Judecata
Particularã, Teologia dogmatica, Dogmatica speciala, Prof. Todoran, Zagrean,
Bucuresti, 1991
Indata dupa
moartea trupeasca, fiecare suflet se supune Judecatii Particulare.
Aceasta judecata este necesara, deoarece rasplata sau
pedeapsa, pe care fiecare suflet o va primi dupa moarte, in functie de ceea ce
a facut aici pe pamant cat a vietuit in trup, trebuie sa fie
urmarea unei hotarari date de Judecatorul Cel Drept, chiar daca nici rasplata,
nici pedeapsa nu sunt depline sau definitive, decat numai dupa Judecata
Universala.
Desi, din unele locuri din Sfanta Scriptura, unde se
vorbeste despre fericirea sau osanda care ii asteapta in viata de
dincolo, pe cei care in viata pamanteasca au facut cele bune sau cele rele, nu putem sti in mod sigur daca este vorba
de starea acestora dupa Judecata Universala, ori dupa cea Particulara,
totusi invatatura despre Judecata Particulara se intemeiaza pe Revelatie, ea
rezultand clar din unele texte din Noul Testament, ca si din numeroase marturii
ale Traditiei.
Astfel, Sfantul Apostol Pavel zice : “Si precum este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea urmeaza
judecata...” ( Evrei 9, 27 ) ; iar in alt loc : “Caci noi toti
trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa
cele ce a facut in trup, ori bine, ori rau” ( II Corinteni 5, 10 ).
Realitatea
acestei judecati rezulta si din parabola bogatului nemilostiv si a saracului
Lazar, de unde se poate vedea ca starea de fericire a saracului, ca si cea de
nefericire a bogatului, au urmat indata dupa
moartea lor, ceea ce presupune fara indoiala judecata particulara.
Sfintii Parinti de
asemenea invata ca dupa moarte urmeaza Judecata Particulara a sufletului.
Astfel, Fericitul Augustin zice : “De tot dreaptã si
mantuitoare este credinta cã sufletele se judecã indata ce ies din trupuri,
inainte de a se infatisa la aceastã judecatã, inaintea careia vor fi judecate
impreuna cu trupurile inviate”.
Autorul judecatii particulare este Mantuitorul Hristos,
ceea ce rezulta din propriile Sale cuvinte : “Caci
Tatal nu judecã pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului” ( Ioan 5, 22 ), de asemenea : “Si putere i-a dat ( Tatal ) sa faca judecatã,
caci Fiul Omului este” ( Ioan 5, 27 ).
Aceasta judecata este absolut dreapta, deoarece,
Judecatorul fiind Mantuitorul Hristos, El cunoaste nu numai faptele, ci si
gandurile cele mai
ascunse pe care le-au avut in viata cei ale caror suflete se infatiseaza la
judecata.
Sentinta
pronuntata de Mantuitorul, aduce fericirea sau nefericirea celui judecat.
Dupa Judecata Particulara, fericirea dreptilor constã in
bucuria pe care le-o oferã comuniunea cu Hristos, fiindca in viata au vietuit
dupa indemnul si pilda Lui, iar nefericirea celor pacatosi constã in lipsirea
lor de orice bucurie, din cauza indepartarii de Dumnezeu in viata.
Criteriul dupa care se face
judecata, este straduinta sau dezinteresul pe care le-a manifestat in viata cel
judecat, de a se apropia de Hristos, urmandu-I pilda, si de a intra in
comuniune cu El.
Astfel, tot ce a facut omul in viata, tot ce si-a propus sa faca dar n-a
facut, tot ce a gandit de bine sau de rãu, va fi apreciat prin prisma acestui
criteriu, cu alte cuvinte, toate acestea vor meritorii sau incriminatorii, in
masura in care au contribuit sau nu, la comuniunea cu Hristos.
Cu toate ca nu
este o judecatã solemnã, cum va fi Judecata Universala, la Judecata Particulara
sufletul are :
- martori,
- acuzatori,
si
- aparatori.
Cel dintai martor, e propria constiinta a celui judecat.
Constiinta celui drept e linistita si plina de speranta,
nesimtindu-se impovarata de pacate grele.
In schimb, constiinta celui pacatos ii provoaca acestuia
mustrari continue, ceea ce inseamna pentru el o stare de adevarat chin.
Spiritele rele,
demonii, nu sunt atat martori pe cat sunt acuzatori, urmarind sa agraveze
starea lui judecat.
Dar ei sunt
indepartati, din jurul sufletului care si-a pus nadejdea in Hristos, de catre
ingerii buni, care le intaresc increderea si le dau curaj.
Iar alaturi de ingeri, si sfintii, in frunte cu Maica Domnului, precum si
Biserica de pe pamant, prin rugaciunile ei, au un rol la stabilirea soartei
sufletului care se prezinta la judecata.
Este semnificativa
in aceasta privinta, slujba inmormantarii dupa randuiala ortodoxa, in care se
exprima in mod deplin manifestarea sobornicitatii Bisericii pamantesti cu a
Bisericii ceresti.
Biserica de pe
pamant se roaga fierbinte si cere puterilor ingeresti si Bisericii celor din
ceruri, sa i se alature ei intr-o rugaciune plenarã catre Mantuitorul Hristos,
ca sa aseze sufletul celui adormit in corturile dreptilor, “unde nu este
durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit”.
Unii Parinti si scriitori bisericesti, ca : Efrem Sirul,
Chiril al Alexandriei, si altii, au incercat sa arate in mod amanuntit felul in
care se face Judecata Particulara, ceea ce a dat nastere la invatatura despre vãmile
vazduhului.
Preluand aceasta invatatura in rugaciunile si cantarile
ei de la slujba inmormantarii, dar fara sa-i atribuie caracterul de dogmã,
Biserica ne dã putinta sa ne inchipuim modul in care se face judecata
particulara.
Dupa despartirea
de trup, sufletul este dus la Judecatã, fiind insotit de ingeri si de demoni.
El trece prin anumite vãmi, in prezenta insotitorilor
sai, unde este cercetat pentru faptele pe care le-a savarsit in viata.
La fiecare vamã, el dã socotealã daca a facut
sau nu, anumite feluri de pacate.
Daca rezultatul
cercetarii e bun, si el trece prin toate vamile, ingerii il duc in Rai, unde va
fi partas fericirii vesnice.
Daca insa, la
vreuna dintre vami se va descoperi ca a facut anumite pacate grele, duhurile
rele il iau cu ele, si il duc in Iad.
Dar in aceasta cercetare
amanuntita prin vami, ingerii si demonii nu-i sunt numai insotitori, ci
si aparatori sau acuzatori : in timp ce ingerii ii iau apararea, demonii il acuza, agravandu-i situatia,
deoarece ii pun inainte si pacatele care i-au fost iertate prin pocainta.
Desigur,
cel care judecã sufletul la aceste vami, este Mantuitorul Hristos.
Desi aceasta invatatura nu are caracter de dogma, ea nu e
contrara Sfintei Scripturi, deoarece in parabola
bogatului nemilostiv si a saracului Lazar se spune : “Si a murit bogatul si a fost
dus de ingeri in sanul lui Avram” ( Luca 16, 22 ), iar ideea ca sufletele celor pacatosi
sunt duse de ingerii rai, rezultã din cuvintele Mantuitorului din parabola bogatului caruia i-a rodit tarina
: “Nebune, in
noaptea aceasta ti se va lua sufletul...” ( Luca 12, 20 ).
Cu toate ca
invatatura despre vamile vazduhului e acceptata de unii dogmatisti ortodocsi,
aceste vami desigur nu trebuie intelese in sens material, ci spiritual,
deoarece si sufletul care trece prin el(e), este de natura spirituala.
Ceea
ce trebuie retinut din ea, este ideea fundamentala pe care o exprimã : indata dupa despartirea de trup,
sufletul trebuie sa se supuna unei cercetari, unei judecati spre a primi
rasplata sau pedeapsa cuvenita, pentru modul in care a vietuit in trup pe
pamant.
Iar daca unii aghiografi descriu
aceste vami intr-un mod concret si realist, trebuie sa ne dam seama ca aceasta
se face in mod simbolic.
{{{{{
( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr.
Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 368-371, tiparita cu
binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
Bucuresti, 1991 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu