce la birou, închizând usa dupã el.

-         Da’ tu unde-mi pleci, potaie ?

-         Mã duc sa-mi fac lectiile, bunicã.

-         Ia, mã rog, nu-mi mai umbla cu tertipuri. Stai si deschide Nãnoaiei. Deprinde-te sã te porti ca lumea. Hait.

Trece timp pana cand servitoarea Nãnoaiei s-o dee jos din sanie si s-o urce pe scarã.

-         Iaca, am mai venit pe la tine, Elencule, - zice Nãnoaia.

Toc [ tzoc ]. Toc.

Toc. Toc.

Se pupã cu rãsunet una pe alta, pe fiecare obraz.

Nepotul sãrutã mâna Nãnoaiei, care e mai cu piele decat a moastelor Sfintei Paraschiva, si vânoasã.

-         Aista-i care-i ? zice Nãnoaia privindu-l cu ochi de curcã, spãlãciti, lãcrãmosi si clipiciosi.

-         Cel mijlociu, - raspunde bunica.

-         Aha, cel mare, - zice Nãnoaia. Da’parcã era mai mare ? Ce-o pãtit ?

Bunica dã din cap. Nu zâmbeste.

-         Ha ? zice Nãnoaia.

Bunica o ia de mânã si o conduce – ferind-o la prag – în etac, asezând-o pe fotoliul ei, dupã ce i-a potrivit pernuta la scobitura mijlocului. Suferã de ficat Nãnoaia.

-         Mersi. Sãd [ shãd ] bini.

Îsi potriveste sacul de catifea pe genunchi, ia din el o hârtiutã de mãtasã, îsi scoate din fiecare ureche câte-un ghemotoc de vatã, si le înfãsoarã în hârtiutã cu grijã ca pe niste nestemate.

-         Elencule, sã-mi aduci aminte sã nu uit vata. Da’ aista care-i ?

-         Cel mijlociu.

-         Ahaa ! Acuma stiu. Cand l-o fãcut mã-sa, eu eram cu cãrãmidã caldã pentru maiu meu. Of ! tare mã mai duré ! Da’cum învatã ?

-         Bine, - zice bunica.

-         Da’nu-i strengar ?

-         Nu, - zice bunica.

-         Da’ ce catã la tine ?

-         Stã la bunicii lui.

-         Da’di ci ?

-         S-au îmbolnãvit fratii lui.

-         Asaa ! Si di ci s-o îmbolnãvit numai ii ?

-         Rãcealã.

-         N-au astâmpãr, - zice Nãnoaia. Aista-i mai cuminte.

-         Asa-s copiii, - zice bunica.

-         Îi stricã pãrintii, zice Nãnoaia. Iaca i-am prins zvârlind cu chetre în gutuili meli.

-         I-auzi ! zice bunica. Da’matale ce sa-ti dau, coanã Catincã ?

-         Ce-mi-i da, dã-mi, da’moale si bun sã fie. Auzi, Elencu ?

-         O cafelutã ?

-         Da, o ceascã mare, si cu dulceatã de caise, si c-o linguritã de rom, da di cel bun, Elenco, nu di cel cu zahãr ars.

A dracului Nãnoaia !

Bunica se duce la camarã.

Nepotul ramane singur cu Nãnoaia.

Dar Nãnoaia l-a uitat.

Îsi ia ochelarii din sacul de catifea, mai scoate un coltun de lânã cu andrele în el, se pune la împletit, murmurând nu stiu ce ; nume ? numere ? rugãciuni ?

Când se întoarce bunica, Nãnoaia n-a murit cu bãrbia în piept : doarme galben.

Bunica numai se uitã la ea, face cafeaua, o toarnã, acoperã c-o farfurioarã filigeana Nãnoaiei, îsi pune ochelarii, si deschide Vietile Sfintilor.

-         Si tu de ce stai ! Adu-ti buchile si pune-te la invatat.

Vorbeste numai ceasul din pãrte.

Ninge. Ninge. Ninge.

Parcã nici n-ar fi Nãnoaia, dacã n-ar fi atât de galben somnul ei.

De la o vreme se trezeste.

Îsi ia dulceata cu lãcomie, o rumegã cu toatã fata, bea cafeaua – o fi având rom ? si de care ? – stã ce mai stã, îl descoperã pe nepot, si-ncepe :

-         Da’aista care-i ?

