În casa bunicilor. Cel din urmã basm, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

În casa bunicilor. Cel din urmã basm, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

Cel din urmã basm ( 2 )

...Do-re-mi-fa-sol-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do...

Sunetele gamei alergau unele dupa altele, mereu-mereu, ca un cârd de scolãrite în cãmesi de noapte, pe paturile dormitorului : dintr-un capãt în celãlalt si iar îndãrãt.

Stefãnel se desteptã, neluând în seamã gamele.

Gândi doar atat : “Nu cântã Suzica”.

Asta însemna cântã Sonia.

Desi treaz de-a binelea, nu se hotãrî inca sa deschidã ochii ; mai zãbovi în el.

Clipa care-i acoperea ochii cu mânutele ei era darnica si lenesa domnitã a clipelor lui.

Cand era mic, ea ii spunea cã peste noapte au venit si au ramas sub perna lui : alune prãjite, migdale zãhãrite, grãmãdite în cornete de hârtie coloratã ; sau mere, calde ca dintr-un cuibar ; ori soldati de plumb, ori rãtuste de celuloid pentru bãile de frunzã de nuc.

Si nu-l amãgea !

Pe atunci trãiau bunicii !

Trecuserã anii copilariei – avea cincisprezece ani trecuti, acum.

Sub pernã, fireste, nu mai gãsea nimic, decat doar cartea din ajun, dar aceeasi clipã stiutã de mult îi aducea bucuria ori supãrarea pe care celelalte clipe ale zilei nu fãceau decat s-o împartã între ele, ascultãtoare...

...Do-re-mi-fa-sol-la-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do...

Delaolaltã cu gamele, nãvãlirã bucuriile ; vacanta abia la început ; cãrti de citit din belsug ; libertate nestânjenitã ; si mai era ceva...parcã...poate...

Nemaigãsind nimic, deschise ochii : holditze de soare îmbelsugau covorul.

Coborându-se din pat, se îndreptã spre fereastrã, cãlcând lenes cãldura de pe jos.

Deschise geamul, rãsturnând în odaie urciorul de rãcoare, uitat de noapte pe pervaz.

Se auzea cotcodãcitul gãinilor, guruitul hulubilor, piuitul vrãbiilor si alte sunete blajine sau istete.

Stefãnel privi o clipã pe afarã si, lacom si înfrigurat, începu din nou sa-si adune, sa-si socoatã bucuriile lui.

Si le însirã pe toate, pretuindu-le una cate una ; si pe masura ce si le însira simtea cã-i piere voiosia de la început, cã se posomorãste.

Era nedumerit : ce i se intamplase ?

Se întoarse ganditor spre pat...

Lasand la o parte bucuriile, se gandi la suparari... dar nu prea avea !

De la o vreme, descoperi cã intr-adevar ar avea o pricinã de nemultumire, dar atât de neînsemnatã : Sonia.

Odatã cu venirea ei, îsi pierduse mai intai odaia lui de totdeauna : odaia cu zarzãrul de la geam, apoi –intaietatea in casã.

Sonia ii fermecase pe toti : incepand cu mama lui, pe care – de cand venise Sonia – n-o mai înãbusea fumul de tigarã, numai fiindcã Sonia fuma...urmând cu Suzica si cu Nuni, care hotarâserã cu mintea lor copilãreascã, ce-i drept, cã Sonia cântã la pian mai bine “chiar decat mãmica” si cã e “mai desteaptã decat Tefãnel”... si încheind cu Pachita, care se jura “pe ochii ei’ cã “duducuta se îndoaie pe spate mai tare decât cuconasul Stefãnel”.

-         Fleacuri !

Atunci ?...

Ostenit de-atata trudã în desert, necajit ca-si stricase dimineata si poate ziua intreaga, Stefanel hotarî cu glas tare :

-         Bine ! Atunci sunt trist ! ! N-am decat sa ma culc !!

Se culcã fara chef : nu-i mai era somn... Si nemaigandindu-se la nimic, se pomeni, din senin, vesel, usurat, ca un strengar pus la colt pentru vreo ispravã, când zãreste, trãgând cu coada ochiului, prin oglindã, surâsul ingaduitor al pãrintilor.

...Do-re-mi-fa-sol-la-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do...

Dimineata era naivã cu soarele si cuiburile ei.

Sonia cânta sonatine.

Cand si cand degetele ei poposeau pe luciul sonor, sprintene ca dupã o alergãturã prin rouã, dupã fluturi.

Atunci, piuitul cuiburilor de sub stresini îngâna candoarea sonatinelor.

La spatele Soniei, Nuni, suitã pe un taburet – ca sa fie mai inalta decat clapele – privea mai mult decat asculta.

Ea cunostea pe nume fiecare deget al Soniei.

Agerimea, felurimea miscarilor muzicale si uneori repeziciunea lor o minunau ca o joacã de bãieti.

Cãpusorul ei plinut si rumen de papusa a piersicilor se apleca pe nesimtite.

Mânutele ei pluteau ritmat deasupra acordurilor, parand cã dezmiardã si scuturã lãcrimioare îmbrobonate.

-         Sonia, da’tu de ce nu porti inele ? sopti ea la urechea Soniei, vrand parca sa nu afle sonatina de intrebarea ei.

-         Aici imi erai, floarea-mirãrii ?

Lasand sonatina neisprãvitã sã murmure fãrâmitatã în coardele metalice, ca o ploitã pe un talger, Sonia înãltã pe Nuni de subtiori, asezand-o pe genunchii ei.

Un bondar castaniu intrã pe fereastrã, târând în zborul lui o notã zbârnâitoare de violoncel.

-         Sonia, ne mananca !

Închizând ochii, Nuni îsi ascunse capul, cu o spaimã prefacuta la pieptul Soniei... Bondarul zburã afarã. Nuni învie.

-         Sonia...spune-mi o poveste !

Sonia privi romanitele neastamparate din ochii fetitei, ii dezmierdã pãrul, se gandi, si incepu zambind :

-         Sã vezi... Era odatã un motan tare cumsecade – Motanschi-Voevod – cãrunt de batran ce era, si cam fudul de urechi...

-         Cuum !?

-         Adica auzea cam greu... Ei... si motanul nostru sedea tolanit toata ziulica pe o canapea si motaia. Asa : mo-tzã-ia...Si soricutii, dacã au vãzut ei si-au vazut cã Motanschi doarme mereu, au inceput sa-i fure mancarea.

-         Asaaa ?

Mirarea zburã din gurita lui Nuni, lasand-o ca o cireasã ciugulitã.

-         Asa !... Si bietul Motanschi, nemaivând de mancare, slãbea vazand cu ochii si se tânguia : “Sãrac de mine, sarac, mã uitã stapanii, s-am sa ma prapadesc !”

-         Sãracu’ ! Sonia, da’ Motanschi stia sa vorbeasca ?

-         Sigur, invatase el asta, fiindca era batran !

-         Sonia, da’ de ce nu s-a plans Motanschi stapanilor ?

-         Stiu eu ! ... Fiindca nu vroia sa-i supere... Ei, s-atunci sa vezi minune ! Zâna-Laptelui, care iubeste pe motani, s-a dus târâsh-târâsh pânã-n cãmarã la Zâna-Zahãrului si la Zâna-Vaniliei si le-a rugat sa pedepseasca pe soricuti, cã altminteri bietul Motanschi moare de foame. Si atunci...

-         S-atunci ?

-         S-atunci Zâna-Vaniliei, impreuna cu sora ei, Zâna-Zahãrului...

-         Sonia, erau surori ?

-         Sigur, Nuni !... Si, cum spun, Zânele amandoua – suparate ele mai demult pe soricuti, fiindca soricutii nici pe ele nu le lasau in pace – s-au gandit ce s-au gandit si au nascocit un pian mic, mic de tot, ca o cutiuta de bomboane, cu clape albe de zahar si clape negre de vanilie, si l-au asezat in taina pe canapeaua lui Motanschi... Bun ! Si soricutii, mirosind a dulce, au venit gramada – cu mic, cu mare – s-au catarat unul cate unul pe canapea, au cercetat pianul cu de-amanuntul. Si unul dintre ei, mai inimos, si-a ridicat lãbutele de dinainte, le-a lasat pe clape si, vazand cã nu-i primejdie, a inceput sa rontãie feliutele de zahar si bastonasele de vanilie. Si pe cand rontaia el mai bine, iata cã pianul incepu sa cante. Si...

-         Sonia, cum cânta soricutul ?

-         Uite-asa, Nuni.

Luand manutele fetitei in mânile ei, Sonia incepu sa le picure, deget cu deget, pe clapele cele cu sunet subtire.

-         Ce frumos !... Sonia, si pe urma ?

-         Si pe urma Motanschi-Voevod a deschis un ochi...Adica nu ! Pianul era fermecat, si cum a inceput sa cante, soricutii au inceput sa tupãie, sa tzupãie...fara sa se mai poatã opri. Si ce sa vezi ! Un soricut, în focul jocului, îl calcã pe Motanschi tocmai pe coadã ! Atunci...

-         ...Motanschi a deschis un ochi, urmã Nuni aprinsã.

-         Daaa...L-a deschis si pe celalalt, si-a zburlit mustãtile, s-a stropsit, a întins laba...si...

-         Si ?

-         Si iac-asa a facut...

Încruntându-se amarnic, Sonia cuprinse capul fetitei cu degetele întepenite în chip de gheare, si îl acoperi cu sãrutãri.

-         Sonia, Sonia, se scuturã Nuni, nu i-a mancat Motanschi pe soricuti ? ?

-         Nu ! ! I-a iertat, fiindca erau mititei si jucau frumos.

Nuni oftã usuratã.

Apoi, gandindu-se la incruntarea motanului si la spaima soricutilor, incepu sa rada cu toti clopoteii hazului copilaresc.

Stefanel, asezat pe divanul din fundul salonului, cu cartea pe genunchi, întoarse fila surâzând.

Incepand randul de sus al filei urmatoare, bãgã de seamã cã ascultase povestea în loc sa citeasca :

-         Nu mai am liniste in casa asta !

Din odaia de alaturi se porni un ropot, o nãvalã.

Usa se deschise cu zgomot.

Si Suzica dãdu buzna in salon, urmatã de Pachita, strigand pe nerãsuflate :

-         Poftim la dejun, Sonia. Eu am ajuns inaintea Pachitei !

-         Vã pofteste cuconita la masã – uf ! era sa ma rastoarne ! Glasul gros al Pachitei si glãsusorul Suzicãi rãsunarã odatã.

Sonia închise pianul si se îndreptã spre usã, tinand fetitele de mana, de o parte si de alta a ei.

Alaiul trecu prin dreptul lui Stefanel.

-         Bunã-dimineata, Stefanel. Cand ai intrat ? Nu te-am auzit !

-         Bunã-dimineata, domnisoarã – mai demult – citeam.

-         Pachito, ce-avem la dejun ?

-         Numai poftã de mancare sa ai, duducutã, c-avem : mãmãligutã cu cas [ cash ] proaspat si cu ochiuri, miel fript cu salatã de feticã...

...Dupa ce iesirã toti, Stefanel se ridicã de pe divan, morocãnos : “Gãlãgiosi mai sunt !”

Plecand spre usa, zãri o batistã cazuta pe covor.

O ridicã : Initiala S brodatã într-un colt arta cã e a Soniei.

Cu o miscare nepregetatã, de copil care priveste prin gaura cheii, o apropie de nãri : mirosea simplu, a olandã de curand spãlatã si a levãnticã : “Sa i-o duc ...? “

Dand din umeri, o lãsã sa cadã jos.

Trecand prin fata oglinzii, se opri : isi trase in jos, de jur imprejur, marginile bluzei rusesti ; isi netezi cu amandoua mainile pãrul castaniu, descoperindu-si fruntea scurt arcuitã ; se privi lung : ar fi vrut sa fie foarte frumos, fara sa stie de ce !

Oare era ?...

...În salon rãmase numai batista pedepsitã.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979