Apostol, de Cezar Petrescu ( 8 )

Apostol, de Cezar Petrescu ( 8 )

Capitolul VIII

“A da sfaturi, grãbitã mai e toatã

lumea !”

De douã zile, de când Nicolae Apostol s-a întors de la curtea Sofienilor cu o subtire dungã adâncitã între sprâncene, jupîn Aizic îi dãdea târcoale.

Sãltând între umeri scurta de postav negru captusita cu blanita de miel brumãriu, ii atinea calea la plecare si la sosire.

Isi cãuta de lucru in camerã, sub cuvant cã verificã personal daca nu afumã cumva soba la cele dintai focuri pretimpurii, in aceasta toamnã vântoasã si rece.

Bãtea in usã, sa-i ofere gazeta adusã de factor.

Încerca sa-l ademeneascã la o spovedanie, cu intrebari ocolite :

-         Ce zici, domnule invatator ? Strasnicã persoanã conu Lascarache al nostru ! Vrei carte la dânsu ? Are mai multã carte ca un profesor de la Universitatea din Iesi. Vrei cap pentru politicã ? Are mai mult cap pentru politicã decat trei ministri de la Bucuresti ! Vrei gospodar ? Asa un gospodar n-ai sa gasesti cat e tara Moldovii de mare... Spune dumneata dacã n-ai capatat o impresie placuta ? ...

-         Am capatat, domnu Aizic ! raspundea taios Nicolae Apostol, fara sa ridice ochii din caietele unde scolarii lui mâzgãliserã o caligrafie vrednicä de memoria predecesorului sãu, Andrei Colibãseanu.

Jupân Aizic nu se dãdea dus.

Isi rasucea meditativ varful bãrbitei cu degetele pistruiate si de-o albeatã nenaturalã.

-         Eu pot garanta cã ti-a spus dumnealui lucruri foarte interesante. Cand vorbeste, aur îi curge din gurã...

-         Garanteazã, domnule Aizic !

Jupân Aizic Gold se strecura cu papucii de pâslã afarã, lipea încetisor usa, ca sa aparã din nou peste un ceas.

-         Am venit pentru ca sa-ti aduc aminte, domnu invatator. Zic, poate ai uitat cu atata carte si iar carte... A trecut din nou domnul Spiricã Necsulescu...

-         Treacã, domnle Aizic. Treacã sanatos ! Drumul e pentru toata lumea...

-         A trecut si s-o oprit la mine. Din nou a intrebat despre dumneata. Daca esti tanar si daca esti casatorit. Daca te ai bine cu conu Lascarache si daca te-a adus dumnealui aicea... Eu i-am raspuns. Poate c-am facut rau ? Poate te supara ca i-am spus ?

-         Nici nu ma supara, nici nu ma bucurã...

-         Atunci am inteles ca te-a suparat !... Dar pot eu sa fac altfel ? Intreaba, trebuie sa raspund. Eu trebuie sa raspund la toata lumea, fiindca altfel vine lumea si-mi spune intr-o zi sa-mi iau calabalâcul si sa plec cu nevasta si cu gâstele mele aiurea.

Jupân Aizic fãcu o pauzã, asteptând un cuvânt de compãtimire pentru asemenea nesigurã soartã.

Daca vazu cã vorba intarzie, urmã el, apropiindu-se si soptind pe-un ton confidential :

-         Poate cã-i bine sã te abati dumneata, domnule invatator, si pe la Stulpicani, cand ai oleacã de vreme, pe la curtea lui domnu Spiricã Necsulescu. Nu-i un boier asa de mare si de neam vechi cum este conu Lascarache ! Nici nu face el mare caz de mosie. Mã mir chiar cã n-o arendeazã... El îi târgovãt si are meserie mai banoasa. Avocat mare si cu trecere, de-i curg procesele si nu mai poate sa se imparta la atatia clienti si la asa de încurcate afaceri... Eu am sa-ti spun dumitale ceva... Nu te supãrã daca mã amestec unde nu-mi fierbe mie oala ?

-         Spune, domnule Aizic ! rosti Nicolae Apostol cu indiferenta, cascand in sila, ca sa arate cat de putin il pasioneaza aceste chestiuni.

