Apostol, de Cezar Petrescu ( 6 )

Apostol, de Cezar Petrescu ( 6 )

Capitolul VII

“Astfel s-au aflat, fatã în fatã, doi

Oameni cu ale lor douã lumi...”

Un câine de rasã strãinã, negru si încãtãrãmat cu agardã nichelatã, lãtrã scurt în capãtul aleii ovale cu prund.

A fost ca un semnal.

Îndatã au purces a lãtra alti câini, indigeni acestia, flocosi si cu coltii rânjiti, zbãtându-se în lanturi.

Nicolae Apostol se opri în poartã, nehotãrât.

N-avea un bãt de apãrare cu dânsul.

Nu-i venea nici sã se aplece si sã ridice o piatrã de jos, ca haimanalele drumului.

Dar câinele de neam boieresc nu dãdea sã muste.

Se proptise-n labe doar sã-i reteze calea.

Datoria lui sfârsea aci.

Clãtinând coada, îl privea cu ochi lipsiti de dusmãnie, parcã si-ar fi cerut scuze cã e silit sã execute un atât de sever consemn.

Dintr-o tindã de acareturi, strigã la el un argat :

-         Hector ! Vin-aicea ! Hai ! Cuminte, Hector ! Apoi, apropriindu-se, adãugã în chip de lãmurire : Nu-ti fie fricã, domnule învãtãtor. Nu se dã el la carne de târgovãt. Numai pe alde noi, golanii, ne-ncolteste dumnealui !...

Trecu alãturi de câine, netezindu-i pãrul lucios si periat, cu mâna lui bãtãtoritã, de culoarea lutului :

Nu-i asa, mãi domnule Hector ? Tu esti de partea boierilor. Cei de acolo, sireacii, numai ei, cã-s adusi de la stânã si-s niste sãlbatici se cheamã, numai ei se întartã la straie nemtesti.

Plebeii din lanturi se smuceau cumplit, clãntãnindu-si dintii cu mare mânie.

-         Vrei sã vorbesti cu boierul ? întelese argatul. E în cantelarie si pot sã vã spun cã de ast’dimineatã-i foc si parã... Mã tem cã iar a primit rãvas de la bãiatul dumisale de la strainatate si iarã l-o mai suparat cu cerere de parale... Asta am prins s-o cunoastem si noi ! Atuncea, de cum deschide ochii, de cu ziuã, numai tunã si fulgerã si ne-ascundem cu totii în bortã de sãrpe...

Pãsind pe drumul curb si fin prunduit, cu gard viu de arbusti retezati în aliniere, Nicolae Apostol admirã asezãrile gospodãriei, cu împrejmuirea de zid, cu grajduri si hambare în fund, cu masinile rânduite în shuri ca în reclamele colorate din gãri.

-         Aicea e cantelaria... rosti argatul cu vocea coborâtã în soaptã. Mai intai bati incetisor, si numai daca auzi : “Intrã !” deschizi usa. Asa-i ordinu !

Invatatorul n-avu cand sa-i multumeasca pentru aceste povete naive de buna-cuviinta, caci argatul se strecurã pe langa scari, prudent, sa intre in gaurã de sarpe.

Bãtu, isi pipãi cravata, isi cercetã nasturii, deschise cand ii incuviintã glasul gros dinãuntru.

Domnul deputat si proprietar Lascãr Sofian intinse palma voinicã peste birou si stranse ostentativ mâna invatatorului, ca sa dovedeasca poate asa cã nu e un latifundiar cu idei atat de reactionare cum il zugrãvesc adversarii.

-         Asadar, dumneata esti ?... Imi pare bine. Ia loc, te rog.

Nicolae Apostol se asezã pe scaun supraveghindu-se sa nu stea nici prea pe margine, ca un om intimidat de asemenea onoare, nici prea lãbãrtat pe spãtar, intr-o pozitie de indrazneata familiaritate.

Isi dãduse deplin seama cã de aceasta intrevedere depinde in mare parte soarta lui si a scolii din Ponoare, cum si a planurilor, inca mai marete si nemarturisite, cu care venise.

Domnul Lascar Sofian il mãsurã si-l cantari din ochi.

Paru satisfacut de rezultatul examenului.

Era un barbat spãtos, cu fata arsã de viata câmpurilor, cãrunt la tâmple si la mustãti, cu privirea patrunzatoare si cu nasul in plisc de pasare.

Nicolae Apostol il cunostea din auzite, inainte de-a sosi in Ponoare, dupa nume si dupa faima catorva discursuri din Camerã.

Il stia puternic si temut, poate viitor ministru, in orice cazun vechi stâlp al partidului de la guvern.

Il stia mai ales un mare patimas al politicii, nu pentru foloase materiale si ambitiuni, ci mânat de aceeasi pasiune cu care unii cresc cai de curse, altii se inversuneaza sa urce in fiecare un un pisc al muntilor mai inalt ca anul trecut.

Cele aflate mai apoi de la proaspetii lui consãteni ii conturaserã mai limpede aceasta imagine pana atunci vagã si indepartata...

Mosierul isi ispravi de rãsucit tigara din cutia cu tutun de Macedonia, aprinse, nu-i oferi, cu toate ca asa ar fi dictat poate practica democratã.

Dar concesiile acordate celor multi si marunti se opreau la o strangere de mana.

Nu depasea limita nici in ocazii cu totul exceptionale : in timpul alegerilor sau cand voia sa smulga adversarilor un elector pretios si fidel.

Cu atat mai mult n-avea de ce s-o faca pentru acest invatatoras cu mustata abia mijind.

Intrebã, fara sa-l slabeasca din ochi :

-         Daca nu mã insel, se implineste aproape o lunã de cand te afli aci ?

Nicolae apostol raspunse zambind, ca sa-si biruie sfiala :

-         Precis : o luna si sapte zile ! Cinci saptamani si o zi...

Domnului Lascar Sofian nu-i placu nici zambetul, nici raspunsul.

Crezu ca descoperã la noul invatator o neîngãduitã înclinare de a nu respecta distantele.

Vorbea prea liber, zambea prea la fel cu prietenii domniei-sale, de aceeasi nastere si stare.

Inaltand sprancenele, luã notã cu o apãsatã mirare :

-         Cinci saptamani ? Iar in acest timp n-ai gasit dumneata nici o ora libera sa te prezinti, ca sa te cunosc ? A fost nevoie sa trimit eu sa te cheme ! Ba sa trimit de doua ori !...

Nicolae Apostol sovãi intre “domnule deputat » si « domnule proprietar ».

Respinse amândouã formulele, fiindcã amandoua i s-au parut ca inseamna recunoasterea unei situatii subalterne.

Si vorbi cu un ton care sunã din nou prea cãutat si pretentios in urechea proprietarului deputat :

-         Domnule Sofian, recunosc ca am pacatuit fata de cele mai elementare reguli ale cuviintei... Cand dispuneam de timp liber, lipseati de aci. Cand erati aci, nu puteam lipsi eu de la scoala – de la datoria mea ! Au fost pe urma si ploile de pricinã. E o distanta destul de mare din sat pana la curte. Trei kilometri.

-         Precis : doi jumatate ! rectificã domnul Lascar Sofian, cu o evidenta intentie de sarcasm. Vad ca-ti place spiritul de precizie !

-         Doi jumatate, domnule Sofian. Chiar doi kilometri si jumatate, prin noroaie si ploaie, pe jos, pentru un om cazut din lunã aci, nepregatit la drumuri de tara, nu inseamna o plimbare.

-         Nici nu e vorba de plimbare ! Tocmai fiindca recunosti ca esti cazut din luna aci si nepregatit, as fi asteptat sa ma cauti dumneata pe mine. De altfel, imi pare ca intaia oara cand te-am chemat ti-am trimis si docarul. Nu ?

-         Era in timpul orelor de clasa, domnule Sofian.

-         Si ce-are de-a face ?

-         Nu puteam lãsa copiii singuri. S-au naravit sa considere scoala ca o simpla distractie pe vreme de viscol si de ploaie, cand n-au unde hoinari. Cu acest nãrav am de luptat si tineam sa nu inaugurez sistemul predecesorului meu.

Domnul deputat Lascar Sofian bãtu toba cu varful degetelor in placa de stejar a biroului, dând semne de nerãbdare.

Nicolae Apostol tãcu.

Îsi dãdea socotealã cã iarãsi n-a pornit pe drumul cel bun si se mustrã pentru aceasta incorigibilã lipsã de mlãdiere.

-         Esti tanar de tot ! constatã mosierul, asa cum toti nu intarziau sa i-o aminteasca invatatorului de cand a calcat intai la Ponoare.

-         Relativ ! Douazeci si unu de ani impliniti. Abia am ispravit serviciul militar. Am intrat voluntar, indata ce am ispravit scoala.

-         Si ce te-a facut sa alegi asemenea localitate ? Mi s-a spus de la Revizorat ca ai fost cap de promotie. Cred ca ti s-au oferit locuri mai bune ?

-         Am tinut, domnule Sofian, sa viu unde datoria noastra, a dascãlilor, e mai grea. M-au atras tocmai obstacolele de la care altii fug.

Domnul Lascar Sofian trase concluzia :

-         Romantism ! Ti-am spus ca esti tanar. Se vede ca armata nu te-a lecuit de vorbe umflate. De obicei e primul dus rece. Calmeaza !

-         Armata e altceva, domnul Sofian ! rosti cu aprindere invatatorul. E o datorie de care toti ne achitãm. In vreme de pace, fara eroism si fara romantism. Dar cu deplina constiintã cã in fata acestei datorii suntem cu totii egali. E o primã lectie de egalitate in fata legii. Armata e o datorie pe care ne-o impune tara. Sunt altele pe care ni le impunem noi. Esti dezertor si de la una si de la alta daca te sustragi cautand locuri adãpostite.

Degetele domnului deputat bãturã mai nerãbdãtor tãblia de stejar a biroului.

Se întâmpla cã tocmai de aceastã plicticoasã obligatie a serviciului militar isi crutase unicul baiat, plecat la Paris pentru studii.

In cuvintele invatatorului i se nãzãri cã strãbate o insolentã aluzie.

Mai ales cã amintirea lui Mitif, feciorul rasfatat de la Paris, îi destepta intotdeauna mâhniri foarte întemeiate.

De cinci ani cerea mereu bani si de cinci ani se întorcea in fiecare vacantã cu obrazul mai tras si cu un aer mai dezgustat de tot ce afla barbar si oriental la el acasã.

Stinse tigara turtind-o de marginea scrumierei.

Isi simti deodatã gura amarã.

-         Dupã cat inteleg, ai venit asadar cu planuri marete ! Aud ca ai convocat oamenii, ca le-ai vorbit si ca le-ai dat de vorbit. Din aceastã pricinã te-am chemat. Sa-ti atrag atentia. Dupa cele ce s-au petrecut anul trecut, orice asmutire a spiritelor poate avea consecinte grave...

Nicolae Apostol suportã privirea sfredelitoare fara sa clipeascã.

Ascultã avertismentul zambind.

Cand domnul Lascar Sofian se rezemã de spãtarul jiltului, cu amândoi pumnii întinsi pe birou, raspunse calm :

-         Domnule Sofian, sunt sigur ca ati fost gresit informat. N-am adunat oamenii sa atzâtz spiritele. I-am chemat sa le arãt de ce este nevoie sa-si trimitã copiii la scoala, iar nu la pãscut vitele. Am cautat sa-i conving, pe cat m-au ajutat puterile. Atat, si nimic mai mult ! Pentru moment nu-mi este ingaduit sa am alta grija in afara de aceea a scoalei. N-avem local. Scoala e un grajd...

Continuã sa zambeasca, intorcand privirea pe fereastra, afarã, unde se întindeau acareturile boieresti ale Sofienilor, vestite in trei tinuturi :

-         ... un grajd, bineînteles care nici pe departe nu se poate compara cu acestea ale dumneavoastra. N-avem local, domnule Sofian ! Iar in schimb am de luptat cu tot ce-a stricat in sufletele copiilor si in mentalitatea satului predecesorul meu.

-         Esti putin generos cu mortii, tinere !

-         În locul meu, nimeni n-ar putea fi altfel, domnule Sofian. Am gasit aci o mostenire care ne-a necinstit breasla. Cand voi izbuti sa birui aceste greutãti, sa ridic scoala, sa aduc copiii la carte, sa câstig încrederea oamenilor, atunci poate va veni si rândul sa mã întorc la activitatea extrascolarã, pe care atât de cãlduros ne-a recomandat-o ministrul nostru, cu idei ceva mai inaintate decat alti ministri, mai ales dupa avertismentul rãscoalelor de anul trecut... Bancã popularã, obste taraneasca, teatru sãtesc, casã de citire, contactul mereu viu cu fostii elevi. La toate acestea, domnule Sofian, voi apela sa ma sprijiniti. Numai cu concursul dumneavoastra se va putea ridica scoala. Si numai ridicandu-se scoala se va îmbunãtãti soarta satului.

-         Vorbesti ca din carte, tinere ! Prea ca din carte. Din nenorocire – sau poate mai exact din fericire – viata se ocârmuieste dupa legile ei naturale. Nu tine socotealã de utopiile cartilor.

Domnul Lascar Sofian se ridicã de la birou.

Invatatorul isi spuse ca e inca mult mai inalt si mai zdravan de cum si-l inchipuia cât stãtuse pe scaun.

Un adevarat urias.

Un urias deprins cu activitatea, miscandu-se sa-si dezmorteasca trupul colcãind de energie.

Dupa ce strabatu de cateva ori distanta dintre biblioteca si fereastrã, se opri privind afarã, la acareturile curtii.

Asa îi vorbi, cu spatele întors :

-         Te-am chemat sã stabilim o întelegere din vreme si sa înlãtur o neîntelegere de mai târziu. Te invit sa iai aminte ! Tin sã cunosti mai intai cã te afli aci gratie vointei mele. Se bãteau prea multi pe un loc. Toti neisprãvitii. Indivizi de cãpãtuialã... Ca sa-i împac, am lãsat sa vinã cineva strãin. S-a intamplat sa fii dumneata. Deci numai datoritã acestui fapt ai ajuns aci. Mâine poti fi aiurea dacã ochii dumitale vor înceta sa-mi placã mâine.

-         Stiu ! mãrturisi Nicolae Apostol, rasucindu-se cu neastâmpãr pe scaun.

-         Cu atat mai bine ! Daca stii, ma astept sa tragi concluziile.

Domnul Lascar Sofian se întrerupse.

Deschise geamul si strigã poruncã argatului iesit din gaurã de sarpe, sa prindã un mânz care scapase din grajd si zburda prin curte.

Pe urma distribui alte porunci pentru treburile campului de a doua zi : pluguri gata sã porneascã in zori, saci cu faina de adus de la moara, care cu grâu de predat la garã.

Astfel, Nicolae Apostol, uitat pe scaun, mãsurã cu umilintã putinãtatea fiintei sale, redusã la o cantitate neglijabilã printre atatea mult mai însemnate griji si raspunderi ale domnului proprietar si deputat Lascar Sofian.

Cand mosierul isprãvi de impartit poruncile si se întoarse de la fereastrã, il gãsi cu pieptul mai putin sumetit.

Isi descruntã sprâncenele surazand in sfarsit, incantat de aceasta metamorfozã.

Facea parte dintr-o tactica a sa acest mijloc fara gres de a mãcina dârzenia oamenilor parasindu-i in mijlocul unei discutii ca sa-si vadã de alte treburi cu totul straine.

Netezindu-si mustata cãruntã, vorbi cu satisfactie :

-         Cum vezi, tinere, viata e aceasta ! Nu cea din carti. Materialul nostru omenesc e inca un material brut. Tãranul n-are initiativã, n-are disciplinã de muncã. Se cheltuieste de pomanã. Începe un lucru de trei ori ; il lasã, ca sa inceapa altul. Se simte nevoie de o mana conducatoare : de o mana si de un cap.

-         Îmi pare bine cã sunteti de aceeasi pãrere, domnule Sofian. Tãranul are nevoie de o minte cultivatã prin invatatura. E singurul lucru care îi lipseste ca sa-si valorifice celelalte calitati.

-         Lasã invatatura ! întrerupse scurt mosierul, cu surâsul binevoitor deodatã stins din sclipirea ochilor. Acum treizeci si vreo cinci de ani m-am întors si eu cu tot soiul de idei confuze de la scoli mai inalte ca ale dumitale, din strãinãtate. Umanitarism, egalitarism, generozitate pentru cei obiditi... Experienta a purtat ea insa grijã, tinere, sa ne învete cã binele multimii nu se aflã în retetele cãrtilor.

Nicolae Apostol întoarse ochii cãtre biblioteca vastã si impunãtoare din fundul biroului.

Domnul Lascar Sofian întelese elocventa întrebare a acestei priviri si îi fãcu semn sã astepte, cu palma întinsã, ca un cuvantator care recomandã liniste auditorilor :

-         Ajung si aci, tinere ! S-o luãm metodic, fiindca, daca nu ma insel, inainte de toate, metodã cred ca ai invatat la scoala dumitale. Suntem tarã de plugari...

-         Iobagi ... suflã, abia auzit, Nicolae Apostol.

Domnul Lascar Sofian nu auzi, sau poate numai se prefãcu a nu auzi întreruperea, din vechea sa practicã de orator parlamentar deprins a nu tine socotealã decât de întreruperile care îi convin si cand ii convin.

Urmã :

-         Suntem tarã de plugari. Rãscoalele de anul trecut au fost ale plugarilor. Dar n-au fost fiindca s-au ridicat multimile impotriva nedreptatilor si inegalitatilor. S-au ridicat contra unor biruri exagerate si a învoielilor agricole care îi jefuiau – s-o admit aceasta. Dar mai ales împotriva lipsei de gospodãrie din treburile tãrii, a lipsei de conducere. Asta s-o stii de la mine. Tãranul nu vrea sa scape de stapan. Vrea un stapan chibzuit, care sa-i poarte de grijã. Le-am scazut birurile, le-am ameliorat legea pentru invoielile agricole, ca sa stârpim abuzurile arendasilor si proprietarilor prea lacomi ; am mers pana la aceastã concesie, pe care eu o cred exageratã si prematurã, cã el-am înlesnit arendarea pamanturilor prin obsti... Ce pot sa mai cearã ?

-         Poate daca o sa-i intrebati si o sa-i ascultati, au sa va spuna ei singuri, domnule Sofian. Iar daca nu stiu inca s-o spuna, au s-o faca atunci cand li se va lumina mintea cu putinã carte.

Domnul Lascar Sofian surâse cu dispret :

-         Te vãd cã stãrui în superstitia dumitale. Crezi cã mizeria se tamaduieste prin carte ? Cartea deschide alte pofte, pe langa cele naturale ale omului... Aceasta are sa se intample maine sau poimaine daca nu temperãm la timp excesul de zel al unor copilandri ca dumneata. Scoala le va strica mintea si le va tulbura putinul pe care il cunosc de la parinti si din experienta lor zilnica. În loc de neisprãviti vorbindu-mi pasareste, mã multumesc cu niste ignoranti muncitori, chibzuiti si deprinsi sa-si vada de plugul si de sapa lor. Unde te aflai pe timpul rascoalelor ?

-         În armatã, domnule Sofian.

-         Ai tras in tarani ?

Nicolae Apostol plecã ochii in pamant :

-         Salve oarbe, domnule Sofian.

-         Si dacã ar fi fost ordin sa tragi in plin, ai fi tras ?

-         Nu stiu... Probabil... Sigur, adica ! In armata ordinul e ordin.

-         Vezi ?! triumfã domnul Lascar Sofian. Ati tras numai focuri oarbe, in aer, de ce ?

-         S-au risipit tãranii dupã primele douã salve.

-         Aiurea lucrurile nu s-au oprit la atat. O stii prea bine. Aiurea... Dar la mine, poate ca ai aflat. Aici n-am avut rãscoale. N-am adus soldati. N-am pus sa impuste pe nimeni. Nici macar sa traga salve in aer. N-am stramutat fãlcile nimãnui. A fost liniste pe toatã linia. Aceasta imi dovedeste, tinere, cã dreptatea e de partea mea, nu a onoratului meu amic si coleg, ministrul dumitale. Caci tocmai acolo unde au fost scoli arãtoase si dascãli cu activitate extrascolarã, tocmai acolo s-au ridicat taranii cu furcile si cu topoarele, au prãdat, au dat foc si au ucis. Ai mei, de aici, nu stiau carte. Nu puteau citi nici manifeste, nici ziare. Chiar daca au auzit zvonuri, n-au avut curajul sa puna in fapt ceea ce altii au citit pe hartie, negru pe alb, in brosuri si gazete incendiare.

Nicolae Apostol se frãmântã pe scaun la amintirea privirilor istovite din ochii oamenilor care l-au intampinat si in Ponoare.

-         Dar, domnule Sofian, tocmai aceastã istovire e o dovadã cã abia mai pâlpâie în ei credinta in drepturile la o viata mai omeneasca. Scoala poate sa le dea si altceva, nu numai rataciri si ispite... V-o promit !

-         Prostii ! retezã apãsat domnul Lascar Sofian. Ce-mi promiti ? Ce-mi pasã mie de promisiunile dumitale ? Eu traiesc pe realitati experimentate ! ... Revin la ideea mea. Suntem tarã de plugari. Plugãria are nevoie de brate si de conducere. Bratele le dau ei ; conducerea o dau eu. Acestea sunt raporturile... Tot ce stã la mijloc intre mine si dânsii e iluzie stricãtoare de minti.

Extras din cartea Apostol, de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.