Vamesii Vãzduhului, Judecata Particulara a Sufletului, O Descriere a Iadului, ( Pr.Arsenie Boca, Cãrarea Împãrãtiei ) ( 1 )

Vamesii Vãzduhului, Judecata Particulara a Sufletului, O Descriere a Iadului, ( Pr.Arsenie Boca, Cãrarea Împãrãtiei ) ( 1 )

Când a sunat ceasul iesirii din lume sufletul se retrage din trup si se adunã înspre cap.

De aceea, pentru cei ce au dus o viata duhovniceasca intensa, li se insenineaza fata cu o lumina neobisnuita.

La multi dintre sfintii nevoitori ai pustiei, in vremea iesirii sufletului le straluceau fetele ca soarele.

Sufletul e o faptura spirituala care nu are ingradirea pe care o are trupul si nici nu-i stau in cale piedicile trupului.

In vremea aceea o constiintã impacata rasfrange o fatã seninã, pe cand o constiinta tulburata rasfrange o fata ingrozita.

De aceea Înteleptul dã sfatul :

1. « Adu-ti aminte de Ziditorul tãu, in zilele tineretii tale, inainte ca sa vina zilele de restriste”...

5. ...”fiindca omul merge la locasul sãu de veci...

6. ( Adu-ti aminte de Ziditorul tãu ) mai-nainte ca sa se rupã funia de argint...

7. Si ca pulberea sa se intoarca in pamant, precum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat.”* [ *Eclesiastul 12, 1.5.6.7. ]

Desfacerea sufletului de trup se face in vreme de trei zile pamantesti, incepand de la momentul pe care-l numim noi moarte.

Slujba inmormantarii corespunde cu dezlegarea deplinã a sufletului de trup.

Sa urmãrim, asadar, calatoria sufletului dezlegat de trup.

La iesirea din cortul pamantesc, sufletul trece in lumea asemenea cu el, a fapturilor nevazute, fie cu ingerii buni, daca a fost bun, fie cu ingerii cazuti, daca faptele lui au fost rele.

De unde pe pamant erau ceasuri, zile si ani, dincolo e un vesnic « astazi », o vesnicie luminoasa pentru sufletul care a dobandit sfintenia, sau o vesnicie intunecoasa, neagra vesnicie, pentru sufletul care a iubit stricaciunea.

Acum dã sufletul de datoria cunoasterii.

Dacã sufletul n-a ajuns, sau n-a vrut sa ajunga pe pamant la desavarsita cunostinta de sine insusi, el trebuie neaparat, ca fiinta spirituala, sa se cunoasca dincolo de mormant.

Sufletul trebuie sa-si dea seama de ceea ce si-a castigat ; trebuie sa-si recunoasca si sa-si pronunte judecata, inainte de a-l judeca Dumnezeu.

Pe pamant avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, care-l ajuta sa se cunoasca si sa-si judece purtarea.

Dincolo nu se mai poate cunoaste pe sine insusi prin propria lui libertate, caci misiunea de-a descoperi sufletului starea sa de stricaciune o au ingerii cazuti.

Demonii, stapanii raului pe pamant, au sa-i dea acum pe fata toate faptele sale rele, pe care sufletul si le va recunoaste si se va teme cumplit.

Prin recunoasterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa.

Deci toate greselile marturisite la duhovnic, cu inimã infranta si smerita si pentru care sufletul si-a facut canonul, nu se mai aflã ca piedica in cale, la trecerea printre cumplitii vamesi ai vazduhului, caci puterea lui Dumnezeu le-a sters pe acestea din cartile lor.

La aceasta infricosata cercetare a sufletului stã de fata si ingerul pazitor, care insoteste sufletul toata calatoria aceasta.

Vamile cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai vad Fata lui Dumnezeu, chiar daca vor fi osandite.

Vrajmasii lui Dumnezeu, ateii, care se innebunesc, zicand cu urã cã nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vami, ei fiind cu totul fiii pierzarii.

Sufletul acestora il trag din trup cu silã mare o droaie de diavoli si osânditul suflet n-are nici macar mangaierea sa vada de departe fata ingerului pazitor, daca necredinciosul acela era dintre cei botezati.

Precum nu se apropie ingerii buni de sufletul ce s-a dat pierzarii, asa nu se apropie ingerii rai de sufletele sfintilor care, intr-o stare de contemplatie, se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc.

Acum, sufletul se inchinã lui Dumnezeu, Tatalui sãu, nu prin credinta, ci prin vedere.

Cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu – asta-i fericirea.

Cunostinta trebuie sa fie deplina, pentru stadiul in care se aflã sufletul acum.

De aceea e condus de inger sa vada Raiul, fericirea dreptilor, rasplata faptelor bune, dar mai ales e condus sa-si vada faptele sale bune pe care le-a facut, sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a facut : Acum va pricepe sufletul ce inzestrare ii daduse Tatal, si ce putea sa faca, iar din acestea, cat a facut.

Acum cunoaste care-i era masura data lui de Dumnezeu si cat a implinit-o el.

Iar ca la a noua zi pamanteasca ( a sasea zi de la ingroparea trupului ) sufletul se reîntoarce la Dumnezeu si I se închinã.

Pe pamant, Biserica face rugaciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat.

Cunoscutii si rudeniile de pe pamant, in obstea Bisericii fiind, ridica rugaciune catre Dumnezeu si iubire catre fratele lor, ca sa fie randuit in ceata dreptilor, cu ingerii buni.

De la aceasta, a doua inchinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge sa vada si Iadul, suferintele pacatosilor, scrâsnirea dintilor, focul cel vesnic, intunerceul cel mai de dinafarã, unde e plângerea deznãdejdii ultime.

Dincolo nu e timp, ca la noi, ci vesnicia.

Totusi calatoria asta a sufletului prin Iad, tine ca la 30 de zile pamantesti.

In vremea aceea sufletul cunoaste cu de-amanuntul plata pacatului, urmarile relelor pe care le-a facut el.

Daca s-a pocait de ele, se va teme mai putin ; daca nu se pocaise de ele si-l prinsese moartea intr-insele, ingrozirea lui va fi cumplita.

Acum isi cunoaste “locul” dupa dreptate, in care are sa se munceasca si tremurã de frica.

Judecata Particulara a Sufletului

Dupa vederea Iadului, sufletul se întoarce pentru a treia oara sa se închine Domnului.

Acum e lamurit.

A vazut binele si raul.

Acum nu mai vorbeste, ca pe pamant, ca nu este Rai si Iad.

Acum nu mai zice, ca hotul fara minte : “Nu cred ca este temnitã !”

Si fiindca nu crezi, urmeaza ca nu existã ?

Dar daca exista, ce te faci ?

Daca crezi ca este Iad si – sa zicem, prin absurd, ca nu este – n-ai pierdut nimic.

Dar daca este ?

Te-ai pierdut pe tine insuti, ai pierdut totul !

Iata de ce ne spun Parintii noua pamantenilor, ca de aceea ne targuim noi cu credinta, fiindca n-am vazut nici Raiul, nici Iadul.

Parca pricepem intrucatva râvna propovãduirii lui Pavel Apostolul, care a fost rapit in Rai* [ * 2 Corinteni 12, 3 ] : cu asta avea evidenta absoluta a imparatiei spiritului, de care era mai sigur decat de toata existenta celor vazute* [ *Ibidem ], acesta era zorul unei nemaiîntâlnite apostolii.

In imparatia nevazuta a duhurilor, la a patruzecea zi pamanteana, are loc o mare hotarare asupra sufletului, care s-a lamurit in asa de scurta vreme, cat nu se lamurise in zeci de ani de zile de viata pamanteasca.

Biserica pe pamant se roaga lui Dumnezeu a treia oara, pentru sufletul care-si asteapta judecata Imparatului lumii.

Stapanul vietii are in mana cheile mortii si ale Iadului*[ *Apocalipsa 1, 18 ].

Deci, daca sufletul, in viata pamanteana, a fost ostas bun al Imparatului Hristos, intrã in obstea sfintilor, a ingerilor buni, bucurandu-se de toate ostenelele si suferintele ce le-a indurat bucuros pentru Hristos pe pamant.

Daca insa n-a trait pentru Hristos, ci pentru sine si pentru toata amãgirile lumii acesteia, petrecerea lui va fi cu diavolii, in “locul” de munca.

Deci judecata particulara, adica a fiecarui suflet indeosebi, iese a patruzecea zi de la mutarea sufletului din cortul lui de lut.

Hotararea pe care o da Dumnezeu asupra sufletului de-a petrece in Imparatia luminii, sau a se osandi in imparatia chinurilor, e o hotarare provizorie, si tine pana la judecata cea de obste, judecata de pe urma.

Aceea e definitiva si fara de sfarsit.

O Descriere a Iadului

Intai o descriere teologica.

In Imparatia lui Dumnezeu nu intrã nimic necurat.

Deci ne putem inchipui ce putini sunt aceia care raman in Imparatie, inca de la judecata particulara, pentru vesnicia nesfârsita.

Si toti ceilalti ?

-         Toti ceilalti, desi credinciosi, dar daca nu s-au curatit prin pocainta de pacatele lor, de mandria lor, de slava desarta si celelalte, trec in lumea nevazuta, asa-zicand, in stare de boala, dar n-au pierdut putinta de-a ajunge odata si ei in obstea Bisericii lui Hristos.

Dar pana atunci ?

-         Pana atunci suferã in Iad.

Caci in Iad sunt mai multe feluri de osânditi.

Unii pentru vecii vecilor, altii pana la judecata de pe urma, cand ii scoate Biserica luptatoare de pe pamant, prin rugaciune si milostenie.

Aici, in viata pamanteana, vrei sa te pocaiesti, poti sa o faci.

E o fapta a libertatii vointei.

Dincolo, nu mai e libertatea vointei.

Cei ce in viata trupeasca au robit pacatului, cu voia erau robi inca de aici, si de aici si-au pierdut libertatea vointei.

Deci, in ce stare de libertate i-a surprins moartea, in aceea vor petrece, cat le va hotarî Dumnezeu.

Sufletul a plecat din viata aceasta cu indemnare de pocainta ?

Indemnarea aceasta i se socoteste ca buna desi, pentru ca n-a desavarsit-o, are sa petreaca in Iad ; dar in Iad nu poate sa continue pocainta – nemaiavand libertatea vointei – ci suferinta lui e socotita de Dumnezeu si candva, odata, cand Dumnezeu stie, e iertat si el.

Pocainta nu si-o poate desavarsi sufletul in Iad si pentru motivul ca acolo nu mai lucreaza Harul lui Dumnezeu.

Deci, daca cineva ar fi scos din Iad, aceasta se datoreste ostenelii rudeniilor si rugaciunilor Bisericii luptatoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe-o fapta buna a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormantului, va implini cu ele ceea ce lipsea din pocainta sufletului osandit.

Fara libertate si fara har, nicio suferinta nu plateste nimic, cu atat mai putin suferinta din Iad.

Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nicio nadejde de pe urma ei.

Dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pamant pot indupleca pe Dumnezeu sa scoata din munca sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplina.

Caci, precum nimic necurat nu intra in Imparatia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricat de putin ar fi, nu ramane in Iad pentru totdeauna, subintelegandu-se prin acest bun si rugaciunile Bisericii.

Iubirea a coborat pe Dumnezeu in trup, iubirea a sfaramat portile Iadului, iubirea “scoate din moarte si nu te lasã sa te pogori in intunerec”* [ *Tobit 4, 10 ].

E vorba de-o iubire aratata prin fapte.

De aceea zicem ca iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul ; nu piere niciodata, e puternica, incat strabate dincolo de mormant si ajunge pe cel iubit ; strapunge Iadul care nu-i poate sta impotriva si strabate Cerul.

Iubirea e insusirea lui Dumnezeu, prin care a creat lumea vazuta si nevazuta, si toata faptura care-L cunoaste de Tatã e strabatuta de iubire.

Daca am starui cum trebuie in iubirea aceasta fara margini, s-ar rasfrange si in noi obârsia noastra divina, chipul si asemanarea fiilor cu Tatal, am avea si noi multime de insusiri dumnezeiesti, prin har nu prin natura, in primul rand n-am fi asa de marginiti intr-o multime de privinte.

Iata ce rost are imbunatatirea celor vii, nu numai pentru folosul mantuirii lor personale, ci si pentru izbavirea celor din inchisoare care au plecat din viata pamanteasca cu pocainta inceputa dar neispravita.

Cu adevarat, iubirea e calea cea mai scurta si mai presus de orice cale, spre desavarsire* [ * 1 Corinteni 12, 31 ] ; printr-insa avem inlauntrul nostru Imparatia Cerurilor.

Extras din Cararea Imparatiei, Ieromonah Arsenie Boca, Tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Dr. Timotei Seviciu Episcopul Aradului si Hunedoarei, Editie ingrijita de : Preot Prof. Simion Todoran si Monahia Zamfira Constantinescu, Ed.Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului 1995