Rugaciune
catre Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Despre pacat. Invataturi de credinta
ortodoxa despre boala
Rugaciune
catre Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu
O, Maica
Sfanta a celor ce cheama cu evlavie numele tau ! O, grabnica ajutatoare a
neamului crestinesc, nadejde a celor deznadajduiti ! La tine alerg cand ma aflu
in necazuri si in dureri, asteptand milostivirea ta.
Nici un
muritor nu a cunoscut o durere mai mare decat a ta, atunci cand L-ai vazut pe
Preadulcele tau Fiu rastignit pe cruce. Nici o mama nu a plans pentru fiii ei
cat ai plans tu pentru caderile si durerile noastre. O, cate icoane ai udat cu
lacrimile tale, ca sa vadesti crestinilor grija care le-o porti. Cum ai facut
sa izvorasca lacrimi din ochii tai zugraviti de maini omenesti !
Stiind marea
ta grijã pentru cei ce laudã numele tãu, te rog, Preacuratã, vezi suferinta mea
si neputintele mele, Preasfanta Fecioara, si nu ma lãsa sa fiu biruit de ele.
Stiu minunile tale, stiu dragostea pe care o arati neamului crestinesc. De
multe ori te-ai aratat in chip minunat si ai daruit vindecare celor
dreptcredinciosi.
Ajuta-ma,
Maica Preasfanta, ca simtind acoperamantul tau cel sfintit sa te cinstesc
impreuna cu toti ingerii si sfintii in toate zilele vietii mele. Amin.
*****
Rugaciune
la timp de boala catre Marea Mucenitã Filofteia
Sfântã Mare
Mucenitã a lui Hristos Filofteie, ne rugãm tie cu genunchii plecati si cu
lacrimi fierbinti.
Adu-ti aminte
de neputinta firii omenesti, care cuprinde si impresoara pe tot muritorul, de
la nastere, intocmai ca mrejele paianjenului.
Întru aceste
mreje fiind cazuti si noi, smeritii, si neputând scãpa de ele fara ajutorul lui
Dumnezeu, te rugãm pe tine sa ne fii mijlocitoare catre Dânsul.
Cã El Însusi
te-a preamãrit si te-a trimis in aceasta tara, ca s-o aperi si s-o pazesti de
toate rautatile.
Asa, Sfanta
Mare Mucenita a lui Hristos, Filofteia, milostiveste spre lacrimile batranilor,
spre suspinele maicilor, spre cererile pruncilor si spre noi, care cãdem cu
genunchii plecati si cerem prin rugaciunile tale cele sfinte ajutor si mantuire
din supararile ce ne cuprind. Caci stim, Sfanta Mucenita, ca pentru pacatele
noastre pãtimim acestea toate, adica : boli, saracie, prigoniri de la vrajmasi,
neploaie la vreme si alte asemenea rele.
Pentru aceasta
cadem la milostivirea ta, ca sa nu patimeasca si cei nevinovati din pricina
noastra.
Fie-ti mila si
roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, ca sa strigam tie : Bucura-te, fecioara, Mare
Mucenita Filofteia. Amin.
*****
Despre
pacat
Pacatul este
calcarea cu stiintã si cu voie a lgii divine, a voii si a poruncilor lui
Dumnezeu.
Pacatul este
propriu-zis trairea unei vieti imorale, prin nerespectarea legilor firesti,
aratate de Mantuitorul, care sa ajute convietuirea in pace a fiecaruia cu cei
din jur.
Robia pacatului este cea mai mare piedicã in calea
mantuirii si a fericirii.
Felurile
pacatelor
Pacatul
stramosesc, de care ne curatim prin baia
Sfantului Botez ( Psalm 50:6, 12-21 ).
Pacatele
personale, sau actuale, pe care le savarseste
omul din slabiciunile firii sale, din ispita lumii si a diavolului, cum si din
folosirea vointei libere intr-o directie negativa.
La randul lor,
pacatele personale sunt de doua feluri : pacate usoare, sau mai mici, si pacate grele, sau de moarte ( I Ioan V, 16-17 ).
Pacatele
usoare slabesc, dar nu nimicesc legatura noastra cu Dumnezeu ; pacatele grele sunt de natura
sa nimiceasca legatura noastra cu El si ne atrag o
viata de suferinta, caci ele ne indeparteaza de Dumnezeu si ne instraineaza de
semenii nostri.
Pacatele
grele si urmarile lor
Pacatele grele
sunt in numar de sapte :
- mandria,
- iubirea de bani,
- desfranarea,
- pizma ( invidia ),
- lacomia,
- mania,
- lenea.
Pacatele
acestea, care se numesc si pacate capitale, pentru ca din ele se nasc si alte pacate, sunt foarte
grave pentru ca pornesc din nesocotirea poruncii lui Dumnezeu si de aproapele.
Mandria.
Cel mandru
este plin de el insusi, are cutezantã fata de Dumnezeu si dispret fata de
semenii sãi, ca fariseul din parabolã ( Luca XVIII, 10-14 ).
Iubitorul
de bani – de arginti spune Sfanta Scriptura – adica cel ce se lipeste cu
toata fiinta lui de bani si de alte bunuri materiale, ajunge sa incalce in
picioare omenia si frãtietatea.
Desfrânatul isi ruineaza viata sa, pierde respectul si stima
semenilor sai, primejduieste legaturile familiilor, ajunge uneori la acte de
violenta si la crima
Pizmasul
sau invidiosul se intristeaza de fericirea
semenilor sai, dar aceasta intristare ii cauzeaza si lui un rau.
El se bucurã
de nenorocirea aproapelui si calcã in picioare porunca divina “Bucurati-va cu
cei ce se bucurã, plangeti cu cei ce plang” ( Romani XII, 15 ).
Lacomul pacatuieste impotriva virtutii cumpatarii, el mananca si
bea peste masura, se veseleste trupeste fara control. “Dumnezeul lacomului este
pântecele” ( Filipeni III, 19 ).
Mâniosul ajunge la fapte nechibzuite : violente, lovituri, batai,
ranirea si chiar uciderea aproapelui.
Sfanta
Scriptura ne porunceste sa ne potolim mânia indata, ea sa nu dureze mai mult de
o clipa ( Efeseni IV, 26 ).
Lenesul, prin nelucrare, nesocotind dumnezeiasca poruncã datã
omului de a munci si a-si castiga painea prin trudã, este o povarã pentru
societatea in mijlocul careia traieste ; el este un exemplu primejdios, poate
sa insele, sa fure, sa minta si sa cerseasca pentru a putea trai fara
stradanie, fara sudoarea fruntii sale.
Sfanta noastra
Biserica ne invata cum trebuie sa ne ferim de toate aceste pacate, adaugand si Pacatele impotriva Duhului
Sfant si Pacatele strigatoare la cer, care atunci
cand sunt infaptuite ingreuneaza peste masura cugetul omului.
*
Pacatele
impotriva Duhului Sfant
Pãcatele
impotriva Duhului Sfant sunt pãcatele care se infaptuiesc prin nesocotirea
virtutilor teologice : credinta, nadejdea si dragostea.
Se numesc
pacate impotriva Duhului Sfant, pentru ca ele se indreapta in mod direct
impotriva actiunii sfintitoare si înnoitoare asupra crestinului, actiune
tainicã, pe care Sfantul Duh o savarseste prin harurile Sale.
Aceste pacate sunt :
( 1 ) Împotrivirea la adevarul de credintã învederat, adevãr cuprins in Sfanta Scriptura, scrisã sub insuflarea
Duhului Sfant ; este un pacat direct impotriva Duhului Sfant savarsit de unii
cu stiintã si cu vointã pentru a-si putea continua in mod nestingherit viata
pacatoasa ( Ioan IX, 40-41 ).
( 2 ) Încrederea nechibzuitã in mila, bunãtatea si îndurarea lui Dumnezeu îi face pe
unii sa pacatuiasca neîncetat, cu gandul cã Dumnezeu ii va ierta, fiindca este
bun si iertator.
( 3 ) Deznãdejdea in indurarea lui Dumnezeu – atitudine opusã celei
precedente – face pe unii sa nu se mai osteneasca pentru indreptarea lor pe
calea cea buna, considerand cã pentru ceea ce au faptuit, Dumnezeu nu ii va
cruta, sau nu le va asculta rugaciunile.
( 4 ) Pizmuirea aproapelui pentru darurile pe care acesta le-a primit de la
Dumnezeu, cel pizmas, invidiosul fiind capabil de fapte necugetate impotriva
semenilor sai.
( 5 ) Nepocainta pana la moarte, adica refuzul crestinului de a se pocai, de a-si regreta
pacatele, macar in ceasul mortii sale cum s-a pocait talharul rastignit pe
cruce.
Despre pacatele impotriva Duhului
Sfant, Mantuitorul spune ca nu se vor ierta nici in veacul de acum, nici in cel
de apoi ( Matei XII, 31-32 ), nu deoarece gravitatea lor
ar putea depasi puterea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, ci fiindca acestea
impietresc atat de mult sufletul pacatosului, incat el nici nu mai voieste sa
se pocaiasca, sa-si recunoasca pacatele.
*
Pacatele
strigatoare la cer
Pacatele
strigatoare la cer sunt in numãr de patru :
( 1 ) Uciderea aproapelui, cu stiintã si cu voie liberã.
( 2 ) Sodomia, adica cel
mai urât fel de desfrânare sau necurãtire, savarsita impotriva firii, precum si
impiedicarea intentionatã a zamislirii de prunci ( Romani I, 26-27 ) ; pacatul
sodomiei este numit dupa numele orasului Sodoma ( Facere XIII ) distrus de
Dumnezeu pentru rautatea oamenilor care savarseau pacate depasind limitele
firesti.
( 3 ) Asuprirea vãduvelor, a orfanilor si a sãracilor
( Iesirea XXIII, 2-22 ).
( 4 ) Oprirea plãtii lucrãtorilor – prin care stapanul isi insuseste roadele muncii altora.
Pacatul, sau
cãlcarea poruncii lui Dumnezeu, cu stiinta si cu vointã, are drept cauza
folosirea in mod negativ a vointei libere date de Dumnezeu omului, ca un mare
dar al Sãu inca de la creatie.
In virtutea
acestei libertati a vointei, pe care nici Dumnezeu nu i-o anuleaza, cel ce nu
ascultã de glasul constiintei morale care-l povatuieste sa nu calce poruncile
divine, dã urmare îndemnului la pãcat, adica ispitei.
De la ispita
nu este mult pana la pacatul propriu-zis, iar de la pacat se ajunge la viciu,
sau patimã.
Ispita
Ispita este un
indemn sau o momire catre pacat, venind fie din interiorul fiintei noastre, fie
de la lumea exterioara.
Ispita spre
pacat, spre calcarea poruncilor, se apropie de noi datorita firii noastre
subrezite din pricina pacatului stramosesc, pacatul primilor oameni, care a
intunecat mintea, a pervertit inima si a slabit vointa omului.
Sfanta
Scriptura spune : “Ci fiecare este ispitit, cand
este tras si momit de insasi pofta sa” ( Iacov I, 14
).
Ispita din
afarã vine de la diavol, “ucigatorul de oameni,
de la inceput” ( Ioan VIII, 44 ), precum si de la
pilda cea rea, sau de la intelegerea gresita din partea noastra a unor
situatii.
Despre ispita
din partea diavolului, Sfanta Scripturã spune : “Potrivnicul
vostru, diavolul, rãcneste ca un leu, umblã cautand pe cine sa inghita” ( I
Petru V, 8 ).
Sfanta
Scripturã insa ne spune cã Dumnezeu, in nemãrginita Sa bunatate si dragoste
pentru noi, nu ingaduie ca ispita sa fie peste puterile noastre si “odatã cu ispita, va aduce si scaparea din ea” ( I
Corinteni X, 13 ).
Putem birui
ispitele prin vointa noastra proprie de a ne impotrivi diavolului, prin
inarmarea cu “pavãza credintei” si cu “platosa
dreptatii”, care nu sunt insa destul de
puternice pentru a rezista ; acestor virtuti ale
credinciosului li se adauga ajutorul lui Dumnezeu, cerut de noi cu adancã
smerenie, fiind mereu cu luare-aminte,
pastrand mereu in mintea si in cugetul nostru sfantul indemn : “Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in
ispita” ( Marcu XIV, 38 ).
In lupta
noastra cu ispitele ne mai ajutã si evitarea prilejurilor care indemna la pacat
( I Corinteni XV, 33 ).
Viciul
sau patima
Viciul sau
patima este deprinderea pacatuirii intr-o anumita directie, deprinderea
credinciosului de a se lasa in voia poftelor pacatoase, devenind un adevarat
rob al pacatului.
Este asadar o
dispozitie sufleteasca determinatã de simturile fara frâu, o inclinare
nestapanita de a savarsi in chip statornic raul.
Omul poate scapa de viciu sau de patima prin urmatoarele
mijloace :
( a ) prin rugaciuni de cerere de ajutor de la Dumnezeu, facute cu inima franta si smerita ;
( b ) prin muncã sarguincioasa, continuã ;
( c ) prin indepartarea de prilejurile care înlesnesc manifestarea
viciului sau a patimii ;
( d ) prin spovedanie, prin indeplinirea canonului dat de
duhovnic si prin ascultarea sfaturilor primite de la acesta.
Mantuitorul
aratã gravitatea pacatelor pentru firea omeneascã prin aceea cã explicã nu
numai consecintele lor trupesti ( Ioan V, 14 ), ci si urmarile sufletesti, deci
posibilitatea ca ele sa intunece, si
viata aceasta si vesnicia omului.
Domnul
Iisus Hristos spune : “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot
sa-l ucida ; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa
le piarda in gheenã ( Iad )” ( Matei X, 28 ).
Pacatul slabeste sau chiar nimiceste
legatura noastra cu Dumnezeu, ne desparte de El, fiind zidul de despartire de
care vorbeste si proorocul Isaia ( LIX, 2, 4 ).
Sfantul
Apostol Pavel, vorbind despre pacatul stramosesc, ne invata cã moartea
trupeasca e determinatã de pacatul adamic : “Plata pãcatului
este moartea” ( Romani VI, 23 ).
Extras din cartea Rugãciuni pentru Bolnavi si Învataturi de
Credintã Ortodoxã despre Boalã, Editata cu Binecuvantarea
P.S.Dr.Laurentiu Streza Episcop al Caransebesului, Editura Christiana si Sfanta
Manastire Nera, Bucuresti, 2001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu