Starea sufletelor dupa moarte : Rai (Paradis) si Iad (Infern). Combaterea doctrinei despre Purgator, (Teologie Dogmatica [ortodoxa], Dogmatica speciala, Prof.Todoran, Zagrean, 1991)

Starea sufletelor dupa moarte : Rai (Paradis) si Iad (Infern). Combaterea doctrinei despre Purgator, (Teologie Dogmatica [ortodoxa], Dogmatica speciala, Prof.Todoran, Zagrean, 1991)

Atat Sfanta Scriptura, cat si Sfanta Traditie ne dau numeroase marturii despre viata viitoare, vorbind despre Fericirea sau Osanda care ii asteapta pe cei ce s-au mutat din aceasta viata.

E adevarat insa, ca ele nu precizeaza totdeauna, daca starea de fericire sau nefericire urmeaza imediat dupa moare, sau numai dupa Judecata Universala, dar ele sunt unanime in afirmatia ca dupa moarte, pentru sufletele celor adormiti incepe fie o viata fericita, fie una plina de suferinte.

Ceea ce se poate retine in general din scrierile duhovnicesti ale unora dintre Sfintii Parinti este, pe de o parte, cã fie ingerii, fie demonii iau in primire sufletele celor adormiti indata dupa moarte, spre a le infatisa la Judecata Particulara, iar pe de alta, ca fericirea primita dupa Judecata Universala de drepti, ca si nefericirea celor pacatosi, vor fi cu mult mai mari decat cele primite de acestia dupa Judecata Particulara.

Numerosi Sfinti Parinti descriu fericirea dreptilor, ca si nefericirea pacatosilor, in culori foarte vii.

Sfantul Ioan Gura de Aur descrie fericirea dreptilor indata dupa moarte, deci dupa Judecata Particulara, ca fiind, viatã netulburata, locul unde nu mai este nici intristare, nici durere, unde nu sunt boli si patimi, nici pricini de pacate, unde nu mai este “al meu si al tau”, acest cuvant rece care introduce in viata toate relele, si a nascut nenumarate razboaie.

Cel drept e fericit fiindca s-a urcat la o alta cetate, la cea a lui Dumnezeu si parasind Biserica aceasta de pe pamant, petrece in cea a celor intai nascuti si scrisi in cer, si lasand sarbatorile acestea, s-a mutat la sarbatoarea ingerilor ( Evrei 12, 22-24 ).

Aici e o viata traita intr-o sarbatoare fara de sfarsit, iar in loc de belsug de grau, de orz, de fructe, e peste tot numai rodul Duhului : iubire, bunatate, blandete ; in loc de barbati vestiti si frumos imbracati, zeci de mii de ingeri, mii de arhangheli, cete de prooroci, adunari de drepti, iar in mijloc sta Imparatul, pe care cei de fata Il vad neincetat, pe cat pot ei sa vada, iar Acela ii impodobeste pe toti cu stralucirea slavei Sale ( la D.Staniloaie, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.III, pag. 302 ).

Datorita faptului ca fericirea deplina nu poate fi conceputa fara o solidaritate si comuniune a tuturor celor drepti, care impreuna cu ingerii si cu sfintii doresc si se bucura daca in aceasta comuniune vor intra toti cei ce, macar la sfarsitul vietii lor pamantesti au manifestat, prin pocainta, dorinta de a se apropia de Hristos, Biserica noastra a pastrat si dezvoltat in doctrina ei ideea ca, pana la Judecata Universala, multe suflete pot fi scoase din Iad ( intelegand prin Iad, nu atat o realitate locala, cat starea de nefericire in care traiesc pacatosii ), prin rugaciunile celor vii, ale ingerilor si ale sfintilor, in frunte cu Maica Domnului.

In Biserica Romano-Catolica, dimpotriva, s-a dezvoltat o alta conceptie cu privire la starea sufletelor dupa Judecata Particulara.

Potrivit acestei conceptii, fericirea pe care o primesc sufletele celor drepti dupa aceasta Judecata este desavarsita si deplina, si va ramane aceeasi si dupa Judecata Universala, pe cand nefericirea sufletelor intinate cu pacate grele este un chin deplin, care va rmane neschimbat dupa Judecata Universala.

Insa pentru cei ce in viata au facut pocainta pentru pacatele grele si au fost absolviti de pedeapsa vesnica, dar n-au dat in cursul vietii satisfactie pentru pedepsele temporale, ca si pentru cei cu pacate veniale ( iertabile ), pentru care insa n-au primit iertare, existã Purgatorul, un foc curatitor, din care sufletele, dupa ce s-au curatit, trec si ele la locul de fericire al dreptilor, inainte de Judecata Universala.

Lasand deocamdata la o parte doctrina despre Purgator, despre care vom vorbi in curand, aici remarcam doar ca, aceasta conceptie nu tine seama de faptul ca dupa Judecata Universala, atat fericirea cat si nefericirea vor fi traite de suflet impreuna cu trupul, asadar de omul intreg.

A sustine ca fericirea dreptilor, ca si nefericirea pacatosilor raman aceleasi si dupa Judecata Universala, inseamna a nesocoti rolul trupului, organul de manifestare a sufletului si “templu al Duhului Sfant” ( I Corinteni 6, 19 ) si a nesocoti persoana umana ca intreg, cum ea va fi dupa Invierea mortilor.

Pe de alta parte, soarta sufletului dupa Judecata Particulara nu poate fi definitiva, deoarece la aceasta Judecata, omul nu poate fi privit in ansamblul sau, dat fiind faptul ca el este responsabil nu numai de faptele sale proprii, ci si de ale acelora pe care el i-a smintit, sau care l-au imitat cat a trait el in viata.

Spre a i se putea da o sentinta dreapta si definitiva, trebuie sa fie luate in considerare si efectele pe care le-au produs faptele sale la contemporani si la urmasi.

Aceste efecte nu pot fi insa cunoscute indata ce el a murit.

De aceea, ele vor putea fi luate in considerare numai la Judecata Universala.

O alta consecinta a acestei conceptii stã in faptul ca in romano-catolicism, fericirea dreptilor este vazuta numai in contemplarea esentei divine, si nu in comuniunea dreptilor cu Dumnezeu.

Omul insa nu e in stare sa contemple esenta divina, care ii va ramane astfel in veci necuprinsa si ascunsa, chiar daca atunci vom vedea “fatã catre fatã” ( I Corinteni 13, 12 ).

Rai si Iad.

Pe temeiul celor cuprinse in Revelatie, Teologia mai veche, ori de cate ori s-a ocupat de fericirea dreptilor din ceruri, ca si de nefericirea celor pacatosi, a numit locul de fericire Rai, iar cel de suferinta si osanda Iad.

Astfel, Raiul si Iadul au fost intelese ca doua locuri si stari total deosebite, unul de fericire, iar altul de pedeapsa, intre care exista o mare prapastie, incat nimeni nu poate sa treaca din Iad in Rai, sau din Rai in Iad ( Luca 16, 26 ).

Fara sa renunte total la reprezentarea Raiului si Iadului sub formã spatialã, potrivit cuvintelor Mantuitorului : “Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru” ( Luca 17, 21 ), ca si a unor descrieri ale Sfintilor Parinti, Teologia mai noua a vazut Raiul si Iadul mai mult ca o stare sau o realitate existentiala, legata indisolubil si de factorul subiectiv, de ceea ce doreste, simte, traieste sau suferã omul, in felul acesta prapastia dintre Rai si Iad putand fi reprezentata si altfel decat spatial.

In acest sens, Sfantul Ioan Damaschin vorbind despre chinurile Iadului, spune ca focul de acolo care arde pe cei pacatosi, constã in pofta ce nu-si gaseste materia pentru a fi satisfacuta ; deci lipsa celor materiale in stare sa satisfaca poftele si sa produca placerile este elementul obiectiv al chinurilor Iadului.

Cei drepti insa, care poftesc binele, adica cei ce isi indreapta pofta si dorinta numai dupa Dumnezeu, se bucura si se impartasesc de El in masura in care Il doresc.

Sfantul Isaac Sirul sustine ca pacatosii in gheena focului vor fi biciuiti de flacarile iubirii.

Cei ce isi dau seama ca au pacatuit impotriva iubirii, suporta o suferinta mai mare decat cea produsa de torturile cele mai infricosatoare.

