Tr : Fwd: (2)salut! Amintiri Olivia/Souvenirs din/de Constantine, Algeria/Algérie, 10 avril/aprilie 2016

Tr : Fwd: (2)salut! Amintiri Olivia/Souvenirs din/de Constantine, Algeria/Algérie, 10 avril/aprilie 2016

Objet :	Tr : Fwd: (2)salut! Amintiri Olivia/Souvenirs din/de Constantine, Algeria/Algérie
De :	Olivia Marcov (...)
À :	.........
Date :	Dimanche 10 avril 2016 20h13

olivia

Le Dimanche 10 avril 2016 20h08, Olivia Marcov <...> a écrit :

olivia

Le Dimanche 10 avril 2016 20h03, olivia maria MARCOV <...> a écrit :

continuare : suite :

Am dormit putin, e frig in camera, de cand e oprita caldura, pe la ora 18h00 m-am trezit auzind pe cineva la noi, o voce cunoscuta-necunoscuta, era vecina Suzana Sihota-Serban, am crezut ca s-a intamplat ceva rau, ea ii povestea mamei ceva, a mai stat putin si s-a retras si cred ca a invitat-o si pe mama la ea.

Cand m-am trezit am intrebat-o pe mama daca nu merge la Suzana, mama parea mirata, si a recunoscut ( totusi ) ca Suzana a venit la noi "putin".

Fratele meu ieri noapte a sosit acasa la 3h50 A.M. noaptea/dimineata, si nu dorm bine pana nu vine, [...].

Fara sa caut sa imi amintesc prea mult, de altfel nu am efectiv amintiri decat mult prea putine, am sa enumar alti români care erau in Constantine cu noi, din România :

Vlad Popescu, mama lui era o femeie mai barbatoasa, da, Popescu cred ca ii chema, am auzit apoi ca au plecat in Franta, de tot ( adica nu s-au intors in Romania socialista ), si la Paris sau in tot cazul prin "zona", mama lui Vlad a inceput sa predea matematica la un liceu, era profesoara de liceu de matematica.

Da, era si cu tatal lui Vlad, de care insa nu imi amintesc.

Familia din Maramures sau Sighet, sau Baia Mare, care avea o fetita cu handicap, se numea Olteanu, asa cred, imi spusese mama acum cativa ani.

Mai erau in Constantine, familia ( sotii ) Benea.

Stiu ca mama i-a rugat intr-o vara, cand ei veneau la Bucuresti, sa treaca pe la bunicii mei, Ioana si Paraschiv Mardale, le-a dat adresa, sa ceara parintilor ei, bunicilor mei sa ii dea mamei, prin sotii Benea , atunci sa fi fost, fie Abecedar si manuale de limba românã de Citire pentru mine, sa incep sa invat sa citesc in romana, si daca asa a fost, aceasta s-a intamplat in ultima vara, deci poate chiar in vara anului 1976, nu cred in vara 1975, dar stiu ca eu am invatat la insistenta mamei - caci eu nu intelegeam CE SE INTAMPLA SI CE VREA MAMA, BRUSC, DE LA MINE, am invatat sa citesc in limba romana pe ultima suta de metri, inainte sa venim in Romania in septembrie 1976.

Si nici nu vroiam, si nici nu stiam ce se intampla, ce vrea....

Nu stiu daca nu i-a rugat pe sotii Benea sa imi trimita bunicii, dar nu cred....si o papusa...

Mai erau sotii ( familia )...

Cand spun familia, adesea spun sotul si sotia, si, dupa caz, copilul/ copiii lor.

Familia Gioko ( am scris cum se pronunta ), "Joko", se pronunta GIOKO, GIOKO, erau români, erau mult mai in varsta ca oricine, mie mi se pareau chiar foarte batrani, si el, domnul Gioko semana cu actorul care in "Dallas, Ewing Company Oil", l-a interpretat pe JACK EWING, mie asa imi aminteste domnul Gioko.

Sotia lui era inalta ca el, mai "barbatoasa", si ambii erau foarte batrani, exact cum era Jack Ewing "batranul" capul familiei Ewing, in filmul respectiv.

Ei doi aveau insa un fiu superb, mi se parea mie frumusete totala, teribila, perfecta, pe Yoanci, Ioanci, asa il chema, si era mai mare ca mine, intre 14-18 ani ? Era inalt precum erau parintii lui, foarte frumos, si din cat imi amintesc, pentru ca eu gasesc mereu o asemanare de facut, Ioanci Gioko mi-a amintit peste ani de anticarul Valentin Alexandru Popescu pe care l-am cunoscut in facultate in noiembrie 2008 la Bucuresti.

