O Descriere a Iadului, ( Pr.Arsenie Boca, Cãrarea Împãrãtiei ) ( 2 )

O Descriere a Iadului, ( Pr.Arsenie Boca, Cãrarea Împãrãtiei ) ( 2 )

Trupul traieste, daca e locuit de suflet ; iar sufletul traieste, daca e locuit de Dumnezeu.

Asadar, sunt oameni care au intr-insii suflete vii, si sunt oameni care au suflete moarte* [ * Apocalipsa 3, 1 ].

Moartea trupului este despãrtirea sa de suflet ; iar moartea sufletului e despartirea lui de Dumnezeu.

Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

Starea sufletului dincolo de mormant este continuarea starii sale pamantesti, fie de viata, fie de moarte.

Cel ce a inviat in sufletul sãu cunostinta si iubirea lui Dumnezeu, cata vreme era pe pamant, acela a inviat pentru vesnicie ; iar cel ce a omorat acestea in sufletul sãu si moartea l-a prins in acestea, acela a murit pentru vesnicie.

Acela a omorat Imparatia lui Dumnezeu dinlãuntrul sãu si a inlocuit-o cu imparatia chinurilor vesnice, in care a intrat inca din viata pamanteana.

Trupul nu are o consistentã sau temei in sine insusi, ci dainuieste in temeiul sufletului, al acestei fapturi spirituale, nemuritoare, de obarsie divina.

Iar ceea ce da sufletului pecetea de fiinta spirituala e functiunea constiintei, a acelei cunostinte de sine insusi, in relatie cu Dumnezeu, Tatal sãu, si cu toate cate decurg din rudenia aceasta* [ * Fapte 17, 29 ].

Acestei fiinte spirituale i s-a dat trupul ca o unealta, nu ca un tovaras.

Iar daca un om oarecare nu ascultã de constiinta, ci de animalitate, se intampla ca glasul constiintei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se intunecã, si asa, faptele trupului pun pecetea lor intunecoasa pe suflet.

Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealta a trupului.

Sufletul, amagit de convietuirea cu animalitatea trupului, are sa poarte chinurile rasturnarii rolurilor de indata dupa despartirea sa din robia uneltei sale.

Intr-un cuvant de mai-nainte s-a vazut ca orice fapta trupeasca a fost mai intai o fapta sufleteasca.

O cadere in curvie e mai intai o cadere in spirit.

In spirit e inclinarea si caderea.

Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul in care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte.

Dar ispititorul nu poate face nimic fara consimtirea spiritului.

Aceasta consimtire insa innegreste sau spurcã fata sufletului ; il face din ce in ce mai manjit de poftele impotriva firii.

Iar cu trecerea vremii, trupul slabeste si sa satura de pofte, pe cand sufletul, fiind nemuritor, naravindu-se cu ele, cauta sa le implineasca, chiar daca trupul nu mai e in stare sa le faca.

Sunt patimi trupesti care inrauresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rasfrang asupra trupului.

Slava desarta, mandria, orgoliul, viclenia, parerea de sine si altele asemenea, se vad de departe in tinuta dinafara a trupului.

Aceasta spurcare a obrazului, sufletul are sa o plateasca de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrajmas contra firii, printr-un chin de nedescris.

Totusi incerc.

Deci, in cazul cand trupul si-a robit stapanul, cand petele animalitatii s-au intiparit pe faptura nemuritoare a sufletului, cand sufletul s-a aprins de dorintele trupului, aceste pofte, toate, insotesc sufletul, si-l aprind mereu, zorindu-l sa le implineasca in fapta, chiar daca nu mai are unealta trupeasca, precum o avea in viata pamanteasca.

Sufletul, in viata pamanteasca, nu avea o corvoada asa grea de purtat cu poftele, pentru ca ele, implinite cu trupul, ii dadeau sufletului iluzia stingerii lor si deci, multumirea odihnei.

Dar de indata dupa incetarea trupului, poftele, stropii acestia de noroi improscati din trup pe suflet, starnesc in sufletul desfacut de trup, o vapaie de pofte, care-l muncesc cel putin tot atata, cat l-ar chinui setea pana la moarte, pe unul care ar trece Sahara si n-ar gasi apa.

Sufletul, izgonit din trup dupa moartea acestuia, are sa se chinuiasca in felul fiecarei patimi, care l-a ros in viata pamanteasca.

Orice intoarcere a vointei, deci orice fapta, dincolo e cu neputinta.

Deci usor putem pricepe ca fiecare patima pe care a iubit-o sufletul, nemaiavand cum sa se implineasca, se starneste mereu, creste mereu si-l chinuieste pe clipa ce trece cu o tot mai aprinsa vapaie.

Sufletul, desi chinuit de zadarnicia vapaii, nu mai are libertatea vointei de-a scapa de muncirea aceasta, cum o avea pe pamant.

Daca n-a vrut sa scape de pofta cata vreme putea s-o faca, acum, trecand vremea, a ajuns sa nu mai poata voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia.

Chinuirea poftelor ce cresc – si, pe masura ce cresc, maresc chinuirea – nu are nicio izbavire, de vreme ce sufletul e nemuritor si nu se poate ucide pe sine, ca sa nu mai simta vapaia care-l arde cu o iutime din ce in ce mai mare.

Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mancare, un betiv, un curvar, nu scapa de tirania poftelor sale, ci acestea il chinuiesc fara de sfarsit si se maresc pe masura ce nu pot fi satisfacute – lipsind trupul, iar constiinta ii striga mereu osanda lui Dumnezeu si zadarnicia suferintei sale.

Invidiosul, trufasul, iubitorul de sine, sunt rosi de urã asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc si asupra lui Dumnezeu.

Ura creste mereu si le macina mintea, zvarlindu-i intr-o nebunie furioasa, dar desavarsit neputincioasa.

Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, ca rautatea se vede pe sine marindu-se in desert si zvarcolindu-se, in neputinta de-a mai face ceva.

Toata isprava acestor patimi e muncirea neincetata, pana la nebunia absoluta a sufletului.

Sufletul arde ca intr-o mare de foc.

Constiinta ii vesteste neincetat pedeapsa lui Dumnezeu, ii arata sufletele dreptilor in Rai – ceea ce ii mareste suferintele – dar nu vede pe cei ce se muncesc ca si el in vapaia acelorasi pofte ; vede insa chipurile fioroase ale demonilor, care intetesc vapaia care-i arde.

Precum in viata pamanteana, lucra Harul asupra celor ce se sfinteau si sporea in ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, ramanand in Imparatia Harului, acesta sporeste, desavarsind in ei iubirea ; asa prin contrast, in starea de Iad a constiintei, in imparatia fara de Har, lucreaza demonii asupra sufletelor chinuite si sporesc in ele ura.

Ura aceasta care nu poate face nimic, zvarcolirea neputintei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele si vad ca nu ispravesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernala e focul nestins, care nu lumineaza nimic.

Sufletele acelea, care s-au amagit de poftele lumii, de slava desarta si de trufia vietii* [ * 1 Ioan 2, 16 ], inselate de iubirea de sine care le-a povatuit la toate poftele, iata-le inecandu-se in ura care le arde si care s-a intarit peste ele ca o mare imparatie a raului.

In aceasta imparatie infernala i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului si tatã a toata amagirea.

Intr-o asa imparatie au sa sufere toti cei ce n-au scos cu desavarsire iubirea de sine din launtrul lor, ci au mangaiat-o cu toate placerile, si i-a surprins moartea inca neinteleptiti la minte si necuratiti la inima.

Au plecat cu nadejde, le ramane nadejdea.

Si daca se va afla cineva dintre rudenii sau urmasi, ca sa implineasca pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopar multime de pacate si-i scot din moarte* [ *Tobit 4, 10 ].

Iar daca Dumnezeu nu pune nimanui in gand sa implineasca mila si pocainta pentru ei, e semnul ca nu are planul sa-i scoata din munca.

*

Pentru cei ce vor fi scosi din munca se roaga si Biserica luptatoare de pe pamant si mijloceste catre Dumnezeu si Biserica biruitoare din Ceruri.

Obstea Sfintilor in frunte cu Maica Domnului mijloceste cu mare osardie luminarea noastra a pamantenilor, cã mult mai usoarã ne este noua izbavirea de munci pana ce suntem in viata pamanteana, decat dupa moarte cand vom fi lepadati de la nunta Fiului de Imparat, legati de maini si de picioare* [ *Matei 22, 13 ], adica fara libertatea vointei de-a ne mai putea schimba si fara putinta de-a mai lucra ceva pentru pocainta noastra, de vreme ce puterile sufletului sunt legate.

Pana la judecata din urma – cum zice Sfantul Nichita* [ *Sf.Nichita Stithatul, Despre cunostinta, despre iubire si despre desavarsirea vietii, Filocalia, Bucuresti, 1977, ed.I, vol.6, p.352 ] – “lumea de sus fiind inca nedesavarsita, asteapta plinirea, asteapta intoarcerea celor dintai nascuti ai lui Israil, care vad pe Dumnezeu.

Caci lumea de sus se desavarseste implinindu-se prin cei ce alearga spre cunostinta lui Dumnezeu.

Si, odata desavarsita, hotaraste sfarsiturile lumii de jos, a credinciosilor si a necredinciosilor”.

Extras din Cararea Imparatiei, Ieromonah Arsenie Boca, Tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Dr. Timotei Seviciu Episcopul Aradului si Hunedoarei, Editie ingrijita de : Preot Prof. Simion Todoran si Monahia Zamfira Constantinescu, Ed.Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului 1995