Tr : salut! asasinatul lui Raymond Leyris / Coincidente olivia, 5 avril/aprilie 2016

Tr : salut! asasinatul lui Raymond Leyris / Coincidente olivia, 5 avril/aprilie 2016

Objet :	Tr : salut! asasinatul lui Raymond Leyris / Coincidente olivia
De :	Olivia Marcov (...)
À :	....
Date :	Mardi 5 avril 2016 19h12

olivia

Le Mardi 5 avril 2016 19h06, Olivia Marcov <...> a écrit :

olivia

Le Mardi 5 avril 2016 18h27, olivia maria MARCOV <...> a écrit :

salut,

Am revazut filmul documentar de pe youtube.com, despre asasinarea la 21 Iunie 1961 la Constantine, in piata evreilor ( evreiasca, unde comerciantii erau evrei, din cate am inteles ), a lui Raymond Leyris.

Si vreau sa remarc, pur si simplu, niste "coincidente", sau cum sa le numesc nu stiu.

Filmul si povestea acestui om, barbat, numit Raymond Leyris care a fost un cantaret de muzica arabo-andaluza, m-a socat, m-a intrigat, m-a revoltat.

Ieri seara le-am spus parintilor mei ca am vazut un film despre un cantaret omorat la Constantine la 21 iunie 1961, si ca, o prima coincidenta este faptul ca la 20 Iunie 2009 am avut la Bucuresti, in Romania, Festivitatea Robelor, cand am terminat facultatea de Drept a Universitatii Spiru Haret, la acel moment, facultatea isi avea sediul definitiv stabilit in soseaua Berceni nr.24, sector 4, Bucuresti.

Decanul Florin Fainisi fusese numit decanul facultatii noastre de Drept chiar la inceputul anului universitar 2008-2009, pentru noi ultimul an de studii de licenta, de lunga durata, anume de 4 ani.

In anul IV 2008-2009 profesorul de Drept Florin Fainisi ne-a prefat 2 discipline de Drept, si anume :

dreptul mediului, si dreptul transporturilor.

In 20 iunie 2009, in calitatea sa de decan, profesorul Florin Fainisi a ramas pe podiumul pe care se afla catedra din amfiteatrul nostru din Berceni cum il numeam noi, mai multe ore, toata Festivitatea Robelor, cand, pe rand si in ordinea alfabetica, dupa numele de familie, am urcat fiecare absolvent pe podium si am primit diploma de onoare, atunci, si decanul era acolo si se fotografia cu fiecare dintre noi, iar un fotograf facea o fotografie, unii colegi au avut am inteles cate 2 fotografii facute in acel moment, pe "scena", pe podium.

Dar ma intriga viata, uneori am impresia ca sunt lucruri pe care nu le stim cand suntem copii, copii la varsta copilariei, care ni se ascund, si care ne intampina pe masura ce crestem mari.

Ma gandesc ca, din nefericire pentru mine, si a fost un mare, imens soc pentru mine, efectiv nici in vis nu as fi visat ca mi se poate intampla asa ceva, in 19 iunie 2003, parintii mei m-au reclamat la spitalul de Psihiatrie, in fapt cred ca au cunoscut un doctor psihiatru, este o ipoteza a mea, personala, poate ei, poate fratele meu. Poate prin colega din anul intai 1996-1997 de la facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti, Daria Gheorghiu a carei mama, Doina ( recasatorita, primul sot al Doinei s-a sinucis* [ de fapt stiu ca a murit : “Daria, cand a murit tatal ei, cand a auzit ca tatal ei a murit,... “ – imi povestea Doina, mamica Dariei, in iunie 2009 ], si el era tatal Dariei Gheorghiu, apoi Doina, mama, s-a recasatorit, in fapt nu stiu daca s-a recasatorit mai intai a divortat, si pe urma s-a recasatorit, si ea fiind deja maritata cu al doilea ei sot, primul ei sot s-a sinucis* [ de fapt, stiu ca a murit ], se poate sa fi fost asa, deci pe mama Dariei Gheorghiu nu stiu daca o cheama Gheorghiu, eu ii spuneam Doina Gheorghiu insa ) era psiholog la ministerul de interne si "facea probe sportivilor, fotbalistilor de la clubul Dinamo din Romania ).

Fratele meu a fost coleg in anul intai la Drept, cu Daria Gheorghiu si tot prin el am si cunoscut-o pe Daria in toamna-iarna anului 2001, in statia de RATB din Piata Mihail Kogalniceanu, lucram la firma unor austrieci, cu baza in Budapesta si care la Bucuresti avea un fel de filiala, sa o numesc asa, nu era infiintata insa ca filiala, in perioada in care am cunoscut-o pe Daria, acolo lucram, firma Target International Executive Search avea sediul la etajul 8 cred, intr-un bloc din Piata Kogalniceanu, acel imobil vechi care pe colt avea/ are si azi ? un NUFARUL cu usilor vospite in culoare albastra.

Din nefericire pentru mine, in seara zilei de 19 iunie 2003, la orele 19h00, la reclamatia parintilor mei, dar nu stiu care din ei a telefonat si chemat Ambulanta, la camera de garda a spitalului din Berceni, de psihiatrie, "Obregia", se afla un doctor in varsta, psihiatru, dr. M. S., dupa cum aveam sa aflu - insa am aflat citind dosarul medical pe care mi l-au facut, in care faptele reclamate de mama mea in special, ea a semnat internarea mea, si tata a refuzat sa o semneze, au fost consemnate, nu insa in totalitate.

Acel doctor cand ne aflam in fata lui, si mama mea parea ca nu e ea insasi, privea tinta, parca era hipnotizata, era rea, inraita, parca nu ea imi daduse nastere, era impotriva mea, nici nu se uita la mine, a vrut acel doctor cu parul alb complet, cu vocea ragusita sa il interneze si pe tata, s-a uitat spre mama, de ce ? a vrut, cand tata a spus ca el nu semneaza internarea mea, desi si tata luase cuvantul si imi adusese reprosuri "acuzatii" despre firea mea, in fata doctorului aceluia.

In ultima mea zi din spital, caci m-a internat in acea seara de 19 iunie 2003, - ultima zi a fost 26 iunie 2003, doctorita mai tanara asistenta stagiara doctorului V. M., mi-a dat in mana dosarul meu medical pe care mi-l facusera, si sa il duc eu insami la Registratura* [ la medicul-sef, acolo la parter se afla si Registratura ], la "parter", caci salonul in care ma aflam era la etajul 1 al Pavilionului de Resocializare, cum intrai in spitalul de Psihiatrie, pe [ la intrarea ] unde este si spitalul Bagdasar, de la poarta mare, tot inainte, drept inainte, pe o alee centrala, la capatul a cativa metri ajungeai primul, la Pavilionul de Resocializare, prima constructie care iti iesea in cale.

Si in dosarul meu am vazut stampila si numele celui care m-a internat seara pe 19 iunie 2003 si scria dr. M. S..

Un om care din capul locului nu mi s-a parut un om de buna-credinta, si care apoi, cand a vorbit, nu m-a intrebat deloc ce s-a intamplat, nu m-a pus sa ii povestesc situatia de fapt, pentru ce ma reclamau parintii adica, ce se intamplase, cum de sunt acolo - si eram acolo in fata doctorului pentru ca trimisese acasa ambulanta cu un sofer, dupa mine.

In plus, acel doctor, sincer si nu pot spune altfel, decat ca batea campii cand imi vorbea, vorbea ciudat, ca un om care avea el nevoie de sanatate psihica, ca un nebun.

Mi s-a parut ciudat ca acel om poate fi un doctor care se ingrijeste de soarta altor oameni.

Soferul Ambulantei care m-a luat de acasa, si pe parintii mei, si el, imi pare rau, dar asa e povestea mea, chiar semana cu un politist care asigurase paza instantelor in 1993-1995 la Judecatoria Sector 1 Bucuresti, paza judecatorilor, mai ales a dnei Valentina Tatulescu pentru ca era presedinta instantei, si venea in biroul nostru, si se pozitiona in spatele grefierei mai in varsta, Valerica Barbu, care intra in sedinta de judecata cu dna judecatoare Valentina Tatulescu, pe acel politist il chema AUREL, simplu, nu am stiut numele lui de familie niciodata, era mai smead, brun la ten, la fata, avea chelie, calvitie, si ochii caprui, parul cat mai avea, parea usor de tot ( parca ! ) ondulat, cret, ( parca ! ) si era de statura medie, nu cu mult mai inalt ca mine, si eu masor 1m65 cm.

Coincidente, si totusi coincidentele, oricat par de neinteles, ele aduc informatii, ele au o explicatie, sigur.

In mod sigur.

Am revazut filmul documentar Raymond Leyris si evreii din Constantine, de pe youtube, in care cantaretul Enrico Macias povesteste despre Raymond care i-a fost profesor, el il numea "tonton Raymond", tonton = unchi in limba franceza, in limbajul familiar.

Raymond era fiul biologic al unei frantuzoaice bretone crestine si al unul soldat evreu, si nu li se permitea sa se casatoreasca, copilul care s- a nascut din iubirea celor doi, Raymond, a fost adoptat in Constantine, de o familie de evrei, ( culmea ) extrem de saraca.

Ma mira putin, evreii nu prea sunt saraci, mai ales nu "extrem de saraci".

Dar bietul Raymond a fost crescut de evrei si iudaismul a devenit religia si cultura lui.

Raymond a fost ucis cand avea numai 40 de ani, asa scrie pe mormantul sãu, care poarta steaua evreiasca.

Insa a lasat un fiu, pe Jacques si 5 fiice.

Viviane este fiica lui care il tinea de mana in ziua de 21 iunie 1961 cand traversau piata, "la place du marché", adica "locul pietei", ( place = piata, loc, inseamna si piata, si loc ).

Toate fiicele au facut insa apoi psihanaliza, au consultat medici, sau poate psihologi, si au luat medicamente, caci uciderea a fost socanta, tragica, iesita din comun, imprevizibila !

Toate sunt marcate de moartea tatalui care a fost ucis.

Vivane in filmul documentar spune ca ea are 4 copii acum si se teme mereu pentru viata lor, lucru normal.

Viviane insa si ea imi aminteste de infirmiera din noaptea de 19 spre 20 iunie 2003 in care ma aflam inchisa, la cheie, intr-un salon de femei care comunica cu un salon de barbati care bateau puternic in usa albã dintre saloane, cu pumnul, sa sparga usa si nu alta, era o infirmierea in seara aceea la "noi" in salonul care la geam avea gratii...

Infirmiera aceea mi-a iesit in cale dupa externarea mea din ziua de 26 iunie 2003, odata in cartierul nostru Drumul Taberei la statia tramvaiului 41, la piata Moghioros, altadata, cred, da, in Biserica de la Razoare, aceea numita Sf. Vineri, adica are 2 hramuri, Sf. Parascheva si Sf Vasile cel Mare, prima statie in sus spre oras, de la "Ho Si Min", din Drumul Taberei, este "Razoare".

Acolo se vede mare o Biserica.

Si eram acolo intr-o zi, cred, spun, cred ca acolo am revazut-o pe infirmiera, daca nu era era, insa prea semãna cu ea.

Daca nu acolo, nu stiu unde, dar sigur, sigur, sigur intr-o biserica* [ totusi, acolo ].

De ce sunt asa sigura ?

Pentru ca infirmiera care parea ( ea, sau cine va fi fost femeia aceea ) ca se uita efectiv dupa mine, nu era slujba, era goala biserica* [ am vrut sa spun ca asa am observat-o, am remarcat-o, pentru ca parea ca se uitã, se cam uitã, dupa mine ].

Ea s-a uitat dupa mine, si dupa cateva minute, dintr-o data, am vazut-o ca ingenuncheaza putin, s-a ridicat insa apoi rapid, si isi face cruce in fata icoanei lui ISUS Cristos, aceea de pe iconostasul din fata Usilor Imparatesti ( usile ce duc in Altar la biserica ortodoxa ), femeia aceea si-a facut cruce, apoi alta cruce si a spus cu voce clara, desi nu tare, dar eram langa ea, sau ea langa mine : ... a spus ceva ce nu am auzit, dar apoi din cate imi amintesc in clipa asta, cred ca a spus ceva gen : "iarta-ma..... " si inca " nu e vinovata", sau "e nevinovata", sau

"iarta-ma [ probabil spunea iarta-ma Doamne ! ]..... "fata asta ?" " nu e vinovata" si se inchina, si tot inchina, cu o figura destul de spasita, de speriata-spasita.

Asa spunea in acele clipa acea persoana, despre care eu mi-am spus " nu e infirmiera din 19/20 iunie 2003, iarasi ea ? a fost si in statia de la tramvaiul 41, acum iarasi ? ce are cu mine femeia asta ?"

Acuma, in Biserica de la Razoare, da, foarte, foarte rar, eu mai intram, am intrat si dupa externarea mea in 26 iunie 2003, cand am iesit, era inca zi afara, totusi dupa-amiaza, pe mobilul meu care functiona atunci, m-a sunat ( lucru rar ) prietenul meu de la epoca aceea, Bruno Lavail, francezul, al carui tata a fost evreu de altfel, si a carui mama a fost din Normandia, caci Bruno a crescut la bunica lui din Normandia, bunica dinspre mama lui ), Bruno m-a sunat sa ma intrebe unde sunt, daca sunt bine.

Vroia cred sa intrebe daca sunt libera.

Pentru ca Bruno venise in spital cat am stat prizoniera, e mai corect sa spun prizoniera poate, decat "internata", caci internat e un om daca chiar are o boala psihica si e nevoie ca neaparat in spital sa fie tratat, altfel nici bolnavii nu se interneaza decat ambulatoriu, in plus nu aveu locuri suficiente in spital, eu am dormit in pat cu alta pacienta, in 2 paturi lipite, am dormit 3 femei.

Bruno cunostea ca de-abia iesisem din spital.

Era deci vara 2003.

In Biserica de la Razoare am mai intrat in noiembrie 2008 cand a murit unchiul meu Andrei Dumitru avocatul, cu Melania Ionescu, cu care se cunoscuse Andrei Dumitru de foarte multi ani, sora Melaniei, Mimi, fiind cuscra lui Andrei Dumitru, mama lui Codrut Radulescu care se casatorise cu Raluca Andrei, fiica lui Dumitru Andrei.

Dupa ce ne-am intalnit prima oara si cunoscut chiar la cimitirul Tudor Vladimirescu in ziua inmormantarii lui Dumitru Andrei, cu Melania Ionescu am mers la Biserica de la Razoare.

Am ramas o vreme in Biserica, m-am inchinat, am si plans si pentru prima data si singura pana azi, in viata mea, am strigat tare in Biserica, eram suparata pe toti oamenii rai care au putut sa ne faca raul, si sa scurteze viata lui Andrei Dumitru.

Dupa externarea mea in 26 iunie 2003, eu am vorbit la telefon cu unchiul meu ultima oara - pana in seara zilei de 26 octombrie 2008, cand era seara zilei de Sf Dumitru, ziua numelui unchiului meu.

Cand eram internata l-am sunat pe Andrei Dumitru care a fost socat, revoltat ca ma aflu acolo si ca dintr-un spital, si inca, de nebuni, ii dau telefon !

Andrei Dumitru si Bruno Lavail, si Daria Gheorghiu au fost cei 3 contactati de mine si m-au vizitat fiecare, o data, mai putin Dumitru Andrei.

O data a venit, desi nu stiam ca va veni, m-a mirat, Doina, mama Dariei Gheorghiu.

Ma intreb acum, daca nu sunt lucruri pe care eu nu le cunosc, dar care ma privesc din nefericire, daca din umbra, cineva nu mi-a vrut raul, concret, si asta, de ani si ani de zile.

Terminasem liceul in vara [ in iunie 1986 ] 1986, in 1989, prin vara( scrie in cartea mea de munca data precisa ) m-am angajat la Institutul Victor Babes, prin doctorul C. T. D., cu care luasem lectii particulare de biologie, pentru admiterea la Medicina.

Il cunoscusem prin dna Dinu Ileana, o chimista, si pe Ileana Dinu prin Maria Craciunas care lucra la IIRUC la Bucuresti, la tehnica de calcul, ea avea un coleg de serviciu a carui fiica intrase la medicina si facuse pregatire cu Ileana Dinu.

Ileana Dinu lucra in echipa cu C. T. D. si Calin Mihaileanu la fizica.

Ei pregateau absolventi de liceu care dadeau admitere la Medicina.

Intre vara 1986 - vara 1989 eu nu am lucrat, deloc, nicaieri, am stat acasa.

Poate in, poate dupa 1 mai 1988 ?, DUPA ? 1 mai 1988 ?

De 1 Mai 1988, trei cetateni rusi din Moscova au stat acasa la noi cateva ore, asteptand trenul spre Bulgaria, la un seminar, colegi de serviciu cu Serghei Markov, unchiul meu din Moscova, in tot cazul Serghei la telefon a spus ca sunt colegii lui.

Un profesor in varsta, universitar, inginer ( si Serghei e inginer ), un KGBist Igor Kovaliov/Kovaliev, si un rus, de origine evreu, si el inginer, Iura si nu mai stiu cum, mi-a scris numele lui insa nu l-am deslusit eu, un litere chirilice.

Cu rusul evreu am conversat in franceza.

Poate in 1987 ? poate dupa 1 mai 1988 ?

Intr-o zi, dar era o zi friguroasa, la noi la usã acasã a sunat la sonerie cineva, nu am deschis, eram acasa cu tata.

Cred ca, nu mai stiu aici  : sau nu am vazut pe nimeni pe vizor, sau da, l-am vazut ?

L-am vazut poate, cred....

Un barbat pe care nu il cunosteam.

Eu paranormala nu sunt.

Dar nu stiu de ce, era ca si cum am stiut ca nu ne vrea binele, sau ca, orice motiv are el, vrea ceva ce ne aduce noua raul.

Eu nu am deschis.

Tata, el nici atat.

Se comporta ca si cum eu eram stapana casei.

Si ma lasa sa procedez cum vreau eu.

Apoi, omul a plecat.

Am iesit in balcon sa ma uit cine iese din bloc.

Omul a iesit, a facut cativa metri, s-a oprit, a ridicat capul, m-am ascuns, si s-a uitat spre etajul nostru, spre balconul[ nostru ], omul nu se grabea.

Cred, cu rezerva ca totusi, va spun, "cred", nu bag mana in foc, dar eu cred acum, adica cand, dupa ani, am reactualizat, evocat scena, cred ca era doctorul psihiatru A.R..

Sa vedeti : la facultatea de matematica unde era tata lector universitar ( pana la 22 dec. 1989 a fost lector, dupa 1989, profesor univ. ), intr-o zi, tata a venit acasa si a spus ca a avut o altercatie, un conflict cu un alt profesor sau lector care s-a luat de el, impulsiv, tata era cu noi acasa, atunci insa, prin exceptie se pare ca s-a luat cu acel profesor la bataie, ma rog, nu cred ca a fost chiar bataie ca in filme, dar pesemne s-au luat la ceva "bataie", atingere, s-au contrat fizic !

Acel om, profesor se numea Botezatu si nu mai stiu cum.

Eu, acasa, stiind firea tatalui meu, care e impulsiv la maxim, cand a sunat la usa acel barbat, imbracat in haina lunga din piele neagra, cu cordon cred pe mijloc, din piele neagra, cu o caciula din blana pe cap, cu parul alb sau sur, grizonat, sub caciula, nu stiu cum de am vazut asta, nu mai retin, cu fata  comuna, totusi monotona, in varsta, fara varsta si in varsta, m-am gandit ca o fi venit dupa tata.

Ca poate profesorul acela, Botezatu l-a reclamat pe tata.

Si, cine stie unde ?

Nu avusesem pana atunci niciun necaz, amestesc, prezentã - eu personal, eu insami, si din cate stiam si stiu eu, nici parintii mei, eu asa stiam, eu asa stiu,  - eu insa, personal, nu avusesem de-a face cu vreun psihiatru sau cu Psihiatria.

M-am gandit, nu stiu de ce, cum tata nu mai spusese pana atunci ca s-a batut cu un profesor, cu Botezatu, ca poate acel Botezatu l-a reclamat, poate la psihiatrie ?

Omul de la usa nu parea deloc de la Militie/Politie.

M-am gandit ca, orice ar fi, si dupa cum vad chipul lui, acest om, cu chipul pe care il are, pe noi nu ne poate ajuta, nu ar vrea sa ne ajute, si dimpotriva, daca a venit sa ii zica ceva lui Tata ?

NU AM DESCHIS, desi am privit pe vizorul usii.

Adica, orice ar fi fost, eu cu mana mea nu puteam sa deschid usa unui om care poate, poate ca ar fi vrut sa ii zica ceva tatalui meu.

Poate ca nu el a fost atunci - inca mai demult, ne intoarcem in timp, mai demult, inainte de 1987, sau 1988....

In septembrie 1976 ne-am intors parintii mei si cu mine in Romania, din Constantine, Algeria, in Romania la Bucuresti, definitiv.

Intr-o zi, acasa si in baie anume, a venit un domn, nu stiu de ce, eu, cand incerc sa evoc ziua aceea, imi spun ca era tot dr. Aurel Romila... !!!!, acel om s-a uitat la propriu in vasul de w.c. din baia noastra, cred ca a intrebat ceva, ceva, la modul daca suntem, am fost bolnavi, pentru ca ne intorceam din Algeria, o tara cu boli infectioase/contagioase, care se transmit, nu mai stiu insa daca a recomandat un dezinfectant pentru w.c., si a spus, sau mama a spus dupa plecarea lui, ca omul era de la SANEPID.

Si acum, printre coincidente :

Va spun ca Dumnezeu Tatal Ceresc, PRECIS STIE TOTUL, SI PRECIS EL ARE SI EXPLICATIA nedumeririlor mele, si coincidentelor pe care eu le invoc acum, sau poate le-am invocat in viata mea, in alte imprejurari.

In prima, primele zile de Scoala la Doctrina Crestina, invatatoarea mea Soeur Dominique mi-a daruit imaginea, decupata dintr-o carte postala-vedere, scrisa pe verso, a unei PAPUSI BRETONE, o papusa imbracata in cosmutul popular al femeilor bretone, din Bretania, din Nordul, N-V Frantei.

Mi-a placut imens papusa bretona si am pastrat-o si mereu am privit-o ca fiind tare frumoasa, eu am fost un copil care adora papusile !

Si am avut papusi frumoase.

Asa fiind am pastrat papusa bretona, mai ales ca mi-o daruise Soeur Dominique sa nu mai plang.

Si acum : de ce peste unii oameni, se pare ca timpul nu se asterne, ca ei nu devin mai batrani ???

Sunt extraterestri, sunt duhuri intrupate, sunt Ingeri, si daca ar fi Ingeri, sunt Ingeri Rai ???

In viata TREBUIE SA OBSERVI.

In vara 1989 [ mai exact scrie in cartea mea de munca ] m-am angajat la laboratorul doctorului C.T.D. de la Institutul Victor Babes, de pe Splaiul Independentei.

In vara 1990, Dr. C.D., care venea la noi acasa, ma lua si plecam la "el" la serviciu, impreuna, si faceam si cativa pasi pe jos impreuna, si cu RATBul.... C.D. a stat cu tatal meu Nicolae Marcov de vorba, nu ma lasau insa sa stau sa aud ce isi vorbesc, 

apoi, plecam C. D. si cu mine, impreuna la Institut unde si eu lucram chiar in laboratorul sãu.

Intr-o zi, C. D. a spus ca mergem daca vreau, sa discute el cu un amic al sãu, am luat un taxi, aveam incredere, nu a spus unde exact unde mergem.

Am ajuns, era amiaza, soare, pustiu afara in jurul nostru, la spitalul de psihiatrie cred, oricum la cabinetul medical al dr. A.R., psihiatru la spitalul din Berceni "Obregia", am intrat inauntru, am luat loc pe fotoliu in fata biroului dr. A.R., prietenul lui C. T.D., si in clipa aceea, eu, cu stupoare am constatat ca el, C. T.D. tace si nu are nimic de vorbit cu A.R., taceau si unul si altul, iar dr. A. R. m-a intrebat cu vocea lui inceata, monotona, ceva la modul, daca ma/ne poate ajuta cu ceva, nu stiu daca a spus ce se intampla, nu a spus.

Plansesem, dupa admiterea ratata, nu doar aceea de la Medicina, a fost un an in care eu nu am vrut sa ma prezint la admitere, ci plangeam pentru ca avusesem acasa probleme cu ai  mei, au spus ca voi urma Matematica, sau nimic, ca ei nu ma ajuta altfel, mai demult au spus asta, eram in liceu inca.

Plangeam pt [ pentru ] ca vedeam ca nu intru la facultate.

Plangeam pt ca el C.T.D. nu se purta cu mine asa frumos cum parea la inceput cand l-am cunoscut.

Nu in ultimul rand, da, avusesem o relatie cu el, si era imposibil, era un om si barbat imposibil, serios nu era si ma exaspera, parca punea stapanire pe mine si viata mea si era gelos si apoi se satura de tine, te zapacea, ma simteam jignita, calcata in picioare, ma enerva cum se purta si facea pe "lordul".

Alte femei erau de parere, CRED, ca e un domn, asa, din cat spuneau, desi aveau o relatie cu el, insa apoi nu prea il "adorau", o singura doamna mi-a spus ca se poarta urat dupa ce incepe o relatie [...], Rodica Chirvasie.

Toate lucrau in laboratorul lui.

Mie mi-a placut libertatea, o relatie cu un barbat eu nu vedeam pentru mine, decat daca omul, barbatul se comporta frumos si corect cu mine.

Si serios.

Ce se intampla ma enerva si C.D. era o personalitatea GREOAIE, APASATOARE, CARE numai el stie ce vroia de la o femeie, le zapacea pe toate....

Mi-a placut de el, pana sa ii vad firea adevarata, dupa care marturisesc ca ma scotea din sarite.

In scurt timp l-am respins, [...]