Caci iubirea lucreaza in doua feluri diferite : ea devine bucurie in cei fericiti, si suferinta in cei respinsi.

Tinand seama de cele de mai inainte, inseamna ca sufletele care au ajuns in Iad dupa Judecata Particulara, nu sunt supuse unor chinuri materiale, cum a accentuat adeseori Teologia catolica, ci suferintele lor se datoresc neputintei de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu, care acolo este “totul in toate”, ele ramanand in suferintele provocate de lipsa placerilor materiale de care au fost legati in viata pamanteasca, ca si de lipsa iubirii.

Un astfel de suflet ramane izolat si lipsit de orice relatii, incat nici nu mai poate sa pacatuiasca, desi ar vrea, fiind condamnat la o insuportabila singuratate.

In schimb, cei ce au trait inca aici pe pamant in comuniune cu Hristos, in Rai vor avea un plus de comuniune care o va continua pe cea din viata pamanteasca.

Ei vor fi mai aproape de Hristos, desigur sufleteste, de “duhurile dreptilor” celor desavarsiti, de zecile de mii de ingeri, de multimea celor ce stau inaintea tronului si a Mielului, imbracati in haine albe ( Evrei 12, 22-23 ; Apocalipsa 17, 9-10 ).

Ei vor fi, cum spune Psalmistul, “in curtile Domnului”, “in curtile casei Dumnezeului nostru”, in dulceata si fericirea Raiului, in “corturile dreptilor”, numiri care toate exprima realitatea comuniunii cu Hristos si cu toti cei ai Lui.

Starea de fericire a dreptilor in Rai, ca si cea de nefericire a pacatosilor in Iad, in Revelatie sunt infatisate mai mult sub forma de imagini, iar Sfintii Parinti si unii teologi care le descriu, scot in evidenta sau insista fie asupra unui aspect, fie asupra altuia al acestor stari.

Insa din cele cuprinse in Revelatie, ca si din descrierile unor Parinti duhovnicesti ori teologi, se pot deduce urmatoarele :

( 1 ) Dreptii din Rai sunt liberi de orice necazuri, dureri si suferinte ( Apocalipsa 21, 4 ).

Ei traiesc intr-o stare de liniste si bucurie deplina, fiind in afara de orice dorinta, de pofta nesatisfacuta sau schimbare de timp, petrecand intr-o continua sarbatoare.

( 2 ) In Rai, dreptii ajung in posesia unor bunuri spirituale, care n-au analogie in lumea aceasta.

Referitor la aceste bunuri, Sfantul Apostol Pavel zice : “Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit, acestea le-a gatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( I Corinteni 2, 9 ).

( 3 ) Dreptii traiesc in comuniune cu Mantuitorul Hristos, cu ingerii si cu sfintii.

Este fericirea pe care numai comuniunea cu cei desavarsiti o poate da, caci sufletul isi pastreaza si aici caracterul omenesc de fiinta sociala, neputand fi fericit in izolare, ci numai intr-o comuniune in care domneste iubirea, dreptatea, pacea, daruirea.

( 4 ) Iadul fiind locul sau starea in care ajung sufletele pacatosilor dupa Judecata Particulara, numirile ce i se dau de :

1. focul gheenei ( gheena focului ),
2. foc nestins,
3. focul cel vesnic,
4. pieire,
5. intunericul cel mai dinafara,
6. iezerul de foc,
7. locul de chin,
8. departare de la privirea lui Dumnezeu,
9. si altele,

sunt imagini prin care se arata feluritele suferinte pe care le indura cei ce se afla acolo ; aceste suferinte constau in urmatoarele :

a)      Indepartarea de Dumnezeu si lipsa de comuniune cu El;

b)      Lipsa de comuniune si de orice legatura cu ingerii, sfintii si dreptii;

c)      Traiul in societatea duhurilor rele si a sufletelor oamenilor rai;

d)      Mustrarile de constiinta, aratate prin expresia : “viermele lor nu moare” ( Marcu 9, 44 ).

e)      “Aruncarea in intunericul cel mai dinafara”, groaza de necunoscut, din lipsa totala a oricarei lumini;

f)        “Plangerea si scrasnirea dintilor”, care exprima dureri si suferinte insuportabile;

g)      “Focul” sau “vapaia” in care se chinuie pacatosii, e un foc material care arde, dar chinurile lui si indeosebi “setea” de cele duhovnicesti sunt mai mari decat ale oricarui foc, deoarece acesta nu ucide, nu mistuieste, ci numai chinuieste.