Noroc cã-i iarnã, si noaptea vine mai degrabã.

Soseste si servitoarea Nãnoaiei, cu sania.

La despãrtire, nepotul sãrutã mâna Nãnoaiei :

-         Da’parcã erai mai mare ?

N-a uitat sa-si puie vata în urechi.

Toc. Toc.

Toc. Toc.

-         Mersi. Tari bini am petrecut. Am sa mai vin, Elencu.

Dupã ce pleacã Nãnoaia, bunica face o cruce mare.

-         Fereste-mã, Doamne...

Nepotul zâmbeste.

Dar gândul lui spune la fel : Fereste-o Doamne...

Pasienta bunicului

Bunicul face o pasientã pe canapea, cu motanul la spate.

Bunica-i prin casã.

Aici.

Dincolo.

Vine.

Pleacã.

Face.

Drege.

Nici un copil bolnav în pat cu jucãriile nu-i mai cuminte decât bunicul cu pasienta si motanul.

Nu se grãbeste.

A pornit la drum lung, ca tãranii cu carul cu boi.

Îsi potriveste cãrtile una câte una, le asazã frumos, cu grijã si evlavie, stã, se uitã, se socoate, pune o carte peste alta, iar poposeste, se uitã la ninsoare – pasienta albã a ferestrelor -, se uitã peste umãr sã vadã ce face motanul – doarme – si iar ramane cu pasienta.

Uneori parca se supãrã, abia, o suparare care nu-i un nour, ci un abur care trece peste fata lui.

Alteori dã din cap, ca si cum ar spune : “Te-am prins, hotomane, aici mi te-ascundeai !”

Asa vorbesc si copiii cand sunt singuri cu pãpusile lor.

Vine bunica.

Îl vede pe bunic.

Se uitã la pasientã, vultureste.

-         Nu asa, Alecule. Nu vezi mata ce-ai facut ?

Si iute-iute, degetele bunicii descoperã, acoperã, potrivesc, asazã, rânduiesc, combinã, dezleagã.

-         De-acum te lãs, cã nu-mi vãd capul de treabã. Te-am descurcat.

Bunicul nu spune nimic.

Dar se vede bine cã amestecul bunicei i-a zapacit si mintea si bucuria de a se juca linistit.

O data.

De doua ori.

De trei ori.

-         Mã rog, Elencule.

Bunicul s-a sculat cam ros [ rosh ] la fatã.

S-a ridicat si motanul cu coada-n sus.

-         ...fã mata pasienta.

-         Lasã, Alecule, nu te supãra mata, cã mã duc.

Bunica pleacã.

Bunicul ramane.

-         Tare-i iute, Elencu ! o explicã bunicul cãtre nepot.

Dar nu-si mai continuã pasienta.

Stã îngândurat, tragand cu urechea la zgomotele – cam cu sfici – pe care le face bunica în camerã.

-         Elencu !

Bunica, dintre zgomotele ei, nu raspunde.

-         Elencu, ai sa racesti in camarã.

Zgomotele continuã.

Bunicul ofteazã, se uitã la motan, la nepot, la fulgi, stã ce mai stã, si se duce spre camarã.

-         Elencu, - începe bunicul de pe prag, cu dojanã în glas.

Dar bunica nu-i dã timp sa ispraveasca.

-         Ma rog, Alecule, fã mata gospodãrie, cã de pasientã vãd cã te-ai sãturat.

Spiteria [ shpitzeria ] bunicei

Vine Mãriuca cu broboada strâmbã s-un sughit în piept.

-         Conitã, tata [ tzatza ] trage sã moarã.

“Tata”-i bucatareasca : nevasta lui Butirchi.

Bunicul se ridicã în picioare, gata sã se clatine si sã cadã din nou în fotoliu.

Bunica nici nu se clinteste.

-         De unde-i vine ? întreabã bunica.

-         I-o chicat vãtãmãturî.

-         De unde-i vine ? repetã bunica, tãios.

-         Sî vaitî di inimî, - zice Mãriuca, apãsându-si mult mâinile pe burtã.

-         O mâncat mult curechi ? intreaba bunica.

-         Zîci cã numai o gustat, zîci tzatza, da’nie ni-o rãmas o ni’ca tãtî.

-         Adã un pahar cu apã, - porunceste bunica.

Vine Mãriuca cu paharul – zdupa-zdupa – de parc-ar aduce cofele de la fantana.

- va continua -

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979