Dreptul între Iubire si Sabie, Fericirea de a cunoaste calea, Parintele Arsenie Boca

Dreptul între Iubire si Sabie, Fericirea de a cunoaste calea, Parintele Arsenie Boca

Dezechilibrul, haosul si anarhia sunt cam acelasi lucru : o schimonosire, o degenerare, un accident, un pacat colectiv ; nu sunt o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului in grumazul realitatii, o pândire a nimicului, care vrea sa inghita in sine toate cate sunt. O mare nenorocire, care pandeste totul.

Dumnezeu vrea sa stavileasca nãvala anarhiei in fãpturã, insa respectând libertatea omului.

Nu poate sa o faca decat daca va castiga si convingerea omului pentru intentia Sa.

Pe drepti ii are castigati pentru acest scop.

Pe nedrepti, pierzand acestia libertatea lor - de vreme ce robesc pacatului – nu-i mai poate castiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea, pentru acestia nu-I mai ramane decat sabia.

Prin sabie se intelege aici : asprimea dreptatii, legea, autoritatea, stapanirea, pedeapsa, pana chiar si pedeapsa cu sabia.

Cand cineva, cu faptele sale pacatoase, cade din dragostea Tatalui sãu, dã de dreptatea Lui, care ca pe un rob il va readuce la cale cu sila.

Ii dã si timp, doar va simti trebuinta sa se intoarca de buna voie ; daca insa nu baga de seama, ii ia si timpul, si cade fara de veste, urmarit de dreptate.

O mare putere de refacere asupra celor cazuti din dragostea lui Dumnezeu o au dreptii, care stau inaintea Stapanului vietii, pentru fratii lor.

Ei fac cumpãnã intre Dumnezeu si oameni : de la oameni dobândind pocãinta si de la Dumnezeu milostivirea.

Cand lipsesc dreptii dintre oameni, iubirea nu se poate implini, ci trebuie sa se implineasca dreptatea.

Chemarea aceasta de mijlocitor intre Dumnezeu si oameni au avut-o multi, dar mai cu seama Iisus, si de la El toti iconomii tainelor, Apostolii si urmasii lor legiuiti.

Preotii reactualizeaza prin jertfa cea fara de sange, prin Sfanta Impartasanie, permanenta acestei mijlociri.

De aceea preotul – care se intelege ca trebuie sa fie un drept – e numit chiar mai mult decat atat : el e Îngerul Domnului Savaot ( Maleahi 2, 7 ) ( Savaot e tot Iisus ).

“Îngerii Bisericii” din Apocalipsã erau sapte episcopi, care au luat îndreptare pentru oarecare nebãgãri de seamã.

Preotii au grija de-a îndupleca pe oameni in vremea randuita intoarcerii, ca sa nu cadã din milostivire sub strivirea dreptatii.

Lor li s-a dat marele dar sa ierte in numele lui Dumnezeu.

Mare, covârsitor de mare dar.

Oare de ce nu-l pricep oamenii, ca nu toti sunt asa de slabi de minte, si nici fumul mandriei nu-i ceva asa de tare, ca sa-i poatã tine pana la sfarsit ?

A osândi pe preoti e lucrul cel mai usor si cel mai fara rost.

De ce nu se fac preoti desteptii acestia care râd pe de lãturi sau chiar din locuri de frunte ?

De ce nu-si dau copiii la invatatura sfintei cunostinte de Dumnezeu, daca intr-adevar sunt partinitorii Lui ?

Ori e tocmai intors, vazand in preoti slabiciunile firii, ei – “cei fara slabiciuni” – iau prilej sa rada de Dumnezeu.

Sunt oameni care cred cã asta-i desteptãciune.

Sa fim drepti : slujba preotilor e sfanta, darul lor e de la Dumnezeu, e stiut.

Dar firea lor pamanteasca ? – da, neavând cum sa vinã altfel decât plãmãdindu-se prin nastere din trupuri pamantesti, in care misunã pornirile faradelegilor ca serpii, si rod inclinarile patimilor ca viermii.

Sigur ca ei vor fi covârsiti de mostenirea aceasta si nu-si vor putea îndeplini, fara umbrã, trimiterea lor de la Dumnezeu.

Chemarea le va fi invaluita, vor sovai in hotarari ( Isaia 28, 7 ), biruindu-se de lume, in loc ca ei sa biruie lumea.

Sigur cã acestia, prin viata lor, nu vor lãsa poporul sa creada, si asa se vor salbatici oile asupra pãstorului si vor face bucurie lupilor.

In jurul lor se va întãri întunericul a toatã nestiinta si va incepe foametea, nu de pâine ci de Cuvantul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer.

Sarea pamantului o vor cãlca oamenii in picioare, si asa vine cã : “si preotului i se va intampla ca si poporului” ( Isaia 24, 2 ).

Dar, de toatã starea asta rea a lucrurilor are sa dea seama si poporul, caci toatã decãderea e de la parinti incepatura.

Deci milostivirea lui Dumnezeu e atârnãtoare de om ; dreptatea insa nu mai e atarnatoare de om : trebuie sa o sufere, fara de tocmealã.

Iubirea si sabia lui Dumnezeu lucreaza neintrerupt si deodata, intre oameni : pentru fiecare, dupa cum ii trebuie ; asta nu numai fiindca oamenii sunt amestecati, dar si pentru cã fiecare ins îsi are vremile sale cand straluceste milostivirea, precum si vremi cand il prigoneste sabia, ca sa vie iarasi la starea de milostivire.

In toata aceasta intoarcere a lucrurilor, preotul, si in general dreptul, isi are slujba sa de a talmaci tainele iconomiei divine induplecând amandoua partile, si pe om si pe Dumnezeu.

De multe ori dreptul o pateste, primind sageti din amandoua partile.

“Dreptul care moare osandeste pe nelegiuitii care traiesc...vedea-vor sfarsitul inteleptului, dar nu vor intelege, ce sfat a avut Dumnezeu cu el...” ( Intelepciunea lui Solomon 4, 16-17 ).

Daca primim ce spune Carrel, persoana omeneasca se intinde in felurite chipuri si dincolo de marginile sale anatomice.

Suntem totodata si persoane duhovnicesti.

Dragostea si ura sunt in noi realitati.

O dragoste distrusã poate pricinui uneori chiar moartea.

O dragoste reînviatã e o inviere.

Daca am putea vedea firele care ne leaga unii de altii, forma oamenilor ar fi destul de ciudata.

Unii oameni ar depasi cu putin suprafata pielii lor, altii s-ar intinde pana la un depozit de banca; altii pana la trupul oarecui, altii pana la carciuma, altii pana la avutie.

Unii ni s-ar parea ca au niste maini intinse peste mari si tari, pana la familia lor, pana la muntii si cerul tarii in care s-au nascut, ori la o ceatã de prieteni, la o casa veche.

Conducatorii de neamuri, marii binefacatori, Sfintii, ar fi niste uriasi care isi intind multime de brate asupra unei tari, a unui continent sau a unui imperiu* [ * Alexis Carrel, “Omul, fiintã necunoscutã”, Bucuresti, 1944, Ed.Cugetarea, ed. III, p. 268 ].

Cine stie daca nu cu bun rost sfãtuiau Parintii pe ucenicii lor de a-si avea sufletul adunat, acolo unde le e si trupul ; cã, imprastiati cu sufletul, capatau multe rani si nu sporeau.

Cine stie daca stalpul de foc ce urca, dupa marturiile vazatorilor Parinti, de la cate un sporit duhovniceste pana la cer, nu era tocmai aceasta concentrare a personalitatii fericitului : a mintii in inimã si amândurora în Dumnezeu, capatand forma unui stalp de foc.

Sunt mult mai multe lucrurile pe care nu le stim decat cele ce le stim despre om ; dar ceea ce stim sigur e cã spiritul nu e ingradit de cele patru dimensiuni ale lumii vazute.

ôôôôô

Extras din Parintele Arsenie Boca, Fericirea de a Cunoaste Calea, Se tipareste cu binecuvantarea Prea Sfintitului CALINIC Episcopul Argesului, In zilele drept-credinciosului nostru Parinte Justin Parvu – staretul manastirii Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Apare sub ingrijirea Manastirii Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Ed.”Credinta stramoseasca”, Difuzarea se face numai prin “PELERINUL” – IASI ; Stradela Gradinari 39 ; Bl.B2 ; Sc.B; Et.3 ; Ap.3 ; cod 6600, Editura primeste spre tiparire: carti, manuscrise, poezii, casete video si audio; toate cu continut ortodox, Editura cere ajutor financiar (sponsorizare) pentru a putea continua tiparirea de carte bisericeasca.