E necesar sa amintim ca, desti toti dreptii sunt fericiti, ajungand in posesia bunurilor netrecatoare in comuniunea cu Dumnezeu, starea lor nu este identica, cu alte cuvinte, ei nu se bucura de fericire toti in acelasi grad, deoarece fiecare isi ia rasplata dupa osteneala sa in viata ( I Corinteni 3, 8 ).

In aceasta privinta, Marturisirea Ortodoxa spune : “Fiindca sufletele se muta din aceasta lume nu tot cu aceeasi masura a harului, apoi si dupa mutarea din lume nu se aseaza tot pe aceeasi treapta a fericirii” ( Marturisirea Ortodoxa I, 62 ).

Referindu-se la cuvintele Mantuitorului : “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” ( Ioan 14, 2 ), Sfantul Vasile cel Mare spune ca “unii se vor odihni intr-o stare perfecta si mai inalta, iar altii intr-o stare mai redusa, dar toti se vor cinsti cu linistea”.

Si desigur, aceasta este si starea pacatosilor din Iad : unii vor suferi pedepse mai aspre si mai mari, iar altii mai mici, toti pe masura rautatii lor.

Biserica noastra invata ca aceia care dupa Judecata Particulara se duc in Iad, fara insa ca in viata sa fi manifestat o atitudine potrivnica comuniunii cu Dumnezeu, ci mai mult o indiferenta fata de aceasta, vor avea posibilitatea ca Iadul sa nu fie pentru ei etern.

Aceasta datorita, pe de o parte faptului ca ei au manifestat cainta cel putin in ultimele clipe ale vietii lor pamantesti, iar pe de alta, datorita rugaciunilor ingerilor, sfintilor, dreptilor si Bisericii de pe pamant.

Dar cei ce nu vor putea iesi din Iad pana la Judecata Universala, nu vor mai putea iesi de acolo niciodata.

Invatatura romano-catolica despre Purgator.

Precum s-a vazut din cele mai dinainte, invatatura Bisericii noastre este cã sufletele celor adormiti, de la Judecata Particulara pana la cea Universala, se afla in Rai sau in Iad, cei din Rai primind numai o parte din fericire, iar cei din Iad numai o parte din nefericire.

Prin rugaciunile si mijlocirile Bisericii din Cer si a celei [ Bisericii ] de pe pamant, soarta unora dintre cei ce se afla in Iad poate fi schimbata, in sensul ca, pana la Judecata Universala, ei au posibilitatea sa fie scosi din Iad.

Biserica Romano-Catolica a creat o dogma noua, anume ca intre Rai si Iad mai exista un loc in care merg sufletele celor ce au primit iertare pentru pacatele grele fiind scapati de osanda vesnica, dar n-au dat satisfactie prin implinirea pedepselor temporare, impuse de Biserica, sau au murit incarcati de pacate usoare, pentru care insa in viata n-au primit iertare.

Acest loc este Purgatorul, unde aceste suflete se curãtesc prin pedepse purificatoare pe care le sufera acolo si ele pot fi ajutate de Biserica sa scape mai curand de aceste pedepse, prin rugaciuni, milostenie si alte acte de pietate facute pentru ei, spre a se duce in locul fericirii vesnice.

In sprijinul acestei invataturi, romano-catolicii invoca numeroase texte din Vechiul si Noul Testament, pe unele interpretandu-le in sens literal, iar pe altele in sens metaforic sau alegoric.

Dar textul clasic invocat de ei, este cel din I Corinteni 3, 11-15 : “Nimeni nu poate pune alta temelie afara de cea pusa, care este Iisus Hristos. Iar de zideste cineva pe aceasta temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fan, trestie, lucrul fiecaruia se va face cunoscut caci ziua (Domnului) il va vadi : pentru ca se va descoperi cu foc si lucrul fiecaruia il va lamuri focul asa cum este. Si de va ramane lucrul cuiva pe care l-a zidit, platã va lua ; iar daca lucrul cuiva va arde, se va pagubi, iar el se va mantui, insa asa ca prin foc”.

Acest text invocat ca marturie principala pentru existenta Purgatorului are insa cu totul alt sens decat acela pe care i-l dau teologii romano-catolici.

Mai intai, el nu se refera la toti oamenii, ci, precum rezulta din context, in el este vorba numai de lucrarea propovaduitorilor Evangheliei, ca Petru, Pavel, Apolo si altii, lucrare care are drept temelie pe Iisus Hristos, si a carei valoare e asemanata cu aur, argint, pietre scumpe, lemne, fan, trestie.

Focul care va dovedi valoarea lucrarii fiecarui propovaduitor, este “focul” din ziua Judecatii de Apoi, si nicidecum un foc premergator acesteia.

Acest foc va mistui intreg cerul si pamantul spre a le face noi ( II Petru 3, 10 s.u. ).

Propovaduitorul a carui lucrare nu va arde va lua plata, in timp ce acela a carui lucrare va arde se va pagubi, iar el totusi se va mantui, insa asa ca prin foc, adica greu.

Ideea pe care vrea sa o exprime aici Apostolul Pavel, este ca lucrarea de evanghelizare a fiecarui propovaduitor se va lamuri prin focul Judecatii de Apoi, cand cei ce au zidit bine ( pe temelia Hristos ) vor lua plata, iar cei ce au zidit mai slab se vor pagubi ( adica nu vor lua plata ), iar ei insisi, avand intentii curate in lucrarea de evanghelizare, se vor mantui greu, “asa ca prin foc”.

Dar chiar daca ne-am sili sa intelegem acest text, fara sa tinem seama de context – ceea ce ar fi insa impotriva regulilor elementare de ermeneutica – si l-am interpreta in sensul ca Apostolul Pavel vrea sa spuna ca toate faptele omului vor fi supuse unei judecati aspre in “Ziua Domnului”, Care va lamuri daca ele au fost bune sau rele, asa cum se lamuresc diferite obiecte trecute prin foc, nici atunci nu rezulta din el existenta Purgatorului, ci numai faptul ca acela ale carui fapt au fost gasite meritorii va fi rasplatit, iar acela ale carui fapte nu au fost gasite meritorii va fi rasplatit, iar acela ale carui fapte nu au rezistat focului Judecatii finale se va pagubi, deci nu va lua rasplata, insa tinand seama de lipsa de intentie rea, nu va fi condamnat, ci se va mantui greu, “asa ca prin foc”.

Nu incape nicio indoiala ca expresia “asa ca prin foc” trebuie inteleasa in sens figurat, insemnand o judecata severa, aspra, necrutatoare, dar dreapta.

De altfel, majoritatea Sfintilor Parinti refuza sa admita un loc intermediar intre Rai si Iad, in care ar putea sta unele suflete dupa moarte.

Daca totusi unii Parinti si scriitori Bisericesti, atat rasariteni, cat si apuseni, par sa admita un loc intermediar intre Rai si Iad, aceasta n-are caracterul Purgatorului, de foc curatitor, iar sensul afirmatiilor lor despre acel loc, nu e decat acela de a intari credinta ca, rugaciunile celor vii sunt folositoare celor morti, care n-au o soarta definitiva dupa Judecata Particulara.

Singur Fericitul Augustin isi exprima credinta in Purgator, dar nu in toate Scrierile sale.

Astfel, in scrierea “Despre merit si pedeapsa” refuzã sa admita Purgatorul : “Nu este vreun loc mijlociu ca cineva care nu este cu Hristos, sa poata fi altundeva decat cu diavolul”.

In schimb, in “De civitate Dei”, zice : “Unii suferã pedepsele temporare numai in aceasta viata, altii dupa moarte, altii si acum si atunci, insa numai inaintea celei mai aspre si mai cunoscute Judecati”.

Dar doctrina despre Purgator nu poate fi admisa nici din alte considerente.

Astfel, justificarea existentei Purgatorului se bazeaza pe ideea ca sufletul, prin pedepsele pe care le sufera acolo dã satisfactie lui Dumnezeu pentru pacatele savarsite in viata.

Aceasta idee este insa total gresita, pentru cã, mai intai, niciun om nu poate da satisfactie lui Dumnezeu prin nimic, iar apoi, pentru cã Mantuitorul Hristos prin jertfa Sa ne-a eliberat din robia pacatului si a mortii odata pentru totdeauna, incat noi nu mai trebuie sa dam nicio satisfactie lui Dumnezeu.

Iar daca admitem cã omul se poate mântui singur prin suferintele indurate in Purgator, atunci nu mai era nevoie de jertfa Mântuitorului Hristos.

Totodata, doctrina despre Purgator diminueaza importanta pocaintei ca Tainã, caci prin ea se iartã nu numai pacatele, ci si pedepsele pe care omul ar trebui sa le sufere pentru ele.

Admitand cã si dupa pocainta, omul trebuie sa dea satisfactie lui Dumnezeu, inseamna a nesocoti valoarea acestei Taine, impotriva incredintarii Domnului : “Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer” ( Matei 18, 18 ).

Doctrina despre Purgator nu precizeaza insa, care este natura acestui foc curatitor.

Caci daca e vorba de un foc material, atunci sufletul avand natura spirituala, nu poate fi supus suferintelor prin acest foc.

Iar daca e un foc de natura spirituala, aceasta ar trebui sa aiba ca efect o imbunatatire, o perfectionare a sufletului cand iese de acolo, ceea ce nu se intampla.

Prin admiterea Purgatorului, se denatureaza complet raportul dintre om si Dumnezeu, deoarece mantuirea pe care o dobandesc sufletele iesite din Purgator, e efectuata asupra lor ca asupra unor obiecte, intrucat sufletul prin aceste suferinte nu sufera nicio schimbare in bine, ci ramane acelasi, in starea in care a fost cand a intrat in Purgator.

Dar fiindca aici se afla in stare gratiala, mantuirea sufletelor prin Purgator e sigura ; Dumnezeu nu intervine pentru scurtarea pedepselor din Purgator, in schimb Papa le poate scurta prin Indulgente.

Curatirea pe care sufletele din Purgator o sufera, pare a fi mai mult de natura externa, iar cand petele pacatului s-au sters, cel curatat iese automat de acolo si este primit in ceata dreptilor, in Rai.

Biserica Ortodoxa nu cunoaste o asemenea stare, si considera aceasta inovatie a Purgatorului drept dorinta romano-catolicilor de a oferi Papei, o si mai mare putere asupra credinciosilor.

Doctrina aceasta aduce o slabire a constiintei crestinului, acesta pastrand convingerea ca ceea ce n-a facut in viata pentru mantuire, va putea face dupa moarte.

Cu alte cuvinte, Purgatorul poate fi socotit de catre unii, drept ultima sansa pentru dobandirea mantuirii, ceea ce e in dezacord cu cuvintele Sfantului Apostol Pavel : “...lucrati cu frica si cu cutremur la mantuirea voastra” ( Filip. 2, 12 ).

Invatatura despre Purgator a fost respinsa de Biserica noastra, deoarece este contrara nu numai Revelatiei, ci si ratiunii.

Ea a fost necunoscuta in timpul Sinodului V ecumenic ( 553 ), care a condamnat invatatura lui Origen, anume ca suferintele si chinurile Iadului vor avea sfarsit.

Daca pe atunci ar fi fost cunoscuta invatatura despre Purgator, Sinodul ar fi mentionat macar in treacat, ca numai chinurile celor din Purgator vor avea sfarsit.

Dar daca Sinodul n-a pomenit nimic despre aceasta, inseamna ca invatatura despre Purgator n-a existat atunci, sau ca era inca necunoscuta.

Sinoadele de la Lyon ( 1274 ) si Florenta ( 1439 ) s-au pronuntat in favoarea acestei doctrine.

Dar din cauza atacurilor vehemente impotriva ei, venite din partea protestantilor, Conciliul din Trident ( 1546 ) a confirmat-o dar s-a ocupat numai in treacat de ea.

A recomandat totusi sa se evite pe cat posibil a vorbi poporului despre Purgator, “spre a nu da nastere la sminteli si prejudicii”.

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 372-380, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )