În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Cornetul cu râsinã ( 6 )

În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu,  Cornetul cu râsinã ( 6 )

Afumã si bunica.

În fiecare odaie e un cornet de coajã cu râsinã.

Când afumã ea, bunica înhatã cornetul, pune un cãrbune, suflã c-un fel de mânie în nepricopsitul de cãrbune, si suflã, si suflã, si merge, si merge, cand in dreapta, cand in stanga, aburind, fumegând, încetosând, ca si cum ar fi Zmeoaicã, într-o poveste, ca si cum ar cãuta, ca si cum nu ar gãsi, ca si cum cu fum ar fi venit si într-un nour se va duce, lucind departe, sângeriu, ca si cãrbunele aruncat din nou în sobã.

Dar bunicul cand afumã e blajin ca un sfânt de argint.

El ia încetisor cornetul de brad, ca si cum s-ar teme sã nu tulbure un somn într-însul.

Simti cã se face si mai mare tãcere în bunicul, ca in în bisericã, atunci când preotul deschide Evanghelia.

Pune un cãrbune mic ca o stelutã.

Îl descântã usurel, cu cea de tainã suflare a buzelor.

Si steluta se preface în luceafãr care strãluceste în ieslele de fum albastru.

Astfel, bunicul merge prin odaie, afumând.                                                                         

Se duce spre fereastrã, apoi spre usa din antret, se opreste în prag, apoi porneste spre odaia nepotului.

A fost la rãsãrit.

A fost la apus.

La miazãzi.

La miazãnoapte.

E plecat si alb bunicul, dar surâde cu ochi albastri, ca si cum ceata de fum aromitor n-ar fi decat noaptea de tainã cand un copil cu ochi albastri a colindat cu Steaua.

« Sculati, sculati, boieri mari,

Florile dalbe... »

-         Bun miros, bunicule.

-         Ei, drãgutã, ofteazã bunicul ; eu îs de la munte, de la Brusturoasa. Am copilãrit între brazi. Tare mi-i dor de ei...

Si bunicul rãmâne alb si stins, ca o ferestruicã ninsã, dupã ce-au plecat copiii cu Steaua.

Mãriuca

Bunicul îi spune Mãriuca : asa o cheamã.

Bunica îi spune Marita [ Maritza ] : asa vrea bunica.

-         Mãriuco, - o cheamã nepotul.

-         Te iei bine cu bunicu-tãu, - intervine bunica, aruncându-i o cãutãturã peste ochelari.

-         Nu, bunicã, dar asa o cheamã pe ea, si-i si mai frumos.

-         Iaca, drace, de unde-o sãrit priceputul ! Si de ce-i mai frumos, mã rog dumitale ?

-         “Mãriuca” e de la tarã, bunicã ; “Marita” e de la mahala.

-         Si cucoana Marita Chiunoaia de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Ciuntu de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Sendrea de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Hãlãceanu de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Chirniscaia de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Scobai de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Bozian de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Sacheti de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Mãcãdãu de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Turculet de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Softa de unde-i, nepoate ? Si cucoana Marita Ghetãu de unde-i, nepoate ?

Plouã cu Marite, si toate cucoane.

-         Bunicã, îndrãzneste nepotul, nu-i pãcat s-o pui pe Marita între atâtea cucoane mari ?

Bunicul zâmbeste de profil, citindu-si gazeta. Ce-ai fãcut, bunicule ?

-         Îti merge gura ca o moarã hodorogitã, - spune bunica, recãpãtându-si suflarea. Asteaptã dintâi sa-ti creascã musteata, si dupa aceia om vedea noi. Si ia mã rog sa-ti cauti de treabã si sa nu te mai amesteci în treburi femeiesti... Marito, - trâmbiteazã scurt glasul bunicii.

Mãriuca vine, zdupa-zdupa.

Când merge parc-ar avea un sac in spate.

-         Cum îti spune tie, fato ? o cerceteaza bunica.

-         Hî-î, râde “proasta”, lãsându-si gales bãrbia în gusã.

