“Parintele Arsenie Boca” – pagina facebook, jeudi 14 avril 2016 14/04/2016 11:44:04

“Parintele Arsenie Boca” – pagina facebook, jeudi 14 avril 2016 14/04/2016 11:44:04

Părintele Arsenie Boca în staţie, aflat sub filajul Securităţii (obiectivul “Bratu”) în perioada în care fusese silit să redevină civil. FOTO ACNSAS/ASOC CIVIC MEDIA

In 1959 se desfiinţează Mănăstirea Prislop, maicile sunt alungate, la fel şi Părintele Arsenie, căruia i se interzice să mai slujească. După o lungă pribegie prin Bucureşti este angajat ca pictor muncitor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor, participând la slujbe doar ca şi cântareţ. Este pensionat in 1968 (o pensie minoră ); In acelasi an începe pictura bisericii de la Drăgănescu, la care va osteni timp de 15 ani, realizând astfel "Capela Sixtină" a Ortodoxiei româneşti. Intre 1969 ai 1989 acesta deţine un atelier de pictură şi chilie la proaspătul înfiinţat aşezământ mănăstiresc de la Sinaia.

Părintele încetează din viaţă la Sinaia pe 28 noiembrie 1989. Este înmormântat la Prislop în 4 decembrie. De atunci şi până azi, credincioşii se adună an de an în număr tot mai mare la mormântul Părintelui pentru parastas, rugăciune şi comuniune.

*

Părintele Arsenie cu familia Părintelui Stăniloae

*

Iata ce scrie in Evanghelia de pe icoana imparateasca a Mantuitorului Hristos -mesaj si testament al Parintelui Arsenie Boca: 

“Nu te teme turma mica………..
Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu acolo sunt Eu in mijlocul lor.
Iata Eu sunt cu voi sunt – Trup si Singe – in toate zilele pana la sfarsitul veacului. Dar fericiti cei cu inima curata.
Deci cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui si toate celelalte vi se vor da voua.Nu fiti cu spinii grijilor in inima.Ci Da-Mi Mie inima ta.
Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine,sa-si ia crucea sa,in fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie.
Asadar,oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are, ba inca si de viata sa,nu poate sa fie ucenicul Meu.
In lume necazuri veti avea,din pricina Mea,caci va vor ocari si va vor prigoni pe voi,si mintand,vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra.
Iar cand vor incepe sa fie toate acestea,prindeti suflet si ridicati capetele voastre, pentru ca rascumpararea voastra s-a apropiat.
Indrazniti deci, Eu am biruit lumea.
Iata stau la usa ta si bat……. “

*

Obiectivul „Bratu“, fiindca asa se numea Arsenie Boca în timpul filajului, a fost urmarit zilnic în perioada 21 august–9 sep­tem­brie 1962. Actiunea s-a desfasurat pas cu pas, notându-se orice ama­nunt, orice gest facut de obiectiv: „La ora 17,20 Bratu a iesit de acasa, având asupra sa o servieta de culoare neagra si a mers spre Strada Litovoi Voievod, sos. Armatei Sovietice si din statia ITB Teiul Doamnei s-a urcat în trv. I, cls. II – a scos un bilet de 0,25 lei si a ocupat loc pe partea stânga a vagonului, iar la statia Baratiei Bratu a coborât din trv. si a mers pe Cal. Mosilor, Bd. 1848, oprin­du-se în fata magazinului cu autoservire, unde întâmplator s-a întâlnit cu un individ (popa) cu care a discutat cca 2’, dupa care s-au despartit […]“. Interesant este faptul ca înca de la filajul din 22 au­gust obiectivul si-a dat seama ca este în atentia permanenta a Securitatii, deoarece chiar lucratorii operativi constatau cum Bratu „se uita de doua ori înapoi“ sau „a privit în urma sa“. Toate persoa­nele cu care Arsenie Boca intra în legatura si erau filate aveau sa fie identificate si verificate în evidentele Securitatii, potri­vit unei adrese a Directiei a VII-a catre Directia a III-a din data de 29 oc­tom­brie 1962.