Totusi nu i-am spus ce va scriu acum.

In vara 1990, dupa ce am fost la amicul sãu la spital, si nu stiam ca acolo mergem si nici nu banuiam ca mergem pentru mine... si nici dupa intrevederea scurta, prima cu dr. A.R., eu nu am inteles, exact, dar exact, ce doreau de la mine ?

Intr-o zi, dr A. R., in aceeasi vara, a venit acasa la noi, parintii mei taceau si priveau, eram toti de fata, dr. A. R. mi-a spus ca "daca ne ajuti, te ajutam si noi cu facultatea ( sa intri la facultate), daca NU, NU,....."

Nu mai retin daca el nu a spus"daca ne ajuti cu arabii astia"* [ cred ca asa a spus ].

Dar eu mi-am spus ca el e un doctor psihiatru, eram in vara 1990, DUPA REVOLUTIE, Securitatea oficial nu mai exista, nu mai functiona, nu s-a legitimat in fata mea ca fiind vreun ofiter de securitate, sau altceva, deci, CE VREA, SI IN CE CALITATE ?

A plecat, eu am tacut m-am dus in camera mea din dormitor, caci ne aflam in sufrageria apartamentului nostru din Drumul Taberei nr.57, bl R 4, et. 2, ap. 10 sector 6.

Insa dr A. a lasat o reteta, imi prescria de 3 ori pe zi, medicamente psihiatrice.

Nu am inteles, clar, nu mi-a spus clar de ce sa le iau.

Plangeam* [ nu si cand a fost el de fata insa ].

Se dau medicamente psihiatrice pentru ca plangi ?

Eu nu cerusem asa ceva.

Am luat, erau tari si numele pastilelor [nu le mai retin exact acum], dimineata cateva ( va dati seama, cateva numai dimineata ), la fel [ la ] pranz si seara.

Apoi am luat si eu vreo 2, 3 in plus, pentru ca eram iritata, si imi spuneam ca mama nu se alarmeaza, nu ma baga in seama, s-a alarmat tata, oricum efectul a fost ca dormeam tot timpul, cand dupa aceea am luat cateva pastile in plus, am dormit fara pauza, niste ore, dar m-am trezit totusi normal, eu insami, nu m-a trezit nimeni.

Slabisem si aveam vreo 30 de kilograme.

In liceu in clasa XI-a ajunsesem la 44, 45 kilograme, la fel in cl. XII-a.

Tata i-a spus mamei sa inceteze sa ma puna sa le iau, nu am mai luat si m-am trezit ca ai mei nu stiu la cine au sunat, si a venit acasa o doctorita care m-a consultat, la ficat mai ales, m-a palpat bine, daca nu doare ? intreba ea.

In fapt, medicamentele psihiatrice, si nu numai ele, fac rau ficatului.

Asa fiind, doctorita a plecat, aducea cu mama colegei mele Carmen Cirstea, o alta asemanare de persoana, mama lui Carmen era casnica, noi asa stiam, nu avea facultate, dar Carmen da, Carmen colega mea de clasa a facut Medicina, e neurolog si prof. univ. neurolog.

In Kansas City in SUA.

Tata m-a dus apoi, mergeam pe picioare, normal, la spitalul Grivita, unde mi s-a facut o ecografie la ficat.

Mi s-a spus ca sunt bine, nu am nimic .

Asta a fost.

tata spunea ca eu trebuie sa iau medicamente.

A spus la fel si dupa 26 iunie 2003 cand m-au externat, insa mi-au prescris pe reteta convulex, medicament pe care il primisem in spital, obligatoriu, intre 19-26 iunie 2003.

Convulex se da pentru cei care au convulsii, eu nu am avut convulsii niciodata.

Convulex acesta era extrem de tare ca efect, era o pastila mica, mica, rotunda, de culoare alb-rozaceu, alb-somon, simplã pastila, nu lucea, exact cum nu luceste aspirina.

O aspirina clasica nu are luciu, nu e invelita intr-o pojghita de drajeu lucios.

Cand am iesit din spital, tata mi-a facut reteta, a platit 50 lei noi pe un flacon plin cu pastile convulex, care la aspect erau diferite, erau cred rosii sau portocalii, mai mari decat pastila de convulex din spital, si ca niste drajee* [ drajeuri ] cred ( nu le-am luat niciodata si pe undeva prin casa, cred ca mai am flaconul cam mare flacon ! ), lucioase.

In ziua de 19 iunie 2003 si nici in zilele anterioare, nu am avut discutii cu parintii mei, cu mama mai exact, si tatal meu cauta mereu sa se ia de mine, a fost, fusese o zi silentioasa, in tacere, si ma ocupam de un porumbel muscat de caine.

Da.

Vecinul Bogomir de la etajul 1 din blocul nostru R 4, scara noastra, sc. A, la ap. de 3 camere locuia el, cu sotia, - ma stia de mica -, a sunat la noi la usa la mama, cu un porumbel, avea el un caine, pe Coca, un caniche cu blana creata neagra parca asa era Coca, cainele lui Bogomir.

Bogomir il scotea la aer pe iarba de langa bloc.

In iarba gasise un porumbel ranit si ni l-a adus noua.

Avea pantecele sfasiat, muscat, ii ieseau intestinele.

L-am ingrijit acasa si dus la 2 cabinete de veterinari.

Il iubeam, il botezasem Belutu, de la Bellu, de la Belle ( frumoasa ), imi venise sa ii spun Belu ( "masculinul" creat de mine, de la Belle= frumoasa ), nu i-am spus "Beau " = frumos, pentru ca nu suna romaneste deloc, si l-am alintat Belutu.

Si de la "porumbelul".

A murit cand eu eram internata in spital intre 19-26 iunie 2003, tata mi-a spus ca a murit si l-a dus in curtea Bisericii si l-a ingropat, el sau copiii, nu stiu care copii, Biserica Schimbarii la Fata, caci Biserica cea noua, pe atunci in aceeasi curte nu era construita, ci numai cea mica din lemn, cu hramul Schimbarea la Fata.

( din str. Targu-Neamt 12 C sector 6 ).

Am plans amarnic dupa Belutu, am plans cu o disperare.

Cum i-am scris in scrisorile mele rugaciuni LUI DUMNEZEU, am plans in viata mea  INCAT MI-A MURIT SI DISPERAREA, cum e sa iti moara si disperarea, atat de disperat sa fii, incat iti moare si disperarea ?

Adica, o stare de deznadejde, care nu poate fi calificata, care depaseste insasi disperarea ca atare.

Care demult a depasit disperarea insasi.

Si acum : ultima coincidenta :

Enrico Macias din documentarul Raymond Leyris si evreii din Constantine, seamana cu decanul Florin FAINISI.

Despre profesorul de Drept FLORIN FAINISI, cand eram studenta, de la un student, sau nu stiu cine era exact* [ adica eu stiam ca este student ], am aflat ca dl Florin Fainisi fusese, a fost, fusese pana nu demult adica, ( procuror ? ) sau judecator militar, la Tribunalul Militar, si ca, la cursuri ar fi fost pazit, pesemne de jandarmi sau organe ale Statului ( politie ? ) in civil, adica de niste tineri in civil, cred ca chiar unul din ei, in tricou alb (?),  m-a oprit sa imi vorbeasca in facultatea noastra de Drept, situata in sos Berceni 24, sector 4, in anul unviersitar 2008-2009.

Situata : Tot in cartier cu spitalul de psihiatrie, din Berceni.

De fapt la cateva numere distanta, numai.

Daca mai apare ceva, sau imi amintesc ceva, va scriu.

Intrebarea mea, ca o concluzie :

Avand in vedere ca am avut necazuri neasteptate si nejustificate, prea mari, si pot spune nejustificate, de ce le-am avut ?

Cineva chiar s-a tinut din umbra, dupa mine si mi-a dorit raul ?

M-au vrut omorata sau inchisa la nebuni ?

Omorata de medicamente psihiatrice ?

Inchisa la nebuni ?

declarata o nebuna ?

Omorata ?

Cine, ce a vrut de la mine si viata mea ?

Am fost in Algeria la Constantine intre 1972-1976, sunt nascuta la 12 noiembrie 1968, eram un copil.

Eram si sunt un cetatean român, un copil din Romania.

Parintii mei nu au colonizat Algeria.

Nu au luptat sa o ocupe.

Tata a predat matematica la Universite des Sciences din Constantine, si atat.

Eram in regimul comunist, pe atunci nu lucrai tu "de capul tau", nu puteai sa mergi in alta tara, sa iti gasesti de lucru, dupa dorinta ta.

Statul Algerian, a incheiat Acord cu Romania ( R.S.R. ) si alte tari socialiste-comuniste, Algeria A CERUT SPECIALISTI, CADRE UNIVERSITARE  ca sa isi pregateasca algerienii, era o tara in curs de dezvoltare socotita.

Algeria a cerut STRAINI.

Altfel nu se putea sa ajunga tata profesor in Constantine.

AU VRUT SA NE OMOARE ?

Ei ? Evreii ?

Si algerienii si evreii ?

Cine ?

De ce ?

Ce le-am facut noi, DAR EU ?

Stiti, algerienii se trag, unii din BERBERI neam care ar fi european, insa stabilit in Europa* [ in Africa ].

Berberii, scria intr-un Paris Match francez in urma cu ani, se plecau si recunosteau "autoritatea" Regelui IORDANIEI, care a fost recunoscut ca a fost pentru pacea in ORIENT, care insa  a murit de cancer, un rege care si-a educat copiii si destul de Occidental, sotia lui, ultima lui sotie a fost... cum se numea ? Nuur ? Regina Nuur ?

Nuur inseamna Lumina.

Berberii acestia se inclinau, direct, regelui Iordaniei.

In Iordania au fost si palestinieni, in fapt, nu stiu sigur, se pare ca ar fi conflicte intre palestinieni si iordanieni, parca, nu mai stiu, povestea putin N.[...]

C. T. D., A. R., doctorul V. M., sunt evrei.

Nu mi-au spus ei asta, dar sunt.

Nu e o acuzatie, e o constatare.

Dupa ce dr M. S., in 19 iunie 2003 mi-a facut internarea, o noapte am stat incuiata, a doua zi, spre ora 11h00, infirmiera aceea despre care mai sus spuneam ca aduce cu Viviane, fiica lui Raymond Leyris, m-a scos din salonul incuiat si m-a plimbat in curtea spitalului [ pana ] la pavilionul de Resocializare, la etajul 1, aici erau saloanele de femei si mai liniste, mai sus, la etaj era mai rau, nu am fost, dar, se auzea... doar eram la nebuni !

La Resocializare am mers la etajul 1, "in fundul" culoarului, in cabinetul doctorului V. M. care avea 2 asistente doctorite, stagiare,  el m-a preluat pe mine si dosarul meu.

Dar externarea o facea, aviza, seful, care era dr A. R..

Si pe 26 iunie 2003, o stagiara, Luminita ? sau cum o chema, mi-a pus in mana dosarul meu medical si mi-a spus sa merg sa imi dea avizul, m-am aflat fata in fata, in cabinetul sãu, la parterul pavilionului de Resocializare, cu dr. A. R..

Ca in vara 1990.

Doar ca acum cred ca incaperea era alta.

Cred ca era in alta incapere, dar nu pot sti sigur.

In vara 1990 nu am vizitat "locurile".

Secretara dr A.R. in 2003 era o doamna, se numea Magdalena, nu ii stiu numele de familie, desi mi-a scris nr. ei de telefon de la spital pe o bucata de hartie, nu si-a notat numele de familie.

Intr-o zi, cat eram internata intre 19-26 iunie 2003, am fost in biroul Magdalenei, ea tinea dosarele medicale, era ca o arhiva, sau poate era arhiva, eu o stiam numai ca e secretara dr A.R. si atat, nu si arhivar, am fost cu un tanar internat, Vlad, Vladut.

Magdalena, secretara, m-a intrebat daca nu doresc sa cumpar - nu aveam bani ! - produse AMWAY americane, si i-am spus ca, dupa ce ies din spital, am sa cumpar de la ea, cand voi avea bani, nu munceam, nu castigam bani, nu aveam economii.

I-am spus Magdalenei, secretarei, ca in blocul meu R 4, la etajul 7, un vecin, dl Paraschiv, vinde produse AMWAY cu succes.

Magdalena mi-a spus ca il cunoaste, il stie, ca a auzit de el, intrucat este "mare" in ierarhia comerciantilor de AMWAY, cu cat vindeau mai mult, acesti comercianti primeau un "rang", care le dadea niste avantaje materiale, in sanul acestui comert AMWay, rangul era ca primeau denumirea de pietre pretioase, iar dl Paraschiv, vecinul meu din R 4, - mi-a explicat Magdalena, era RUBIN, era mare dl Paraschiv, in ierarhia AMWAY, in care, spunea ea, mai sunt si George Bush, sau alti oameni "intr-atat de mari" din SUA - asa mi-a povestit secretara doctorului psihiatru A. R., , Magdalena.

Intr-adevar, vecinul nostru dl Paraschiv, tatal lui Razvan Paraschiv, vindea produse AMWAY si nu facea un secret din asta si ii mergea foarte bine.

In blocul nostru R 4, si vecina de la etajul 8, Magdalena -Irina [...] vindea AMWAY cu sotul ei austriacul Wolfgang [...], [...].

Lor insa nu le-a mers bine in afacerea AMWAY, ei nu au castigat prea bine, si chiar putin, comparativ cu altii care s-au ocupat de acelasi comert.

S-au retras la un moment dat.

Stiu, pentru ca am fost invitata de ei fiind, la o prezentare de vanzari AmWay intr-un bloc cu 4 etaje, undeva langa, in apropierea clinicii de la Cetatea Histria, din Drumul Taberei, adica nu departe de blocul R 4 din drumul taberei 57.

Am fost cu Magda si Wolfi sotul ei de atunci.

Filmul documentar pe care l-am revazut azi se numeste RAYMOND LEYRIS ET LES JUIFS DE CONSTANTINE, pe youtube.com.

De aici am plecat cu enumerarea unor coincidente din viata mea.

Intrebarea mea este cine ce a avut cu viata mea ?

Nu sunt paranoica.

Am avut o incredere deplina in oameni, inca de mica, cand eram copil aveam incredere in adulti, totala.

Dar ma gandesc ca, daca cineva mi-a dorit raul, mi-a urmarit viata... ???

Va dati seama, ce cumplit este, cum ii poti califica pe cei care din umbra, ti-ar pandi viata, miscarile, pentru a-ti face rau ?

Pe parintii mei eu i-am ajutat, in viata mea, si stiu ce spun, i-am si aparat, chiar daca devenisera imposibili, rai, cruzi cu mine, nedrepti, nu vroiau sa ma lase sa ma casatoresc, desi negau ca ar fi asa, dar asa era, si eu i-am aparat mereu.

Chiar daca acasa, intrecusera limita, orice limita imaginabila, ca parinti, fata de mine, viata mea, interesele mele absolut legitime in viata, chiar daca asa fiind, m-am certat cu mama, insa cat de tarziu ?

Dupa 2001.

Nu mai eram copil, si ai mei erau rai cu mine.

Nu scriu usor pe computer, direct pe gmail.com, poate sunt litere inghitite, poate nu sunt literele la locul lor in cuvinte, sper sa intelegeti, poate am sa revad mesajul acesta, sa vad daca e tastat corect.

Dar cred ca il veti intelege, la lectura.

O concluzie a mea, finala ar fi : mi-au placut deopotriva toti oamenii, nu am discriminat oamenii, nu am avut niciodata probleme ca unul e evreu, altul arab, altul român, altul francez, etc.

Cine, ce a avut cu viata mea ?