E rosie ca o lunã rasarita în pãpusoaie, si are tulpan tivit cu mãrgele albastre.

Îsi încovrigã degetele de flãcãu, unul într-altul, s-o [sh-o] ia de la început.

-         Nie, di la mãmuca, îmi zâci Mãriuca...

-         Si de la boieri cum îti zice ? scurteazã bunica.

-         Marita, sãrut mâna matale s-a boierului.

-         Si cum ti-i mai bine ? o iscodeste bunica.

-         Ei, nie ni-i bine s-asã, s-asã. Da’ ni-i mai drag di Mãriuca, - s-alintã cu fatza numai cretzuri si lumini, ca gâdilatã de-o musteatã.

Bunicul zâmbeste de profil.

Nepotul se uitã la bunic.

-         Si tu ce-ai încremenit ? Du-te, fatã-hãi la treabã, cã nu te-am poftit la cumãtrie.

Zdupa-zdupa, zdupa-zdupa.

-         Stric orzul pe gâste ! cum spunea biata cucoana Marita Ciulei, - ofteazã bunica cu demnitate, intrând singurã în salonul Maritelor.

Motanul bunicului

Dimineata, bunica-i dã în farfurioarã lui – mã rog – lapte cu miez de pâine.

Adicã bunica numai îi pregãteste farfurioara.

-         Mai pune, Elencule, - zice bunicul.

-         I-ajunge.

-         Pune-i de la mine, Elencule. E batran sãracu’ !

-         Si mata esti tinerel, cucoane Alecule ?

Dacã n-o vede bunicul, bunica mai toarnã s-un gâlgâit de apã în laptele motanului.

Bunicul asazã farfurioara langa soba de fier din antretzel, pe musama, bineînteles, si spune :

-         Pâs-pâs-pâs...

-         Miau...

Vine alb ca din lunã. Clip-clip, clip-clip.

Stã si se uitã la bunic, nins c-un fulg pe rozul nasului.

Bunicul ii intoarce privirea, cu ochi albastri, alb si bland ca un Dumnezeu al laptelui.

-         Alecule, ti se raceste cafeaua, ofteaza bunica, privindu-i c-o zburlire masivã de dulãu.

La masã, motanul stã langa scaunul bunicului, ca in genunchi, privind cerul albastru de dupa ochelari.

Mult se mai uitã-n jos bunicul !

-         Ti-a cazut servetul, Alecule ?

Bunicul se uitã-n farfurie, regasind-o pentru el. S-aud numai furculitele, si câte-un sughit cu alean, de-al Mãriucãi.

-         Miau...

-         Cât [ câtz ], împielitzatule ! Si la masã mã asurzesti ? Câtz, se mânie bunica.

Motanul se strânge sub scaunul bunicului.

-         Scânceste de foame, sãracu’ ! îl apãrã fostul procuror general.

-         Îi chiorãie burduhanul de huzur ! replicã bunica. Am sa-l întzãrc eu. Na, saturã-te, - îi aruncã ea piatra unei bucãti de fripturã.

Dupã ce si-a mâncat-o, motanul multumeste bunicului, imbracandu-i picioarele cu lânã toarsã din fuiorul lui.

Când e peste la masã, motanul cade în mintea copiilor.

-         Numai cã nu mã trage de mânã, spune bunicul. Tare-i destept.

-         Tare-i neobrãzat, rãspunde ecoul bunicii. Parcã o imbatranit la grajd, nu în casa noastrã.

Furculita bunicului dã peste [ peshte ] la doi : motanului si bunicului. Cand se duce spre motan – mai pe furis – mâna bunicului parcã strecoarã un biletel de dragoste, pe subt nasul bunicii.

-         Bunãtate de peste ! ofteaza bunica.

-         Tare bun, Elencu, tare bun.

-         Da’ mata de unde-i aflat ? se mirã bunica.

Si dupã ce-a isprãvit de mâncat pestele, bunica aruncã oasele motanului.

-         Vai de mine, Elencule, dacã se îneacã ?

-         L-om îngropa cu popã, Alecule.

-         Asa, glumeste Elencu, - o apãrã bunicul cãtre nepot...

Dimineata, dupa ce toatã noaptea a dormit la picioarele bunicului, si mai apoi inca putin la picioarele nepotului, si inca putin câte putin in toate partile, pe langa sobe, pe covor, pe canapele, cadelnitând cu somn prin toatã casa, - motanul miaunã la usã.

-         Se cere, - zise bunicul, ridicandu-se cu grabã.

-         Ducã-se, - zice bunica, lepãdându-l în omãturile iernii care sterge urmele.

Bunicul îi deschide usa.

-         Pune-i sosonii, Alecule, sa nu raceasca la picioare.

Bunicul il asteapta la usa pana ce-si ispraveste tabietul lui motãnesc, cu ochii tintã la fereastra aburitã.

-         Iaca vine, anuntã usurat bunicul.

Motanul n-are nevoie sa sune.

Bunicul ii deschide usa.

-         Alecule, cât îti dã pe lunã ?

-         Cine ?

-         Cine ? Stapanul matale cu coadã. Nu vezi cat îi de fudul !

Într-o dimineatã, la ceasul laptelui, rãsunã oarecum rãzboinic glasul bunicei.

-         L-am prins.

-         Ce-ai prins, Elencu ?

-         Pe dumnealui, pe dumnealui care-mi bate darabana în nuci.

Tobosarul nucilor bunicii e un soricut prins în capcana din camerã.

Sare între gratii ca o fetitã cu mingea.

Tzup-tzup, tup-tup.

Nu sti bine daca se joaca, sau se teme.

I-atât de mic cã pare un mãrtisor la gâtul spaimei.

-         Acuma-i acuma, zice bunica devenind uriasã cu capcana în mânã.

Pune capcana alturi de farfurioara cu lapte.

-         Chiamã-ti fiara, Alecule.

-         Pâs-pâs, pâs-pâs...

Vine agale ca un boier în papuci.

Bunica se uitã cu întrebare la mustetile motanului, dar numai ale bunicii se zburlesc.

Motanul se alintã de piciorul bunicului – ca si cum dintâi s-ar fi grãbit sã dea o scrisoare la cutie -, vede laptele, vede capcana, nu clipeste, ochii nu i s-aprind, coada n-are sfârlã-n vârf, ci se târâie ca o teacã fara sabie.

Se uitã cu ochii în capcanã, se uitã si prin ochelarii nãrilor.

Parcã cearcã sa-si aducã aminte un cântecel din tineretã, de pe vremea zaiafeturilor.

N-are sa se scarpine cu laba-n cap ?

Soricutul pâlpâie cenusiu, cu ace-n ochi.

Dar motanul bunicului, dupa ce s-a uitat la amintirea cu coditã, s-a întors c-un fel de “nu cunosc, nu stiu, nu-mi apartine” în expresia fetzii de lunã veche, si s-a dus la farfurioara diminetilor lui albe.

Clip-clip, clip-clip.

-         Tare-i bun, - exclamã bunicul din toatã inima.

-         Papã-lapte ! spune cu nãduf cucoana Elencu. Marito, cautã o pisicã pentru soarece.

Ceasca rosie

La patru si un sfert dupã-amiazã, bunica si nepotul, fatã în fatã la mãsuta rotundã, beau câte-un pahar de ceai.

-         Rom vrei ?

-         Dacã vrei mata, bunicã.

-         Iaca nu vreu.

-         Bine. Cum vrei mata, bunicã.

-         Da-ti place ceaiul cu rom ?

-         De plãcut îmi place.

-         Dã sa ti-l aghezmuiesc, moarã de vânt. Nu-i de nasul tãu, da’ face bine la stomah.

Bunica soarbe cu zbârnâitoare de zmeu mare ceaiul clocotit, si dupa fiecare sorbiturã face “haaa”.

Ceaiul fumegã.

Paharul frige.

Nepotul clatinã în pahar lingurita cu initialele bunicei.

Sunã lin, cu cling subtire, o linguritã de zestre într-un pahar de ceai, când la fereastrã cad fulgi mari, si esti în casa bunicilor.

-         Faci muzicã, politakia, zice bunica.

-         Rãcoresc ceaiul ; e prea fierbinte.

-         Mãi cã viteaz mai esti, soldane [ sholdane ]. Da’eu de ce nu l-oi fi rãcorind ?

-         Stiu eu ?

-         Tu nu sti nici cât a uitat puricele. Bea ceaiul fierbinte, cã de asta-i ceai, si de asta-l bei.

Între timp, bunicul se plimbã prin odaie, bându-si laptele din ceascã.

O înghitituã de lapte, face câtiva pasi, parcã meditând, se întoarce si iar mai bea putin.

Ceasca e ovalã si rosie.

Si mai rosie, fiindcã laptele e alb, ca si bunicul.

E plinã si sprintenã.

Parcã respirã adânc, dupa fugã, abia opritã.

-         Si matale-ti place, zâmbeste bunicul. Asta-i ceasca me. Am cumparat-o eu odatã cu fragi...

A fost la cules de fragi ceasa bunicului.

Când va iubi întâia oarã, inima nepotului îsi va aduce aminte de ceasca cu fragi din casa bunicilor, dacã fata sa avea obraji rotunzi ca ceasca si zâmbet alb ca laptele.

Popa Pãdure

-         În Iordan botezându-Te Tu, Doamne...

S-a întunecat antretul, de mãtãhãlos ce-i popa Pãdure venit la bunici cu zi-ntãi.

Popa Pãdure ar putea fi popã si la ursi : la cei negri.

Zbârnâie ca furtuna glasul lui de bas, în stare sã cutremure si o mitropolie.

Dascãlul e un fel de târ [ tzâr ] holbat langa mâna popii.

Si el are nasul ros [ rosh ].

Nu numai ochii si urechea au aflat nãprasnic c-a venit popa Pãdure, dar si nasul.

Parcã s-au descãrcat poloboace cu vin în casa bunicilor, parcã au trecut recruti în mars prin odãile motanului.

La picioarele cu cizme ale cuviosiei-sale s-au fãcut douã bãltoace mari, si mai încolo alte douã mai sfioase, cãci si apele cerului stiu cã una-i popa Pãdure, si alta dascãlul Niculae Pupã-Lumânare.

Când aghezmuieste, popa Pãdure parcã dã cu buzduganul în ceva cumplit ca si cuviosia-sa.

Sar tândãri pe fruntea bunicilor si-n ochii nepotului.

-         Ai luat-o de dimineatã, pãrintzele, - zice bunica venind din camarã cu douã pãhãrele de rachiu.

-         Ceasu’cel bun, coanã Elencule, - zise pãrintele dând duscã aghiazma diminetii harnice. Nepotu’ dumneavoastrã – mai zice el cu foc. Sa va traiasca. Bun rachiu. Mã tine un junghi în sale, coanã Elencule.

-         Pune pahare, pãrintzele, îl îndeamnã bunica, luându-le pe cele desertate.

-         Îmi pune el Blãgeanu, ofteaza cuviosia-sa, cu ochii dupã sticla de rachiu.

-         Nu-i mai mesterã nevasta lui Blãgeanu, pãrintzele ? îl iscodeste bunica, aruncându-i niste ochi.

-         Ei, lume rã, coanã Elencule. Te potrivesti mata ? Da’conu Alecu cum o mai duce cu sanatatea ?

Dupa ce plecã popa Pãdure, usa antretului ramane deschisã, usa etacului se-nchide, iar Mãriuca mãturã, sterge si freacã de zor, în timp ce bunica afumã cu râsinã.

-         Auzi haram...

-         Cu cine-o fi vorbind ?

Bunica simte privirea nepotului.

-         Pãgânule ! se otãrãste ea, de ce n-ai sãrutat mâna sfintiei-sale ?

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979