*

O fotografie din arhiva CNSAS, mai puţin cunoscută, cu Părintele Arsenie Boca (cel din mijloc) aflat sub filajul Securităţii (obiectivul “Bratu”) în perioada în care fusese silit să redevină civil, probabil începutul anilor `60. 

In 1959 se desfiinţează Mănăstirea Prislop, maicile sunt alungate, la fel şi Părintele Arsenie, căruia i se interzice să mai slujească. După o lungă pribegie prin Bucureşti este angajat ca pictor muncitor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor, participând la slujbe doar ca şi cântareţ. Este pensionat in 1968 (o pensie minoră ); In acelasi an începe pictura bisericii de la Drăgănescu, la care va osteni timp de 15 ani, realizând astfel "Capela Sixtină" a Ortodoxiei româneşti. Intre 1969 ai 1989 acesta deţine un atelier de pictură şi chilie la proaspătul înfiinţat aşezământ mănăstiresc de la Sinaia.

Părintele încetează din viaţă la Sinaia pe 28 noiembrie 1989. Este înmormântat la Prislop în 4 decembrie. De atunci şi până azi, credincioşii se adună an de an în număr tot mai mare la mormântul Părintelui pentru parastas, rugăciune şi comuniune.

*

Martirajul părintelui Arsenie Boca în moara lui Kalusek

Ca în toate localitățile din țară, sediul Siguranței Regionale Brașov fusese instalat într-una din cele mai frumoase case din oraș, vila fruntașului liberal Mihai Popovici, situată la o oarecare distanță de clădirile învecinate. (...)

Eram în arest, în celula comună. În fața noastră aveam imaginea unui spital de campanie din timpul războiului. Pe un prici cu două nivele, erau lungiți unul lângă altul oameni tăcuți, cu figurile supte de suferință. Văzându-ne, în primul moment, au prins viață, pentru ca în clipa următoare să se retragă unul câte unul într-o apatie controlată, reacție de ființe captive.

Erau strânși aici cei cu ancheta terminată sau cei ținuți pentru o cercetare suplimentară. Printre ei am zărit o figură normală, luminoasă, un călugăr. El stătea întins cu picioarele dezvelite pâna la genunchi. Văzându-ne, s-a ridicat și ne-a întrebat cu vocea blajină:

- Sunteți elevi?

- Da!

- De unde?

- De la Liceul Radu Negru din Făgăraș.

Părintele Arsenie, pentru că acesta era călugărul, găsindu-ne probabil prea firavi pentru ”Moara lui Kalusek”, a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi în sus și a rostit ca pentru el, dar cu voce tare să auzim și noi:

- Legiunea îngerilor din cer încă nu-i completă!

Preotul arhimandrit Arsenie Boca, Starețul Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus fusese arestat cu o lună sau două înaintea noastră. Urma lui o întâlnisem în pivnița Siguranței din Făgăraș, unde, pe un perete al beciului, scrijelise câteva cuvinte de îmbărbătare. Aici, la Brașov, drumul lui s-a încrucișat din nou pentru scurt timp cu drumul nostru.

Părintele Arsenie nu părea tulburat de condiția lui de deținut. Obișnuit cu privațiunile monahale afară, mortificându-și el însuși trupul, regimul din beciul Siguranței îl suporta ca o prelungire a vieții sale de ascet.

Pentru că era seară, ne-am căutat fiecare câte o fâșie pe podina de prici. Eu cu Ionică Mogoș și Ioan Glăjar ne-am urcat la etaj, în preajma părintelui Arsenie. Un imbold interior mă împingea cât mai aproape de dânsul. După dușul rece al arestării, prezența părintelui Arsenie alături de noi nu era numai un reper pe drumul ce ne era hărăzit, ci și o dovadă că suferința noastră avea o semnificație profund creștină. După ce i-am spus că la Făgăraș trecusem prin aceeași celulă în care poposise și el, printre alte teme pe care voiam să ni le lămurească, l-am întrebat:

- Cum trebuie să ne rugăm?

- Ducând război împotriva ispitei, așa cum ați făcut-o afară împotriva celor fără de Dumnezeu. Acum, voi stăpâniți e experiență, folosiți-o! ne-a răspuns părintele.

Eram strânși în jurul lui ca puii lângă cloșcă. La un moment dat își întoarce privirea spre Ionică Mogoș și fixându-l insistent îl întreabă:

- Tu de ce ești îmbrăcat în negru?

Ionică nu era îmbrăcat în negru, însă destinul lui era așa cum îl vedea părintele Arsenie, era cernit. Alături de el minutele erau clipe și chiar dacă nu vorbeam trăiam o stare euforică, o stare de mare liniște și pace.

Un milițian a ordonat prin vizetă: ”Singerea!”.

Deținuții posomorâți, vlăguiți de presiunea amenințărilor, au evadat unul după altul în lumea binecuvântată a uitării. (...) Deodată, o învârtitură de cheie. Apoi, pași pierduți urcând scările spre camerele de anchetă. Și, iar liniște. Un nou zăngănit de cheie. S-a deschis ușa celulei noastre. Cineva a intrat tiptil și s-a îndreptat spre priciul nostru. S-a oprit în dreptul părintelui Arsenie și cu o mână la tras de picior, iar cu cealaltă i-a făcut semn să tacă. Părintele s-a sculat în liniște, s-a încălțat și a dispărut între zidurile ”morii”. (...)

Spre ziuă, părintele Arsenie a fost readus în celulă. Am distins apoi clar mersul târâș, al uui schilodit între pașii îndesați ai gardienilor, care-l cărau de subțiori. (...)

Părintele Arsenie..., pe părintele Arsenie l-au chinuit la început, la arestare, prin luna mai. Atunci, toți demonii lui Kalusek se năpusteau asupra lui; fiecare vroia să dea măcar un pumn unui ”sfânt”, ca să-și arate fidelitatea față de doctrina Partidului. Dar, spre deosebire de ceilalți deținuți, ce urlau în timpul torturii, părintele se ruga pentru bătăuși. Și, prin sfințenia sa, a reușit să-i îmblânzească. De atunci, Kalusek, șeful Siguranței Regiunii Brașov, cel mai înrăit torționar, i-a permis să primească mâncarea de la femeile ce vin zilnic la poartă. Pentru că el n-a fost uitat de credincioși nici chiar aici. Secretul arestării sale a fost repede aflat. La numai câteva zile după aducerea sa la Brașov, la ușa Siguranței au apărut femeile din Schei, apoi din alte localități, cu coșuri încărcate cu mâncare. Primele venite au fost alungate, dar, după producerea miracolului, pentru că domesticirea acestor turbați este un miracol, Kalusek a acceptat merindea femeilor, din care o parte o aduce părintelui aici, în celulă. Și părintele ne-o împarte nouă. (...)

Înzestrat cu calități duhovnicești ieșite din comun, dotat cu o mare putere de intuiție, erudit, cunoscător al calităților și slăbiciunilor omenești, după o lună de anchete, părintele Arsenie devenise prizonierul preferat, în nopțile albe, ale inspectorilor Ionescu și Tomescu. Ziua era lăsat în așteptare ca toți ceilalți deținuți, dar noaptea, după plecarea funcționarilor, era dus sus, în biroul lor. În timpul interogatoriului la întrebările puse răspundea cu digresiuni interesante, ce stârneau curiozitatea celor doi bătăuși cu pretenții de intelectuali.

În anul 1948 Patriarhia Română avansase numele preotului arhimandrit Arsenie Boca pentru a fi titularizat episcop pe scaunul Episcopiei Maramureșului ocupat temporar de episcopul Policarp al Americii. Cu această ocazie, Ministerul Culturii a cerut Siguranței comuniste informațiile necesare deciziei pe care trebuia s-o ia în legătură cu această numire.

În urma cercetării, părintele Arsenie a fost considerat de Siguranță un pericol public pentru dictatura proletară și în locul deciziei de numire în scaunul episcopal s-a hotărât imediata lui arestare. Un preot cu atâta autoritate și cu o așa de puternică influență asupra masei de credincioși trebuia scos repede din biserică și întemnițat.

Părintele Arsenie era cercetat pentru legăturile presupuse cu conducătorii rezistenței anticomuniste care, între anii 1945 și 1947, s-ar fi adăpostit în apropierea mănăstirii Sâmbăta de Sus. O altă acuzație foarte gravă era faptul că dăduse viață acestui așezământ monahal brâncovenesc de la poalele Munților Făgărașului și făcuse din el un centru de spiritualitate creștină opus comunismului ateu. În ultimii doi ani, însăși prezența lui în mijlocul satelor din Țara Făgărașului devenise pentru partidul comunist o sfidare la acțiunea de sovietizare. Întemnițarea noastră în aceeași celulă cu părintele Arsenie o consideram un mare privilegiu.

(Victor Roșca - Moara lui Kalusek. Începutul represiunii comuniste, Ed. Curtea Veche, București, 2007, pp. 87-94) 

*

23 de ani de la moartea părintelui ARSENIE BOCA

Există o zi aparte de sfârşit de noiembrie, când Tara Hategului se trezeşte mai devreme ca de obicei, în tânguirea unor clopote ce cheamă parcă toată suflarea Ardealului la parastasul părintelui Arsenie Boca. Există o zi anume în an, când toate drumurile Hategului se aştern grăbite spre Prislop, umplându-se de o mare nesfârşită de oameni şi flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare în mănăstire şi semnul de recunoaştere între pelerini. Pe 28 noiembrie, irişii imperiali, dăliile galbene şi craciunitele împrejmuiesc mormântul părintelui, ca un acoperământ de lacrimi multicolore - acoperământ delicat şi plin de scânteieri tomnatice, aşa cum era odată chipul transfigurat în rugăciune al celui numit încă din timpul vieţii "sfânt" şi "duhovnic al Ardealului" - părintele Arsenie Boca.

În genunchi, pe coasta abruptă

E greu de spus ce anume cauta şi aşteaptă pelerinii de la cuviosul Arsenie Boca. Oricum, nu curiozitatea îi îndeamnă să facă atâta amar de drum şi să urce, aproape în genunchi, coasta abruptă din spatele bisericii. La Prislop, oamenii vin să mulţumească pentru toate câte li s-au împlinit, dau slava şi mărturie sau se roagă, se tânguie şi, într-un târziu, pleacă, lăsându-şi solemn toate grijile lor în poala părintelui.

Mereu acoperit cu flori ce nu se ofilesc niciodată, nici măcar iarna, mormântul e stropit în permanenţă de lacrimile credincioşilor, care se trezesc plângând fără motiv, de îndată ce se ating de crucea simplă din lemn a Cuviosului. "E darul părintelui. Darul pocăinţei", spun cei care l-au cunoscut îndeaproape sau l-au întâlnit în duh, aşa cum i s-a întâmplat, de curând, pelerinului Ioan Iosif, un om între două vârste, firav şi blând ca un copil, căruia Cuviosul Arsenie i-a schimbat cursul vieţii, turnându-i în suflet "dulceaţa florilor de salcâm" şi, în minte, îndemnul poruncitor de a cinsti iradierea spirituală a Prislopului.

Da, părintele e viu şi lucrător. La Prislop, oamenii nu vin să se închine la o amintire, la un abur, la o urmă de oase. Ordonaţi într-un "şir al tăcerii", de-o parte şi de alta a cimitirului monahal, unii se roagă sau citesc un acatist, iar alţii stau mai retraşi şi retrăiesc ziua înmormântării părintelui, când a apărut o cruce de stele pe cer, deşi era miezul zilei; când, în aceeaşi zi, o fată credincioasă şi grav bolnavă, de scleroza în placi, s-a ridicat din scaunul ei cu rotile şi a plecat pe picioare acasă sau când un copil atins de leucemie, care acum revine mereu la Prislop, cerând să fie dus să-l mai vadă o dată pe "tata Boca", s-a vindecat numai atingându-se de racla.

În 23 de ani, nu s-au schimbat prea multe.Mai trăiesc cei care l-au cunoscut şi i-au simţit palma aşternută a binecuvântare pe cap. Mai trăiesc şi cei care au văzut pe fata părintelui o lacrimă ce nu s-a şters niciodată, nici măcar pe ultima fotografie făcută înainte de a se închide coşciugul. Trăieşte bătrânul părinte Nicodim, pe care cuviosul l-a pus să bată patru pocimpi (ţăruşi) în dealul mănăstirii, spunând clar şi poruncitor: "Pe mine aici mă veţi îngropa". Trăieşte şi azi domnul Vâlcea, care a migălit crucea de tei a părintelui, după ce acesta i-a poruncit să scrie pe ea anul morţii: "1989... Nici un ceas mai mult". Mai trăieşte chiar şi Nelu Bâca, lucrătorul care a zidit cu cărămidă mormântul şi care în ziua îngropăciunii a văzut cum a venit o cruce albă, în dreptul clopotniţei. "Şi când a venit crucea, a venit alături şi un nor mare şi negru. Am văzut eu asta. Şi s-a dus norul să prăvălească crucea albă, dar nu a prăvălit-o, căci a venit un alt nor cu altă viteză şi s-a nimicit norul negru şi crucea albă s-a dus către miazăzi. În ast timp, din chilia părintelui a apărut semnul unei cruci în formă de X, cum e crucea Sfântului Andrei, de un argint auriu, ce strălucea ca soarele, dar dacă el mi-a şoptit în cuget să nu o arăt, nu am arătat-o la nimeni. Eu însă am văzut-o şi asta nu pot s-o uit niciodată".

Înconjurat de brazi argintii şi invadat de toate florile pământului, cimitirul se transforma de 28 noiembrie într-o a doua biserică a Prislopului. Puse într-o ordine perfectă, ca nişte candele aliniate la picioarele Mântuitorului, crucile şi numele măicuţelor de pe ele răsuna ca o litanie, ca un poem tăcut: Miriami, Paisia, Heruvima. Alături, îngropat în cale precum sfinţii, străjuieşte lemnul crucii pe care stă scris simplu şi cuprinzător: "Arsenie ieromonah". Poate că pe moment nu-ţi dai seama. Mai durează ceva până să înţelegi că liniştea locului e chiar liniştea părintelui, bucuria şi tihna lui. Alungat din mănăstire, despuiat de straiele preoţeşti, hulit şi spionat la fiecare pas, vreme de patru decenii, părintele şi-a împlinit dorul cel mai adânc. S-a întors pentru ultima oară acasă, în raiul de la Prislop, lăsând testamentar şi profetic, în desăvârşita lui smerenie, ca nimeni să nu se atingă de osemintele lui, "până la a doua venire a lui Hristos". Bătrânul monah Nicodim de la Prislop considera cuvintele părintelui drept porunca de a nu fi canonizat, dar poate că se înşeală. E suficient să vezi procesiunea pelerinilor la parastasul celor 23 de ani de la Prislop, ca să-ţi dai seama că aceasta canonizare oficială a părintelui nu mai are nici o importanţă, câtă vreme aşa cum spunea Prea Sfinţitul Daniil: "La Prislop şi în tot locul, simţi ca mâinile lui stau mereu asupra noastră, cuvintele lui asupra cuvintelor noastre, lucrarea lui asupra lucrării noastre".

Sorin Preda

(text preluat din revista Formula AS)

*

Părintele Arsenie Boca și securiștii
un text de Dan Lucinescu

Părintele aşeza măsuţa din lemn pe zidul dinspre răsărit, transformând-o într-un mic altar, pe care puse tot ce avea în mica boccea luată din chilia lui de la mănăstirea Brâncoveanu. El aprinse o lumânare pe un sfeşnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luată cu el în boccea. Alături puse crucea sfinţită, cât şi Sfânta Evanghelie.

Aşezat în genunchi pe lespedea rece, Părintele trecu imediat în lumea marei spiritualităţi divine, mulţumindu-I Domnului Atotputernic pentru revărsarea harului Sau, peste omenească să existenţă.

După un timp, veni în inspecţie ofiţerul de serviciu, însoţit de gardianul de pe secţia respectivă, ridicând capacul vizetei de la celula Părintelui Arsenie şi văzându-l cum se ruga. Când deschiseră uşa celulei, imediat după vizionarea prin vizetă, văzură cu stupoare şi groază, ca aceasta era complet goală.

Cu cât priveau mai mult celula goală, cu atât întreaga lor fiinţă se tulbură. Gardianul, care provenea din mediul ţărănesc din zonă, avea binele şi mila înăscute în fiinţa sa. El fusese tulburat că trebuia să ţie închis un preot, care era un sfânt, care se ruga tot timpul în genunchi Domnului Atotputernic.

Ochii celor doi se măreau în orbite, în timp ce sângele adunat în capul lor, le transforma figura într-un cuptor în flăcări, aproape de a ţâşni prin piele. Atât ofiţerul, cât şi gardianul îşi scuturau întregul corp, să se poată trezi din cel mai mare coşmar trăit de ei vreodată. Cu cât se uitau mai atent în celulă, cu atât aceasta apărea complet goală. Deja prin minţile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare şi de anchetă prin tortură, pentru dezvăluirea întregii operaţii de facilitare a evadării unui deţinut, aflat în timpul anchetei.

Nevenindu-le să creadă acea realitate, amândoi se proptiră în uşă pentru a o închide cu cheia, după care, plini de emoţie, cu mâinile tremurând, au dat la o parte capacul vizetei, uitându-se fiecare pe rând, din ce în ce mai derutaţi, având fiecare din ei senzaţia că şi-au pierdut minţile. Revenindu-şi treptat din acel şoc groaznic, au început să se uite pe rând, prin vizeta, nevenindu-le să creadă că deţinutul lor, părintele Arsenie Boca, stătea nemişcat în genunchi, lipit de măsuţa pe care era aprinsă lumânarea şi având alături Sfânta Evanghelie.

Starea lor psihică şi nervoasă se înrăutăţea, pe măsură repetării deschiderii celulei, neaflând pe nimeni înăuntru şi cea de privire pe vizeta, în care Părintele Arsenie era înăuntru în carne şi oase. Ofiţerul cu faţa congestionată, dându-şi seama că se afla în pragul demenţei, ordona gardianului să vie cu el, îndreptându-se ca hipnotizat spre biroul comandantului său, aflat în apropierea porţii de intrare în cetate. Între timp, un alt securist, alarmat de turbulenţa creată în legătură cu celula părintelui Arsenie, dădu telefon comandantului securităţii din Făgăraş, să vie de urgenţă acolo.

Întreaga formaţie de securişti se îndreptă spre celula în care era încarcerat Părintele, fiind siguri că atât ofiţerul de serviciu cât şi gardianul, delirează din motive pe care erau siguri că le vor afla imediat. În drumul spre celulă, securistul şef îl apostrofă pe ofiţerul de serviciu, acuzându-l de incompetenţă şi de labilitate psihică, cât şi de faptul că este sub influenţa unui misticism retrograd. Ajuns în faţa celulei cu probleme, şeful securităţii se apropie de uşă şi, dând la o parte clapeta vizetei, îl văzu pe Părintele Arsenie.

Cu fața radiind de victorie, el se adresă dispreţuitor atât gardianului, cât în special ofiţerului de serviciu, anunţându-i că viitorul lor va fi mai mult decât sumbru, ei fiind implicaţi într-o acţiune de derutare şi de inducere în eroare a comandamentului securităţii, urmând să se stabilească în slujba cărui serviciu străin se află.