Jupân Aizic gãsi de cuviintã sa nu parã cã a priceput si isi urmã gandul sãu :

-         Am sa-ti zic dumitale ca-i foarte cuminte sa te pui bine si cu domnu Spirica Necsulescu !... Nimica nu se stie ce poate sa fie mâne. Azi sunt unii mari si sus. Mâne le vine rândul la altii. Domnu Spirica e omul lui domnu Tache Ionescu aicea in judet si al lui conu Alecu Bãdãrãu... Azi umblã si strange mana la unul si la altul, de-i prieten cu toata lumea, si chiar pledeaza pe gratis la alegatorii de colegiul doi. Mâne, dacã vrea Dumnezeu si hotaraste majestatea-sa, se poate intampla sa taie si sa spanzure...

-         Sa taie si sa spanzure sanatos, domnule Aizic...

Scociorând cu clestele in sobã, hangiul aratã ca n-a luat aminte la aceasta totala indiferenta a invatatorului.

Impinge cenuse la fund, trage jarul, aruncã douã bucati de lemn verde, inchide si asteapta sa tremure flacãra anemicã.

Tuseste satisfãcut cand focul incepe sa fâsâie.

Se intoarce din nou la masa cu vrafuri de cãrti si caiete, potrivindu-le cu delicatete, ca o gospodinã dupa ce a sters praful.

-         Oamenii de aici au o vorbã bunã, domnule invatator. Capul plecat zic ei cã nu-l taie sabia !... Asa ceva nu stiu eu daca stã scris in cartile pe care le citesti dumneata...

-         Scrie, domnule Aizic.

-         Atunci imi pare bine !... Asta inseamna ca au vazut si au cercetat si altii, nu numai niste prapaditi de tarani ca vai de capul lor, din Ponoare ori din Stulpicani sau de la Sofieni. Au vazut, au cercetat si au capatat stiintã ca-i invataturã cu putere de lege. Poate sta si in carti, alãturea cu cele zece porunci...

-         Tot ce se poate, domnule Aizic.

Hangiul a deschis usa, si din prag si-a adus aminte cã acestui adevar general i se cuvine o ilustrare practicã :

-         Asa incat, atunci cand are sa mai treacã domnu Spirica Necsulescu si are sa mai intrebe, eu am sa-i raspund ca tocmai te-ai gandit dumneata sa poftesti pe la curte la Stulpicani si cã nu s-a putut deocamdatã din lipsã de timp. Am sa-i zic cã ai regretat foarte mult si cã duminicã ai sa poftesti numaidecat.

-         Aceasta sa n-o spui, domnule Aizic, fiindca n-am sa ma duc nici duminica aceasta, nici cea viitoare, niciodata. Nu ma duc si n-am ce regreta.

-         Atunci de ce mai scrie sfat întelept la carte daca nici un domn invatator nu vrea sa stie de dânsul ? se mirã hangiul clatinand din cap. De ce mai inveti dumneata copilasii sa creada intr-un lucru in care singur nu crezi ?

Jupân Aizic n-a asteptat raspuns.

A închis usa, lasandu-si chiriasul sa mediteze in singurãtate asupra acestei ciudatenii.

Nicolae Apostol a meditat.

A stat la cumpãnã, cu hotarârea putin cam clatinata de staruitoarea pledoarie a hangiului sa-l punã bine cu toata lumea. O bãnuia dezinteresatã, si, intr-adevar, domnul Aizic Gold, cârciumar cu orândã in comuna Ponoare, n-avea nimic de câstigat pe urma acestui rol de mijlocitor.

Lui ii tresãrea inima de cate ori ridicau glasul cei mari si tari, ca si cei mãrunti si obiditi, cum îi tâtâie iepurelui sortit sa doarmã cu ochii pe jumatate deschisi pe muchea haturilor.

Isi inchipuia cã intelept este sa facã toti la fel si se minuna de incapatanarea fara rost a unora sa nu tinã socotealã de o cumintenie care stã scrisa si-n carti.

Dar pana la sfarsit, Nicolae Apostol tot nu si-a calcat pe suflet.

N-a plecat cu colindul la Stulpicani, la conacul domnului Spirica Necsulescu, tot asa cum si-a luat nadejdea de la vreun sprijin din partea atotputernicului boier Lascarache.

A inteles cã nimic nu poate astepta de la asemenea oameni decat in schimbul unui pret.

Iar pretul era renuntarea la o libertatea a sufletului si a miscarilor, care-i parea deocamdata sacrificiu prea scump.

Se mai aflau pe teritoriul comunei inca doua mosii.

Una a doamnei Ecaterina Stirbulescu ; alta a unui proprietar mereu lipsã din tarã, arendatã domnului Solomonicã Fiser [ Fisher ].

Mosia doamnei Ecaterina Stirbulescu era întinsã, cu pamantul negru ca pãcura si gras ca untul ; purta numele comunei Ponoarele ; curtea sa afla chiar deasupra satului, dar gospodarii pomeneau despre stapana cu mai putinã sfialã decat despre conu Lascarache Sofian sau chiar despre domnul Spirica.

Era si usor de inteles.

Ii spun Catinca Stirbulescu, fiindca multi batrani au apucat-o pe vremea cand era numai fata vechilului de pe mosie, umbland descultã si cu rochita de cit pestrit.

Ceilalti, ceva mai tineri, isi amintesc inca de pe cand s-a pripãsit Matache Stirbulescu, alt vechil, venit de aiurea ca s-o ia de nevastã ; îsi amintesc cum pãrintele si sotul au administrat asa de bine averea vechiului proprietar, incat, dupa zece ani, au luat mosia in arendã, iar dupa alti cinci au cumparat-o de veci.

A murit batranul ; intr-o buna zi a inchis ochii intre sfesnice si bãrbatul.

Vãduva a ramas sa gospodareasca dupa cum a invatat din copilarie de la parinte si mai apoi in tinerete de la sot.

Cu ochii in patru la cantar si la masuratoare, ciupea de la una si de la alta.  

Rãcnea la zilieri si la pãlmasi, pleca din zori cu docãrasul la secerã si la arie, mânuia biciusca peste obrazuri si spinãri tot asa de repede ca un logofãt boieresc.

Acum e o vãdanã rãscoaptã, cu doi copii : o fatã de mãritat, crescutã la pension si cantand la clavir ; un baiat nascut tarziu in casnicie, dupa o pauza de doisprezece ani, in anul cand a murit Matache Stirbulescu – un zbântuit cu ochi de viezure si cu un smoc de pãr zbârlit in crestet, care scapã cateodata pe poarta conacului si hoinareste fara nici un capatai pe coclauri, înhãitat cu plodurile taranilor.

De la o astfel de proprietareasa, Nicolae Apostol si-a dat seama indata ca nu poate nadajdui sprijin pentru ridicarea scoalei si a satului.

N-a vazut-o la ochi, dar spusele oamenilor i-au zugravit-o ca pe o faptura hainã, tâfnoasã, hrãpãreatã si displãcându-i sa-si aminteasca de nevoia de unde s-a sãltat, dispretuind pe cei ramasi la vetrele lor calice.

Iar de la domnul Solomonica Fisher, arendasul Prigorenilor, drept era sa se astepte inca la mai putin.

Plugar trecator, venit de la alte indeletniciri, fost negustor de vite si de grane, n-avea nici o legatura cu pamantul si cu oamenii pamantului.

Pamantul era o marfã.

Munca oamenilor, alta.

Plãtea castigul la termen ; platea oamenii si vitele fara inselaciune, dupa scriptele din condici.

Astazi se afla aci.

Maine putea sa ajunga in celalalt capat al Moldovei dacã s-ar fi ivit o mosie mai intinsa si mai banoasa, fara sa-l alunge nimeni, dupa cum se temea jupân Aizic, mult mai legat de sat si de localnici prin saracia lor comunã.

Acestea le-a pãtruns Nicolae Apostol, culegand stiri si pareri de ici si de colo, intocmindu-si din toate o pãrere a lui, amarã si fara nãdejde.

Nimerise intr-adevar intr-un post greu de apãrat.

De o parte, cugete toropite de calicie, care n-au cutezat sa tresarã si sa se miste nici chiar in 1907, cand s-au ridicat clãcasii din toata tara.

De alta, o impietrire pe care n-o putea muia cuvantul lui, sunând ca o predicã de exaltat in pustiu.

Dunga dintre sprancene se mai adanci inca.

Recunoscu mâhnit cã in cartile sale si pe bancile scolii n-a invatat nici o dezlegare pentru asemenea imprejurari, mai vitrege ca toate obisnuitele prepusuri.

Nu erau prevazute.

Nu se afla nicãieri povatã practicã de unde si cum trebuieste inceput un lucru cu totul neînceput.

Cum se clãdeste o casã fara nisip, fara var si fara caramida ; fara brate si fara bani ; o casa care nu-i trebuieste nimanui.