Cu familia Gioko ne-am intalnit cand am vizitat, si plecat cu masina in Sahara cu parintiii, am dormit la acelasi hotel o noapte si ei Gioko, erau deja acolo.

Familia Gioko locuiau cu noi in Sonnatiba Bellevue, dar mai sus sau mai jos de noi, depinde cum consideri directia, mai inspre blocurile de români adica.

Doamna Serban zice "mai jos" de noi, mie mi se parea mai sus de noi, dar poate era mai jos, poate coboram vreo strada, eu stiu ca nu coboram...

Dar blocurile de romani, ca si blocul nostru, in Constantine, erau intr-o mica vale, coborai ca intr-o vale, si la "capatul" vaii erau blocurile.

Pentru ca orasul era construit pe coline si "delusoare".

Mai era fostul student de la Matematica, al tatalui meu, din Romania, domnul cel foarte tanar, Stremtan, care si el era cu contract in Algeria si preda matematica, el s-a insurat cu o algerianca deja maritata, numai el stie cum a scapat neomorat de sotul algeriencei... 

Divortul nu era avut in vedere de algerieni care traiau destul de traditional majoritatea....va dati seama, Stremtan nu stiu cum a cunoscut-o, s-a indragostit de o algerianca cu sot si poate, cred, si cu copii.

S-a casatorit, unde anume nu stiu, cred ca in Romania unde au si trait, si au avut mai multi copii impreuna.

Stremtan era mai tanar ca tata si neinsurat.

Am auzit, si cred, de la tata, ca sotia lui Stremtan care deci a trait la Bucuresti toata viata dupa fuga din Constantine, a lucrat prin ambasade ale tarilor arabe, pentru ca doar, cunostea araba.

Stremtan a predat la A.S.E., pesemne, matematica.

Prin 2000 si ceva am auzit ca a murit, saracul, cred ca de inima.

De asemena, domnul Emil Tomus, profesorul universitar de Chimie, in Algeria cred ca s-a intamplat, a avut un accident cu masina.

Dupa acel accident, de cate ori conducea era inhibat, stresat, iar Tucu ( Tzoukou ) sau George Tomus, inocent, pe bancheta din spatele masinii, din cand in cand, spunea : "accidentul", dar el pronunta cred : "acsidentul !", pentru ca, desi vorbea corect, in franceza se pronunta "accident" [ aksident ], si cand spunea Tucu Tomus "accidentul !" pe un ton extrem de senin si calm, detasat, in fata, la volan, tatal sau, domnul Tomus, o fire ceva mai nervoasa, striga in spate : "Taci, Tucule, taci !", Tucule, taci !"

Cu Tucu Tomus, deci cu parintii lui am fost la mare la Collo.

Cred ca am fost chiar cu ei in masina, fie nu cumparasem masina noi inca, fie eu am calatorit cu ei, pana la Colo, sau o bucata de drum.

Cand am avut si noi masina, am plecat si cu masina noastra la plaja la Colo.

Pe Tucu Tomus mi-l amintesc pe plaja la Mediterana, exact ca in amintirile, fotografiile sau filmarile francezilor din filmele pe care recent le-am vizionat pe youtube, despre anii in Algeria.

Apoi, mai erau una sau 2 familii, dar aici eu nu stiu precis...

Mai era o fata, Magda, deci cam de varsta mea era Magda, si cred ca avea ochi albastri si parul negru, tuns scurt, ondulat, parintii ei mi se pare ca erau mai in varsta ( poate peste 40 de ani ? ), stiu, imi amintesc ca familia lor dorea sa plece si sa ramana in Canada, si au plecat.

Am fost o data in vizita la ei cu mama, si mama Magadei ii povestea mamei ce planuri au.

Mai era, eu credeam ca pe Magda o chema Draghici si ca e aceeasi familie, una singura.

Mama spune insa ca Draghici erau alta familie si locuiau, cred, in Alger.

Stiu insa ca mama, fie mamei Magdei, fie doamnei Draghici, i-a facut cadou o pereche de cercei din aur, modelul pe care il avea si mama, dar ai mamei sunt simpli, numai din aur, si pentru doamna aceea, mama mea a cumparat o pereche identica, numai ca, in plus, in mijloc aveau o piatra rosie, un rubin superb.

Cred ca a fost un cadou de despartire, sau nu stiu din ce cauza, din partea mamei.

Iar eu am intrebat-o pe mama de ce nu si-a luat si ea cercei la fel, cu rubin rosu.

In primele video-uri despre Algeria, Collo, sau Skikda, sau care au mai fost, vi le-am trimis, o lista, era o lista cu link-uri spre ele, cornisa dintre Jijel si Bejaia de pilda, la Bejaia am fost, am vizitat cu ai mei.

Am fost si la ruinele romane si la Gardaia si la Batna...

Am fost si la Annaba (care s-a numit Bon, sub francezi ) si la Oran.

Cand am auzit, melodia care insotea video-ul mi-a venit sa plang, o am in minte si nu stiu cum s-o gasesc pe internet.

O melodie algeriana, foarte moderna, atemporala, in refren spune cam asa "He be bei nu ba..." cam asa ceva, e cantata in duet de un barbat si o femeie....

E ultra-cunoscuta din Algeria, o cantam in Algeria acasa...

Am avut in Algeria cand stateam acolo, niste casete, nu stiu cum le-au cumparat ai mei, dar simple, deci nu ca la magazin, unde mergi si cumperi o caseta cu Celine Dion de pilda.

Deci pe casete obisnuite, clasice, azi stim ca nu mai sunt, dar stim despre ce e vorba, erau inregistrate cantece, si alor mei le-a dat cineva dintre romani.

Pe casete aveam ( nu ne mai merge casetofonul ) Povestiri citite in franceza de francezi de Andersen, cand plangeam eu cu lacrimi continuu cand ascultam Fetita cu chibriturile...

Pe acele casete aveam si melodia GLORY GLORY ALLELUIA, si aceasta melodie algeriana, si mai erau si altele, dar uite nu mi le amintesc...

Nici pe aceasta nu mi-o aminteam, dar cand in aceste video-uri de pe youtube au inceput sa cante, am inceput sa plang, acum as asculta continuu melodia anilor mei de copilarie din Constantine....

Pe casete aveam si cantecele pentru copii anume, in franceza....

Melodia de care va tot spun acum, este pe video-ul de pe www youtube.com, unde prezinta  Gradina botanica din Alger, Jardin de Ham(m)a, care in fapt, se numeste Jardin d'Essai sau d'Essais, Jardin de Hamma, din Alger.

In general, aceasta melodie, veche, veche, de tot, apare astazi in video-urile moderne, actuale, care se gasesc pe www youtube.com, despre Algeria si locurile din Algeria.

Este melodia anilor ' 70 din Constantine...

De asemenea, ieri am vizionat pe youtube.com, un video de vreo 29 minute, despre cativa francezi care s-au intors in Algeria, sa revada locurile unde au locuit, de fapt, problema lor a fost mai grava, ei s-au nascut, multi in Algeria si in 1962 s-au vazut nevoiti sa fuga si sa paraseasca totul ; dupa 45 de ani s-au intors, unii si-au revazut casa unde s-au nascut, va dati seama ! unde au locuit de la nastere cu parintii lor francezi care au ramas ingropati in Algeria.

Nu pot scrie pe gmail.com, nici pe yahoo.fr, eu tastez o fraza si pe pagina emailului nu apare scrisa, trebuie sa astept cateva minute pana apare scrisul, va dati seama ???

E o problema noua pe gmail com si veche pe yahoo fr.

In video-ul de mai sus, la inceput si la sfarsit mai ales, canta melodia algeriana care imi aminteste de Constantine....

Unii insa nu si-au mai gasit casa, se demolase, casa copilariei lor.

Trebuie sa caut link-ul pe youtube sa vi-l trimit, sunt povesti de viata emotionante, bulversante.

Acei oameni s-au nascut in Algeria, desi erau si sunt francezi, totusi ei au fost dezradacinati, si chiar au iubit Algeria, francezii care au trait acolo o viata, chiar au iubit Algeria...

In documentarul Paroles de Pieds Noirs, am aflat ca francezii au salvat si adus in Franta cu vaporul vreo 3.200 de harkis [ in 1962 ].

Ajunsi, debarcati la Marsilia, ei au luat contactul cu frigul, ceva necunoscut pentru ei, nu s-au adaptat deloc, nu stiau cum e viata in jurul lor, pentru ca era ceva complet nou, neasteptat pentru ei, multi s-au internat in spitalul de Psihiatrie din Marsilia, altii, multi s-au sinucis.

Dar se pare, s-au sinucis cu miile si francezii repatriati in Franta, de origine franceza, care traisera in Algeria, atunci, in 1962.

---------- Mesaj redirecționat ----------
De la: olivia maria MARCOV <...>
Data: 10 aprilie 2016, 15:52
Subiect: salut! Amintiri Olivia/Souvenirs din/de Constantine, Algeria/Algérie
Către: ........

Amintiri din Constantine, Algeria, anii 1972-1976. Souvenirs de Constantine, Algérie, les années 1972-1976.

duminică, 10 aprilie 2016 ; dimanche 10 avril 2016 

Cand, in urma cu mai multe luni, am scos din bibliotecã cartea lui Ionel Teodoreanu, “IN CASA BUNICILOR”, tata, vazand, mi-a spus : “Scrie si tu”, si inca, “Scrie si tu ceva !”

Ei da, mi-am spus eu in sinea mea, dar trebuie sa ai ceva frumos de scris, si eu cam ce am frumos din viata mea ?

Este adevarat ca o viata – dupa cum realitatea a demonstrat-o, nu este numaidecat garantia fericirii, a vietii “la dolce vita”, numai pentru faptul ca te-ai nascut.

Este adevarat ca viata e importanta si orice viata merita la fel de multa atentie.

Dar, cand viata a fost dureroasa, sau trista, parca nu prea iti vine vreun indemn sa scrii despre ea.

Pe de alta parte, daca tot scrii despre viata ta, nu poti sa nu scrii despre a celor din jurul tau, pentru ca nu ai trait si nu ai simtit, nu te-ai comportat singur pe lume, ci in functie si de mediu si de familie, si de prieteni sau cunostinte.

Si daca tot scrii despre viata ta, mai ramane un aspect foarte important : trebuie sa scrii asa cum a fost, respectand realitatea si nu creand o alta realitate, ceea ce ar face din tine, o alta persoana, un personaj fictiv de roman, care poate fi frumos, dar care nu a existat niciodata.

Nu in ultimul rand totusi, orice Viata poate aduce o experienta, informatii altor oameni, si toti impreuna alcatuiesc tabloul general al realitatii, asa cum a fost ea, buna uneori, rea alteori, totusi viata oamenilor in tara ta, in alte tari, peste tot pana la urma.

Caci, daca viata din tara ta nu ar avea legatura cu celelalte tari..... dar are, asa cum niciun om nu e singur, la fel nicio tara nu e singura pe planeta noastra.

Ma gandeam acum sa incerc sa vorbesc despre alti români ca si noi din Romania, care intre anii 1972-1976, mai mult sau mai putin intre acesti ani, au locuit la Constantine, in Algeria.

Pentru ca eram cat ma priveste prea mica atunci, am putine amintiri despre adultii din jurul meu, totusi i-am vazut, ei au existat, chiar daca nu purtau conversatii in preajma copiilor, cu totul cred ca nu prea purtau cine stie ce conversatii, viata a fost mai lina, si linistita, cel putin noi copiii asa am perceput-o.

Am scris despre cativa copii si parintii lor, din Constantine, insa am omis sa scriu despre altii.

Cel putin sa le mentionez existenta :

Ei erau : familia Dorobantu, doi tineri, care apoi au avut un baietel, un copil, care s-a nascut cu putin inainte sau dupa fratiorul meu Dragos care s-a nascut si a si murit in Algeria, erau doi tineri casatoriti, o data au venit la noi in vizita, cred ca si noi am fost o data la ei in vizita, iar pe baietelul lor l-au botezat Ciprian.

In Constantine mai era si Claudiu Ciucurel, pe mama o amuza caci Claudiu, un copil cam de seama mea, citandu-l probabil pe tatal sau ( care era un profesor cred, aproape sigur, am cam uitat ), citand cam ce auzea el in casa vorbindu-se, adesea repeta, asa, pur si simplu : “celula fotoelectrica”, si chiar incerca cred ca ne-o explice.

Claudiu si “celula [ sa ] fotoelectrica”, nu prea se juca cu noi, nu prea mi-l amintesc.

La blocurile de romani, mai multe blocuri construite foarte apropiate unele de altele, si acolo locuiau mai multe familii de romani, mai erau un domn, Paunescu ( ? ) sau Paun, Paun ?, despre care mama a spus ca era jurist, si ca, in plus, ne asigura buna convietuire, “paza”, noua romanilor din Constantine, pentru ca domnul Paun juristul ar fi avut un grad in Securitate si ar fi fost insarcinat sa asigure paza romanilor la Constantine.

Domnul Paun avea o sora, fiecare avea viata sa, in sensul ca fiecare locuia separat, dar sora lui era si ea la Constantine, era necasatorita sau vaduva, si avea o varsta, oarecum mai inaintata, avand in vedere ca multi romani erau foarte tineri in acei acei, fie ca aveau copii sau nu aveau.

Sora domnului Paun avea vreo doi sau trei caini de rasa, nu mai stiu, un Labrador, oricum nu erau caini agresivi, nici de atac, nici pentru lupte de caini, Doamne fereste !, erau chiar deosebiti, ii hranea foarte, dar foarte bine, si ii tinea numai in casa, de altfel, daca va vine sa credeti, erau foarte romantici si sensibili si “mamosi” si – eu nu glumesc cand spun ca erau crescuti cu o grija absolut materna, numai in apartamentul din Constantine al doamnei Paun, si ca dovada, cand odata i-a scos la aer, in fata blocului, li s-au muiat picioarele sub ei, caci nu stiau sa simta pamantul sub picioare, sa mearga.

Erau caini mari, nu stiu daca toti, negri, inalti, intr-un fel, erau “ditamai animalele”, si in fiecare zi doamna Paun le cumpara hrana, special pentru ei, dar alimente ca oricare alimente, pentru oameni, nu mancare speciala pentru caini.

Astfel de exemplu, doamna povestea ca fiecare dintre cainii ei mananca un pui rotisat pe zi, desigur, la pranz, caci mancau de trei ori pe zi.

Le cumpara carne, in mari cantitati, carne buna, pentru hrana oamenilor.

Doamna nu avea copii si cred, nu avusese.

Cred ca si fratele doamnei, juristul, domnul Paun era singur, necasatorit, totusi poate ca avea sotie, nu mai tin minte.

Desigur, pe ei nu ii pot uita, mai era in Constantine si au locuit in cartierul vechi Sidi Mabrouk, care era departe de cartierul nostru Sonnatiba Bellevue, mai erau sotii, el si ea, Petrila.

Erau foarte tineri si foarte, dar foarte frumosi.

Dar, toti romanii din Constantine erau frumosi, au fost ani deosebiti, orice ar fi fost si poate eu nu stiu, nu pot cunoaste experienta fiecaruia in parte, dar cu totul, au fost ani frumosi, si daca ati vazut in fotografii, copii care eram noi, copii de romani erau tare frumos ingrijiti, se purtau foarte frumos, erau crescuti cu iubire.

Adica, erau din toate colturile Romaniei, din Nordul tarii, din Maramures, din Moldova, din Sudul tarii, de peste tot, insa familiile, parintii lor, adultii, cum ar veni, aveau familii frumoase, exista o multumire in inima, in suflet, oamenii se purtau foarte civilizat.

As spune niste romani cum niciodata – poate sinceritatea doare uneori, si cred ca doare – cum niciodata dupa aceea in Romania nu am intalnit, si inca, nici pana azi.

Poate a fost o experienta unica, si romanii din anii ’70 din Algeria, un fel de “experimente” unice, dar a fost un experiment dintre cele mai reusite.

Sotii Petrila ne vizitau uneori, domnul Petrila era cadru universitar, aproape toti romanii erau profesori universitari, insa cu grade didactice diferite, erau foarte tineri si erau lectori universitari, conferentiari universitari, mai rar, chiar profesori, insa au devenit in Romania profesori, dupa revolutia din 22 decembrie 1989.

Domnul Petrila era din Cluj cred, si sotia lui Mariana, era o tanara, absolut leita cu un manechin din revista germana de moda, Neckerman.

Mama, in timp, a comandat in Franta si in Germani, cate un catalog de moda, din Franta, “La Redoute” si din Germania “Neckerman”, numai o data, pentru ca mamei ii era de ajuns, si aveam multe haine si lucruri frumoase in Constantine, care se gaseau de cumparat.

Mariana Petrila era leita unul din manechinele din Neckermanul mamei.

Era roscata, cu parul tuns pana la nivelul gatului, drept, vopsit cred, roscat, cu ochi frumosi, caprui, rotunzi, o tanara foarte tanara atunci ( pana in 28 de ani ), bine si armonios proportionata, cu pielea alba, nu prea inalta.

Femeile nu erau prea inalte pe atunci.

Insa sotii Petrila nu aveau copii, iar domnul Petrila isi dorea copii.

Dupa ce s-au intors in Romania, am auzit ca au divortat, si au divortat, tocmai pentru ca nu aveau copii, iar Mariana s-a casatorit cu un alt roman, care, al doilea ei sot a reusit sa fuga pe vremea dictatorului Ceausescu, din Republica Socialista Romania in R.F.G. in Germania Federala, unde a ramas.

Mariana a reusit sa plece dupa el, in Germania, unde si-au continuat viata, toate acestea cu mult inainte de 1989.

Pe domnul Petrila l-am mai auzit numai o singura data la telefon, peste foarte multi ani, in Romania, prin anii 1999, 2000 ? a telefonat la noi, dupa tata, am schimbat numai o vorba sau doua cu el, cred ca m-a intrebat atunci, la telefon daca : “tot blonda ai ramas ?”

Domnul Petrila, nu mai stiu, cred ca s-a recasatorit, daca a avut sau are copii, nu stiu.

Mama il descria ca pe un tanar foarte inteligent, oarecum semana – dar eu evoc amintirea sa, care e destul de aproximativa – cu Raducu Serban, era acelasi gen de frumusete, mama mea spunea ca “Petrila era foarte ingenios, destept si descurcaret”, si povestea cum o data s-a descurca in nu stiu ce imprejurare, sa faca rost de medicamente de la spitalul din Constantine, C.H.U.

Petrutu Craciunas si parintii lui, au venit dupa noi in Constantine, cred ca putin mai tarziu, dar au si ramas acolo, dupa plecarea noastra.

Si la Petrutu am fost o data in vizita, si mi-l amintesc cum sarea fericit pe pat, in pat, si cred ca Aurora Craciunas, tanara lui mamica – dar va spun, toti romanii, erau atat, dar atat de tineri atunci si acolo ! – a inceput sa il imbrace, pentru ca venisem in vizita, era in pijama, era tare fericit, a fost un copil crescut cu iubire si in iubire parinteasca si se vedea clar aceasta, chiar daca si tu erai numai copil.

Si Bogdan Cosmita, sau Compita cum isi spunea el, era teribil de frumos crescut, ingrijit, si familia lui, parintii erau din Moldova din Romania.

Toti acesti adulti, tinere familii din Romania ai fi spus – judecand dupa ce citim acum in ziare, si dupa ce a fost in cazul meu, realitatea vietii mele in familie, acasa in Romania dupa 1976 – ai fi spus ca erau familii “de pus la expozitie”, perfecte.

De asemenea, exista o uniformitate, nu intalneam neomogenitatea pe care in Romania am intalnit-o mai tarziu, de pilda, nici toate cadrele didactice nu proveneau din acelasi mediu social, nici la serviciu, mai tarziu, peste ani, cand am inceput sa lucrez, la fel, faptul ca angajatii, erau sa zicem toti, sau majoritatea, cu facultate, cu studii superioare, dar exista o mare neomogenitate, se vedea clar ca provin din medii sociale, din familii cu o educatie teribil de diferita, rezulta din conduita lor zilnica, clar.

In Constantine, pe o colina, dar Constantine era un oras cu aspect, cu relief de coline, inverzite, acoperite cu iarba, se construise si se deschisese Universitatea Stiintelor, era o cladire moderna pentru anii aceia, ca un bloc inalt, drept, oarecum cum este si azi hotelul Intercontinental in Bucuresti, ma refer la aspect, si fiind inaltat, construit, singur, pe o colina, spre care privea aproape tot orasul Constantine, sau mare parte din el, acest “bloc”, aceasta cladire, Université des Sciences se vedea, singuratica, inalta, mandra, noua, moderna, “tronand” pe colina, pe care o vedeai de la mare distanta.

Imi amintesc si de un profesor universitar, poate era chiar profesor, era ceva mai in varsta, fata de toti ceilalti profesori romani, domnul Niculescu, era casatorit cred a doua oara, cu sotia lui ( normal ), care era foarte tanara, si nu stiu, poate ii fusese studenta.

Imi amintesc ca o data am fost cu mama la facultate la tata, cum spuneam, pentru ca tata preda matematica, adica la Université des Sciences, si acolo erau domnul Niculescu si tanara lui sotie, in amintirea mea a ramas rochia verde, cumparata din Algeria, moderna, in anii ’70, rochia teribil de verde a sotiei dlui Niculescu, cred ca si ea preda, dar nu stiu ce disciplina, era tunsa scurt de tot, ca un “baietoi”, si parca avea ochii caprui, pielea alba, si era foarte, dar foarte, foarte slaba, insa inaltuta, dreapta, parul castaniu, castaniu-roscat.

Era cu adevarat extrem de slaba, in rochia ei din material foarte verde, cu maneci scurte sau aproape trei-sferturi, bufante, ample, bratul ei iesea si parea si mai alb, si mai slab, dar o femeie energica, cu nerv, foarte tanara.

Din Nordul tarii, era Liliana, care era mai mare ca noi, dar nu mai stiu cati ani avea, si mai era o familie, care cred ca, posibil, locuia in Sidi Mabrouk, o familie din Maramures, sau ( tot ) din Baia Mare ( ca si Liliana cea cu ochi albastri ), care avea o fiica, o fata mai mare ca mine, ne-am intalnit cu ea si parintii ei cand plecasem din Constantine, spre Romania, definitiv, am plecat cu masina noastra volkwagen, pentru ca o aveam si pentru a vizita in trecere, cat se putea, inca o data “Lumea Libera”, Europa Libera, tarile pe care le aveam de strabatut din Sudul Spaniei, Franta, Italia, Yugoslavia, pana la intrarea in Romania, unde am intrat – cu rezerva ca iata, unele amintiri pot fi foarte exacte, sau pot sa nu fie foarte exacte – prin Resita, stiu ca am dormit o noapte intr-un hotel curat, frumos in Resita.

Si vreau sa va spun ca era asa pustiu.

Dupa ce am trecut granita in Romania, BRUSC, PEISAJUL S-A SCHIMBAT, ERA LINISTE, NIMENI NU CIRCULA, NIMENI NU SE VEDEA, AI FI SPUS CA NU EXISTA OAMENI.

Diferenta sarea in ochi, era chiar ciudata, suspecta.

Ne-am intalnit deci cu aceasta familie de romani, ei aveau o fetita, de vreo 10-14 ? ani, care insa avea un handicap, cred ca era din nastere.

Dar era un copil bun, o fata buna, am stat in masina noastra putin de vorba cu ea, si afara, parintii au stat de vorba intre ei.

Tin minte ca am mancat ciocolata, am servit-o si i-a placut, se topise de caldura in masina noastra, era delicioasa, invelita in poleiala, de cea mai buna si gustoasa calitate, si nu stiam cu ce sa o servesc, si ciocolata devenise aproape lichid, dar era buna si noi am mancat-o asa fluida cum devenise !

Insa mi-a placut si la Resita, cand am trecut frontiera, desi plangeam dupa casa noastra din Constantine, insa stiam ca noi suntem acasa in Romania, si in Romania, intr-un fel, aveam doua case....

Asa a fost timp de cativa, putini ani, pentru ca vara reveneam in vacanta, pentru vreo luna, poate mai putin, sau o luna chiar, la Bucuresti, apoi ne intorceam in Constantine.

Pana in 1976 cand ne-am intors la Bucuresti pentru totdeauna.

Din Resita, de la hotelul elegant, cochet, mi-a placut linistea, dar ma gandeam ca e ciudata, ca ma voi plictisi, daca asa e si la Bucuresti, acasa, mama a cumparat o valiza din piele, pentru ca ii ramasesera lucruri puse in masina, si prefera sa le puna intr-o valiza.

Cu acea valiza am plecat eu in 1999 in Franta, la Fraisans.

La Bucuresti, in Drumul Taberei, sector 6, am ajuns noaptea, era cald, eram in septembrie, candva insa dupa deschiderea anului scolar din 15 septembrie, era intuneric, era si ceva lumina, cartierul era curat si o liniste deplina domnea.

Ma uitam curioasa din masina, si nu recunosteam nimic, ma gandeam, ca nu imi vine sa cred ca dupa zile de mers cu masina, am ajuns acasa, chiar acasa, punctul terminus.

De fapt, tot ce era in jur, imi era totusi strain.

In fiecare an, vara, in Algeria, din Constantine mergeam la Ambasada Romaniei la Alger, oricum am mers acolo, si am fost invitati intr-o incapere, ca o sufragerie arata in interior, era silentioasa ca o camera inchisa fonetic, si ca un cavou, inauntru nu prea era lumina, desi era zi, au fost foarte politicosi cu noi, si in “sufragerie”, caci asa arata, toate mobilele, masa din mijloc, scaunele, fotoliile, erau imbracate, invelite, sau aproape toate, eu imi amintesc niste huse din catifea visinie, culoarea era rosul-visiniu.

La poarta ambasadei, care avea in jur putin teren, cel putin in fata se vedea putin teren, ca o gradinita, cu iarba, si inconjurata cu gardulet, scund, parca nu era inalt, cand am sunat, a venit din ambasada un domn, functionar, cu un caine, imbracat la costum, era chiar un diplomat, nu un portar, si ne-a deschis poarta si am intrat.

Mi se parea extrem de ciudat, ce vedeam ma uimea foarte puternic.

In Constantine, in toata Algeria se circula liber si era multime de oameni in oras, sau in general, oamenii circulau foarte liber, multimea era pestrita, vedeai algerieni, europeni, erau si arabi din alte tari.

In ziua aceea, cand am sunat la ambasada Romaniei, era o zi senina, calda, cu mult soare in Alger, o zi splendida, inauntru insa in sufrageria ambasadei, plutea un aer de casa, ca in “IN CASA BUNICILOR” de Ionel Teodoreanu, ai fi spus ca nepoata – eu – venea acasa la bunicii ei intr-o casa batraneasca, foarte curata, ingrijita, dar in casa TIMPUL SE OPRISE SI NU SE MISCA, o casa imbatranita, intepenita in timp, ca si bunicii.

Peisajul era static, nimic nu se misca, ai fi spus ca nimeni nu locuia inauntru, nimeni nu se auzea, vedea.

In timp ce, in Alger, in Constantine, oamenii se miscau din plin, tot timpul, era soare, lumina intensa a cerului senin si albastru, fara nori, era zumzet, era forfota, era VIATA CARE NU STA O SECUNDA IN ACELASI LOC, CARE FREAMATA.

Contrastul era deplin, total, sfidator, uluitor !

Dar s-au purtat foarte frumos cu noi la ambasada, si ne respectau.

Dupa aceea, cand a venit vremea sa plecam spre Romania, cu masina, din Constantine, a trebuit sa mergem sa cerem viza de tranzit, pentru tarile prin care urma sa trecem.

Imi amintesc insa numai de mersul la ambasada Spaniei in Alger.

Era, din nou, un contrast teribil, fata de ambasada Romaniei din Alger.

Mai intai, nu stiai ca esti pe teritoriul ambasadei, daca Romania avea o micuta gradinita cu iarba, in jurul “casei” care era chiar Ambasada, caci era o cladire, ca o vila, ca o casa, in schimb, ambasada Spaniei, pentru a ajunge la ea, era o intreaga excursie...

Mai intai, intrarea era total libera...

Mai intai intrai intr-un parc, era un parc, si mergeai mult, mult, cu masina, in parcul vasta din jurul tau.

In fapt, te aflai pe teritoriul ambasadei Spaniei la Alger.

Dupa o excursie prin parcul ambasadei, nu stiam ca asta este, ajungeai in sfarsit la o cladire, care era ambasada.

Mama mea se tot uita dupa vreun caine, paznic, functionar, si se uita cam inhibata, daca, unde trebuie sa sunam, ca sa putem intra.

Insa nimic din toate acestea.

Usa ambasadei se deschidea simplu, o deschideai cum deschizi orice usa descuiata, deschisa, si intri, de pilda intr-un magazin, sau intr-o universitate, intr-o institutie publica.

Daca era dupa mama, am fi ramas acolo, in fata Ambasadei, sa asteptam sa vina cineva dupa noi, sa ne conduca inauntru !

Iar cei dinauntru, cred ca la randul lor s-ar fi intrebat de ce stam afara, in fara cladirii !

Cred ca totusi emotia ma oboseste.

Ma opresc aici.

Am sa continui cu alta ocazie amintirile mele din Algeria.

dimanche 10 avril 2016 10/04/2016 15:34:08.

Olivia Maria Marcov

Si acum suntem la Bucuresti, Romania.