Venirea zgomotoasă şi plină de orgoliu a conducerii securităţii dădu loc la un spectacol unic. Întreaga superioritate şi siguranţa de sine a proaspătului comandant de securitate se dezumflă ca balonul înţepat de ceva ascuţit, când ofiţerul de serviciu, cu faţa crispată de iritare, smulse cheia celulei din mâna gardianului, deschizând brusc uşa. În faţa tuturor apărea celula goală, aşa cum raportase ofiţerul de serviciu, care-i strigă ieşit din fire, să-i spuie cărui serviciu străin aparţine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Braşov, având gradul de colonel, se deplasă a doua zi la Făgăraş, unde se declanşase un mare scandal, în cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese şi la organele superioare de partid care coordonau întreaga zonă. Ei veniră special să vadă “ce elucubraţii pot scoate nişte cadre de partid, insuficient pregătite şi influenţate de curente mistice retrograde”.

O comisie compusă din medicul şef al municipiului Braşov, şeful regionalei de partid, cât şi a celei de securitate, fu întrunită în plen pentru a rezolva manifestările retrograde recente. Cercetările întreprinse de aceştia au decurs la fel ca cele anterioare, văzându-l pe părintele Arsenie prin vizetă şi dispărând atunci când se descuia uşa celulei. Atunci s-a produs unul din puţinele cazuri de mare compromis şi de păstrare sub totală tăcere a unui fenomen pe care atotştiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica.

De comun acord, într-un context de păstrare totală a secretului, s-a ajuns la o hotărâre unică, de punere în libertate a călugărului preot Arsenie Boca. Această decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment.

Sursa: Dan Lucinescu - Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, editura Siaj, 2009, pag. 53-55 via http://www.fericiticeiprigoniti.net/arsenie-boca/256-parintele-arsenie-boca-si-securistii

*

Este binecunoscut faptul că Zian Boca a urmat cursurile şcolii primare şi liceul la Brad. În 1929 a absolvit cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad şi la momentul absolvirii a fost desemnat de către directorul liceului de atunci să planteze un stejar în curtea liceului, care astăzi poartă denumirea de „Gorunul lui Zian”.

În anul 2003 conducerea Colegiului Naţional „Avram Iancu” a amenajat într-una din sălile impresionantei clădiri un paraclis cu denumirea „Arsenie Boca”, loc în care tinerii liceului se reculeg cu multă pioşenie.

Având în vedere personalitatea marcantă a lui Arsenie Boca şi legăturile strânse cu comunitatea brădeană şi oamenii acestor locuri, in 2013 Consiliul local Brad a hotărât prin HCL nr. 107/2012 atribuirea denumirii de strada „Părinte Arsenie Boca” unei porţiuni din strada Ion Creangă din municipiul Brad, aferentă laturii estice a clădirii Colegiului Naţional „Avram Iancu”, între strada Liceului şi strada Traian. (Sursa:http://goo.gl/LOyVWf)

*

Mitropolitul Nicolae Bălan, principesa Ileana şi Arsenie Boca la începutul regimului comunist

Adrian Nicolae Petcu / Ziarul Lumina 

Principesa Ileana de Habsbourg, una dintre fiicele regelui Ferdinand şi ale reginei Maria de România, a rămas în istorie ca maica Alexandra, care în America a fondat o mănăstire şi a vieţuit până la trecerea la cele veşnice. Mai puţin cunoscute sunt unele episoade legate de relaţiile pe care le-a avut cu mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului şi ieromonahul Arsenie Boca. 

În fotografia de epocă îi vedem pe cei trei la resfinţirea Bisericii „Sfânta Treime“ din Braşov, săvârşită la 15 septembrie 1946, în fundal fiind inclusiv principele Anton de Habsbourg. Evenimentul, pe lângă cel sacramental, are o semnificaţie aparte. Deşi fusese cununată cu Anton de Habsbourg în ritualul latin, principesa Ileana păstra un respect deosebit pentru Biserica Ortodoxă. Încă din perioada ultimului război mondial, principesa Ileana se mutase cu familia sa la castelul Bran, unde înfiinţase un spital în care erau trataţi răniţii. După terminarea războiului, operele de caritate ale principesei au continuat, mai ales în rândurile celor care încă sufereau de pe urma războiului. Pentru acestea primea numeroase ajutoare medicale şi alimentare prin misiunile diplomatice suedeză şi americană, situaţie care nemulţumea autorităţile comuniste abia instalate. 

De asemenea, în acelaşi context politic, monarhul intrase într-o grevă regală, gest care punea în dificultate Guvernul Petru Groza aflat în căutarea unei recunoaşteri din partea Marilor Puteri. Prin urmare, circumstanţele politice erau dificile, dar dădeau speranţe celor care nu vedeau cu ochi buni prezenţa trupelor sovietice în România. Printre aceştia se afla mitropolitul Nicolae Bălan, care primea ajutoare medicale şi materiale de la românii din America şi care se confrunta cu presiuni crescânde din partea prim-ministrului Petru Groza în încercarea de înregimentare a preoţilor ardeleni şi bănăţeni în organizaţia procomunistă „Frontul Plugarilor“. 

Pentru a contrabalansa aceste presiuni, mitropolitul ardelean a căutat sprijin la monarh, tot aşa cum încerca şi patriarhul Nicodim Munteanu în faţa insistenţelor venite dinspre sovietici. Astfel, momentul de la Braşov a prilejuit inevitabil crearea unui canal al dialogului între arhiereul ardelean şi Casa Regală Română, care avea să fie sprijinit mai ales de relaţia duhovnicească dintre principesa Ileana şi duhovnicul Arsenie Boca. De asemenea, să nu eludăm faptul că momentul de la Braşov se consuma cu o lună înainte de alegerile cerute de partidele istorice şi Marile Puteri, sufragiu în care românii îşi puneau mari speranţe. Alegerile au fost furate de către guvernanţii comunişti, dar relaţia dintre mitropolit, principesă şi duhovnicul de la Sâmbăta a continuat. În vara anului 1947, principesa Ileana a vizitat Mănăstirea Sâmbăta, solicitându-l pe Arsenie Boca pentru a veni şi a oferi sfaturi duhovniceşti la castelul Bran. În amintirile sale, scrise în 1951, principesa Ileana nu spune nimic despre Arsenie Boca, căci, afirmă ea, „aş pune în pericol mulţi oameni care încă se află în România“. 

În schimb, fostul duhovnic de la Sâmbăta [ Pr.Arsenie Boca ] mărturisea în ancheta Securităţii din anul 1955: „La Bran ţineam predici cu caracter religios în faţa domniţei Ileana şi a unor doamne care compuneau anturajul său… La predicile ţinute de mine mai veneau surorile din spital, medici şi farmacişti… Alte preocupări pe care le aveam la castelul Bran, în afară de predici, tălmăceam anumite părţi din Scriptură şi răspundeam la diferite întrebări care mi se puneau în legătură cu credinţa. Am făcut o slujbă împreună cu preotul din Bran, Lascu, la aşezarea pietrei fundamentale a capelei din curtea spitalului de la Bran“. Tot cu principesa Ileana, părintele Arsenie a mers la Bucureşti pentru a alina suferinţele unor bolnavi, ajungând chiar la Maria Antonescu, soţia mareşalului. Relaţia dintre duhovnicul ardelean şi principesă s-a stopat la începutul anului 1948, când ea a fost nevoită să părăsească România. 

Sursa: http://ziarullumina.ro/memoria-bisericii/mitropolitul-nicolae-balan-principesa-ileana-si-arsenie-boca-la-inceputul

*

Parintele Adrian Făgețeanu de la Lainici (1912 - 2011): 
''… Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie, eram şi viu, şi mort, deopotrivă.”

*