Cum se poate sluji o scoala care nu existã, fara elevi si fara întelegerea parintilor cã stiinta buchilor va ajutora cu ceva la viata odraslelor.

Despre acestea toate cartile si dascalii nu i-au pomenit nici ca o ipoteza teoretica.

Indreptarul lor, calauza scrisã si vorbitã, stãruise asupra unei protivnicii mai curente si mai lesne de biruit.

Intr-un loc se aflã scoalã, dar nu e indestul de cautata.

In altul, sateanul nu e insufletit inca de dorul de a cunoaste, dar existã bunãvointe gata sa punã umar la umar pentru a sparge peretele intunericului.

Aiurea, o cladire a ramas nesfarsita, din caramida rosie.

Dincolo lipseste o casa de citire.

Se mai întâmplã pe alocuri cã elevi cu minte ascutitã si cu sarguina la invatatura nu-si pot duce la capãt scoala din pricina lipsurilor de-acasã : n-au cu ce-si înjgheba cãrtile ori sunt trimisi la pãscut vitele de-o mamã vãdanã.

Dascãlul se loveste de una ori de douã din aceste împrejurãri vrajmase.

Nu de toate dintr-o data.

Are ragaz sa intregeasca o lipsã, sa îndrepte o strmbatate a judecatilor omenesti, sa tamaduiasca un rãu.

Acestea erau imprejurarile prevazute – teoretic – pentru care fusese pregãtit, tot teoretic.

Aci era totul de întocmit din nou, ca de la zidirea lumii.

Si inca mai anevoios.

In comuna Ponoare, uitatã de Dumnezeu si parasita de stapanire, orice intocmire trebuia inceputa ca o munca prea grea pentru o singurã putere omeneascã, fiindca multe se statornicisera intr-o randuialã gresitã si stricatã : buruiana cea rea trebuia plivitã, socotelile celor tari dejucate si binele celor multi savarsit chiar cu silnicie.

Daca in cele dintai zile, dupa scurta si inimoasa cuvantare rostitã taranilor, a izbutit sa adune un numãr mai mare de copii la scoala, in saptamanile din urmã numarul s-a imputinat.

Elevii s-au intors la vechea lor deprindere, sa colinde meleagurile cum se aratã o zi mai seninã ; parintii, la vechiul lor nãrav, sã-i trimitã cu vitele ori sa-i poarte cu dânsii ajutor la pluguri si la semãnat.

In unele dimineti, capetele se inaltau rare din banci, ca dintii intr-o gurã stirbã.

Cu strangere de inimã simtea încrederea slãbindu-se si îl mustra cu un gând pacatos pãrerea de rãu cã nu si-a ales, cum avea drept si cum fusese îndemnat, o scoalã arãtoasã, undeva intr-o comunã mai ridicatã din starea de salbaticie, ca sa pãseascã inainte pe-un drum de altii deschis si de altii batatorit.

El ramanea aci, sa lupte cu mostenirea blestematã a unui mort.

Parerea aceasta de rãu, incoltind cand il incerca deznadejdea, o socotea pornire neiertatã de dezertor.

Si il ingrijora ca descoperirea unui rãu ascuns si inca necunoscut din el.

Se descoperea las, iar el se crezuse brav.

Se descoperea supus sovãielilor, iar el se crezuse tare, din piatrã.

Încercase sa capete o luminare si un ajutor de la Revizorat.

Fãcuse un drum pana la oras, neîncrezãtor in soarta rapoartelor si memoriilor trecute de-a dreptul la dosar.

Revizorul il primise oarecum mirat.

Asa de repede se alarmase ?

Asa de repede voia el sa intoarca starile vechi, ca la o comanda ?

Il trimisese fara nici o intentie batjocoritoare “sa-si vada de datoria lui”.

Il sfatuise sa ia aminte la dorintele domnului deputat Lascar Sofian, fara de al carui cuvant nimic nu se miscã in tot judetul.

S-a intors mai zgribulit in pardesiul subtire, suflat de vantul ghetos, ghemuit alaturi de mos Lecachi Coltun, Zamã-Lungã.

Mosneagul a banuit ceva din amarul tanarului cu semn adancit intre sprancene.

-         Merge greu, ma tem cã, domnule invatator ? intrebase rãsucind biciusca si plesnind gloaba costelivã. Te vad eu dupa ochi cã merge greu...

-         Cam greu, cu adevarat, mos Lecachi ! isi deschisese inima, ca unul care nu aflase inca pe nimeni sa-i asculte pãsul.

Batranul ascultase fara sa-l intrerupa.

La incheiere isi spusese cuvantul :

-         Mã tem cã ai luat-o prea repegior. Asta-i pricina. Tineretea nu cunoaste rabdare. Repede s-aprinde si repede se stinge.

-         Eu n-am sa ma potolesc cu una, cu doua ! fagadui cu indarjire Nicolae Apostol.

-         Sã dea Domnul de sus !... Pana atuncea, domnule invatator, nu cã mã bucurã toate câte le pãtimesti...Darã vad cã ai ajuns oleacã si la vorba mea. Socot sa nu-l mai gasesti asa de netrebnic si de osandit pe sarmanul domn Andries... Poate acuma ai prins a intelege si dumneata ca nu s-a înecat fara sã deie din maini...

Invatatorul se posomorî mai crunt la amintirea omului pe care il ura dincolo de moarte.

Nu mai rosti nici o vorbã pana ce-au ajuns acasã.

Cand au trecut prin fata scolii, a intors ochii, sa nu-i vadã din nou peretii coscoviti si stropiti de noroaie, acoperisul desfundat, ferestrele împlinite din punga lui, cu ochiurile din nou sparte dupa doua saptamani si din nou lipite acum cu hartie.

N-a apucat a coborî bine, si i-a ajuns din urmã o trasura in trapul cailor intins.

A trecut cativa pasi, si vizitiul a oprit la porunca stapanului infasurat in blanã de lup.

-         Aista-i conu Spiricã ! anuntã mos Lecachi Coltun, scotând cãciula si ploconindu-se.

Iesise in pragul hanului si jupân Aizic sã se ploconeascã, frecându-si mainile pistruiate, de albeata hartiei.

Domnul Spirica Necsulescu se dezveli din blãnuri si descinse din trasura.

Scund, rotund, imbracat cu deosebitã ingrijire, isi scoase manusile, inaintand spre intrarea hanului.

-         Daca nu ma insel, domnul invatator Nicolae Apostol ? întrebã intinzand mana cu o satisfactie exageratã, ca si cum ar fi descoperit in sfarsit un om scump la vedere si de mult cautat.

Nicolae Apostol raspunse strangerii mult mai moderat.

Dar domnul Spirica Necsulescu nu era deprins cu asemenea nuante.

Cu aceeasi cordialitate scuturã si mâna lui jupân Aizic.

Se intoarse sa arunce un cuvant lui mos Lecachi Coltun :

-         Ai mai albit, mosule ! Te-a albit procesul, hai ? Nu uita cã ti-am pus termen nou la 16 decembrie. Sa te prezinti la mine cu noaptea-n cap...

Nu asteptã raspunsul si nu mai dãdu nici o atentie la ploconelile mosneagului.

Lãmuri numai invatatorului strain acestea chestiuni profesionale :

-         Pariez ca spui si dumneata, ca toata lumea : “Teribil tip Neculescu acesta ! De-abia coboara din trasura si iata-l ca a si dat ochii cu un client !...” Nu protesta... Asa spune toata lumea, asa ai dreptul sa spui si dumneata cata vreme nu ma cunosti...

-         Nu spun nimic, domnule avocat, fiindca nu prea ascult ce spunea lumea.

Domnul Spirica Necsulescu il batu pe umar cu mare familiaritate :

-         Mai intai, te rog sa nu-mi aduci aminte de profesiunea mea. Ce e aceasta : “Domnule avocat” ? Sunt proprietar aci, nu avocat. Proprietar si om de ispravã. De aceasta te asigur ! Mai apoi, te rog sa nu-ti imaginezi cã in calitate de avocat speculez cumva un necajit ca onorabill meu client, Lecachi Coltun. Nu-i apãr procesul ca avocat. Il apãr ca un proprietar din partea locului, care mai ajutorã si el cum poate, sa usureze necazurile oamenilor vecini cu modesta sa mosioarã. Adica pledez fara onorariu... Nu, mosule ?

-         Cum sa nu fie asa, coane Spirica ! intari mos Lecachi Coltun, tinandu-si caciula in mana si mai ploconindu-se de la distantã respectuoasã. Dumnezeu sa va tie ani multi, cu sanatate !

-         Precum se dovedeste deci, acesta sunt si asa sunt, domnule invatator ! se arãtã incantat de sine proprietarul Stulpicanilor. Daca s-au gasit altii, poate, cu avere mostenitã, nu agonisitã cu sudoarea fruntii, sa ma recomande altfel, ai sa te convingi in curand ca te-au inselat... Acum sa mergem cateva momente inlauntru si sa facem cunostintã mai bine... Cred ca ne poti servi ceva, domnule Aizic ? O cafea. Un paharel de vin. Cinsteste-l si pe mos Lecachi, sa i se mai infierbante sangele si sa mai uite de cele procese...

Castigat de familiaritatea volubilã a domnului Spirica Neculescu, invatatorul pãsi alaturi insufletit.

Se dojeni cã a judecat un om pe nevazute, numai dupa inchipuirile sale si vorbele oamenilor.

Proprietarul Stulpicanilor se arãta cu totul altfel decat reactionarii autoritari si tiranici din stofa domnului Lascar Sofian.

Ii miji speranta cã visul sãu s-a apropiat vertiginos de realizare printr-un miracol neprevãzut si înadins rezervat de providentã, dupa ce l-a pus la o încercare a rezistentei.

Nu mai stãtu la îndoialã.

In prag, nu-l lãsã sa intre in sala urata, mare si friguroasa a carciumii.

Il invitã in camera sa.

Intrand, domnul Spirica Necsulescu exclamã cu o veselã imputare :

-         Daca nu vine muntele la Mahomed, iata ca a venit Mahomed la munte !... Apoi, indata, cu alt ton : Trebuie sa-ti spun, domnule invatator, ca m-a cam surprins procedarea dumitale. Ai venit aci de atata vreme si n-ai gasit timp sa treci pe la mine !... Ce Dumnezeu ! Suntem oameni si o sã ne ducem viata impreuna. Dumneata ai sa ai nevoie de mine, eu de dumneata... M-a surprins si m-a scandalizat...

-         Imi cer scuze...capitulã Nicolae Apostol, cu un elan de sincerã cainta. Au fost o serie de imprejurari...

-         Sa lasam scuzele si sa lasam imprejurarile... rosti domnul Spirica Neculescu, alegându-si singur un scaun si asezandu-se cu picioarele scurte si groase unul peste altul. Fumezi ?

Intinse porttigaretul.

Nicolae Apostol luã una cu stângãcie si marturisi :

-         Nu fumez decat o data la doua-trei luni...

-         Mai bine ! recunoscu domnul Spirica. E un narav care nu dã nici o placere, tine cheltuialã si stricã sanatatea. Dar vezi dumneata cum e omul facut ? Aceasta o spun si o recunosc. Iar dupa ce sfarsesc de spus si de recunoscut, aprind si fumez una dupa ata treizeci-patruzeci de tigari pe zi, ca sa-mi stric sanatatea si sa ma tina cheltuialã.

Proprietarul Stulpicanilor fãcu o pauza si cercetã zambind chipul si infatisarea invatatorului.

Tot asa il cercetã si Nicolae Apostol.

Iar pe masura ce il privea mai mult, descoperea ceva neplacut, fals, de grosolanã calitate pe figura rotunda si lucie a domnului Spirica Necsulescu, in ochii prea surazatori, in mustatile prea rasucite pe deget, in buzele prea umede si grase.

-         V-am adus vinul dumneavoastra ! anuntã jupan Aizic, intrand cu tava si cu paharele. Chiar din vinul pe care l-am cumparat anul trecut de la mata, coane Spirica... Asa n-aveti sa mai puteti spune ca vand moare de curechi...

Domnul Spirica Necsulescu facu cu coada ochiului la invatator :

-         O fi fost din via mea cand l-am vandut eu, dragã Aizic. Acuma, dupa ce-a trecut prin beciul tãu si dupa ce l-ai botezat, cred ca n-a mai ramas nici urma din ce-ai cumparat...

-         Se poate sa vorbiti asa, coane Spirica ? incepu sa se vaiete jupan Aizic. Asa marfã ofer eu ? Si inca la cine sa ofer ? La un asa cunoscator si la o persoana care n-a vrut sa-mi lase doi lei la deca, macar cã m-am tras de barbã si m-am rugat... Poftiti si gustati...

Jupan Aizic turnã in pahare.

Se pregati sa astepte rezultatul gustarii si opinia domnului Spirica Necsulescu.

Dar proprietarul Stulpicanilor ii facuse semn spre usa :

-         Bine, draga Aizic ! Am sa poftesc si am sa gust. Pe urma am sa-ti spun eu cata apã ai turnat la vadrã. Acum lasa-ne singuri. Avem de vorbit.

-         Inteleg, inteleg... Am sa aduc cafeaua cand are sa sune domnul invatator din clopotel.

Dupa ce a plecat hangiul, domnul Spirica Necsulescu masura incaperea clatinand cu dezaprobare din cap.

Spuse :

-         Cred ca n-ai de gand sa locuiesti multa vreme in asemenea mizerie ?...

-         Asa nadajduiesc si eu ! Deocamdata ma multumesc cu ce se gaseste. Si am sa ma multumesc pana ce mi-oi putea implini gandul cu care am venit aci, domnule Neculescu.

-         Anume ?

-         Anume sa zidesc scoala cum se cuvine intr-o comunã de trei mii de suflete, cu trei sate imprejur, fara scoalã toate si toate lasate la voia intamplarii.

Domnul Spirica Neculescu înãltã sprancenele cu mirare :

-         Cum adica ? Ai de gand sa ramai aci toatã viata ? Sa putrezesti intr-un sat ca acesta ?

-         Desigur ! Satul eu mi l-am ales. Si trag nãdejde sa nu putrezesc, ci sa fac o ispravã care sa slujeasca de pildã de jur imprejur, bineinteles cu sprijinul dumitale si al altor oameni de suflet ca dumneata...

-         Ciudat ! marturisi domnul Necsulescu. Imi inchipuiam altceva...

-         Ce anume ? veni randul invatatorului sa intrebe nedumerit.

Domnul Spirica Necsulescu intarzie raspunsul, dupa o veche a sa tacticã de avocat.

Scotoci in buzunarul vestei si scoase agenda groasa cu scoarte elastice de piele. Despãturi o foaie de hartie si o lãti cu palma pe masã :

-         Ca sa intelegi intentia mea, o iau ceva mai de departe. Uite, aici am cateva informatii despre dumneata. Trebuie sa stii ca noi posedãm un serviciu foarte perfectionat de informatii...

-         Care noi ? vru sa afle Nicolae Apostol.

-         Noi, partidul. Aceasta e scoala lui conu Alecu si e o scoala care a dat roade excelente. Din ochii dumitale vad cã nici nu stii despre ce conu Alecu e vorba. Conu Alecu Badarau... El cunoaste fiecare alegator de unde vine si ce necazuri are, ce rude, ce legaturi si ce poate sa ceara la un moment dat... Urmand aceasta cale, m-am interesat si despre dumneata. Aci, la Revizorat si la Centru, unde avem oamenii nostri. Informatiile sunt admirabile si m-au satisfacut. Iti surâde tot viitorul inainte.

Nicolae Apostol surâse si el amar acestui viitor.

-         Pana acum nu se prea vede...

-         Are sa se vada ! il asigurã domnul Necsulescu. Putinã rãbdare... Informatiile mele spun ca ai fost un element exceptional in scoala. Cu autoritate printre camarazii dumitale. Iubit si stimat de profesori. Exceptional vorbitor. De patru ani, la fiecare serbare si manifestare a scolii, dumneata ai luat cuvantul in numele elevilor. La inmormantari, la aniversari, la comemorari si asa mai departe !...

-         Ce importanta mai au acestea ! exclamã invatatorul, alungand cu melancolie amintirea acestor triumfuri desarte de scolar.

-         Au foarte mare insemnatate. Pentru noi, foarte mare ! De asemenea elemente se simte nevoie... Dar nu aci, la tara. Aci, intr-adevar, sunt margaritare in troaca porcilor. Nu ca vorbesc despre tãrani asa... Asa spune adagiul latinesc despre un caz ca al dumitale. Locul nu-ti este aci. E la oras, dragul meu ! Nu stiu despre ce formalitati e vorba. Acestea insa se pot aranja usor, si le vom aranja. Faci un stagiu aci de un an, doi. Poate si mai putin. Iar cum venim la putere, te stramutam in oras. Fie institutor, fie altceva... Invartim noi legea, ma pricep eu s-o invart, ca nu degeaba sunt avocat, si te ducem la oras. Acolo ai sa-ti dai toata masura.

Extras din cartea Apostol, de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.