Antim Ivireanul cãrturar umanist, de Fanny Djindjihasvili ( 1 )

Antim Ivireanul cãrturar umanist, de Fanny Djindjihasvili ( 1 )

Gruzia în secolul al XVII-lea

Poporul gruzin este un popor de strãveche culturã.

Asezate în antichitate pe teritorii ce se întindeau pe tãrmul estic al Mãrii Negre, populatiile colhilor si iberilor se aflã sub influenta grecilor, toti marii istorici ai acestora, începând de la Hesiod si continuând cu Xenofon, Herodot si Strabo, dându-ne informatii despre cultura lor materialã si spiritualã.

Cuceririle romane fac ca, începând din sec. I î.e.n., teritoriile transcaucaziene sã intre în sfera de influentã a Imperiului Roman.

Devenitã, în secolele I-II e.n., o arenã de vesnice lupte între romani si parti [ partzi ], provincia ibericã  ( Chartli ) se detaseazã dintre ele într-un Stat independent, pe care împãratul Traian si mai apoi toti urmasii sãi tin sã-l aibã drept aliat, acordându-i un statut favorizant.

Acest fapt a fãcut posibilã afirmarea aici, la începutul secolului al IV-lea [ * Regele Mirian primeste botezul in anul 337 ], a crestinismului, care in acel moment era deja consfintit ca religie oficialã a Romei.

Crestinismul a permis dezvoltarea de relatii culturale cu Europa.

Gruzia devine membrã cu drepturi egale a comunitãtii crestine de Rãsãrit.

Ea aduce prin reprezentantii ei printul Bakur, Petre Iverul ( Dionisie Aeropagitul ), Zahari Chartveli, Ioane Petridzi, Micael Modrekeli o contributie de pret la marea sintezã de idei care a intrat in gandirea filozofica si culturala universala, sub numele de cultura Orientului Crestin.

Elementul georgian, ca si cel armenesc sau slavon vor juca, la fel ca si cel românesc, un rol important în crearea literaturii crestine de limbã greacã.

În secolul al VII-lea, izgonirea persilor [ pershilor ] din Transcaucazia – pe care o tineau ocupatã inca din secolul al V-lea, de catre regele bizantin Iracli, care-i învinge într-un sir de batalii – accelereazã procesul de apropiere a populatiilor din Estul si Vestul Gruziei.

În secolele al VII-lea-XI-lea, feudalismul se consolideaza, favorizand dezvoltarea unei culturi nationale originale.

Arhitectura, scrierea si literatura cunosc o dezvoltare impetuoasã.

Cel mai avansat sub raport economic si cultural, devine acum principatul Tao-Clardjetia, ai cãrui conducãtori se aflã in fruntea tuturor formatiunilor statale gruzine.

In vremea lui David al IV-lea Constructorul ( 1089-1125 ), Gruzia devine un Stat puternic centralizat.

Sub urmasii lui David al IV-lea, monarhia feudalã gruzinã continuã sã se dezvolte, pentru ca sub domnia strãnepoatei acetuia, imparateasa Tamara ( 1184-1253 ), Gruzia sa devinã Statul cel mai puternic din Asia Micã, care in urma a numeroase victorii repurtate asupra statelor musulmane vecine, la inceputul secolului al XIII-lea, isi intindea stapanirea sau avea in dependentã vaste teritorii ale Caucazului de Nord, Transcaucaziei Rasaritene, tãrmului sudic al Mãrii Negre, intregii Armenii, cu o populatie totalã de vreo 12 000 000 de locuitori.

Acum cultura paleogruzinã atinge apogeul.

Înflorirea gândirii filosofice se leagã de numele lui Arseni Icatoeli si Ioane Petridzi, care, alaturi de impecabile traduceri din filosofii greco-bizantini, scriu tratate de filozofie originale.

Tot acum se dezvoltã literatura istorica.

In secolul al XII-lea, scrierile a diferiti istorici sunt reunite intr-un codice intitulat “Cartlis Tzhovreba”.

Alaturi de traditiile proprii, cultura elinã si cea bizantinã sunt bogat reprezentate in Gruzia, la fel ca si cea arabã si persanã.

Circulatia pe aria culturalã se face in sens biunivoc, elementul gruzin influentand si el organic arta bizantina si persana.

Invazia horezmilor din 1125-1228, iar apoi cucerirea Gruziei de catre mongoli, in 1230-1231, distrug economia Gruziei si unitatea ei politica, anihilandu-i dezvoltarea.

In prima jumatate a secolului al XIV-lea, Gheorghi al V-lea Magnificul a reusit sa imbunatateasca situatia economicã a tãrii, redându-i prestigiul de odinioarã.

Dar in 1386-1403, ea este calcata in opt rânduri de Tamerlan si nu mai reuseste secole întregi sa revinã la situatia dinainte.

Populatia se rãreste simtitor, activitatea economicã slãbeste, nivelul de culturã scade.

Refacerea nu era posibila, intrucat in secolele urmatoare, poporul gruzin a avut de luptat impotriva a tot felul de expansiuni straine.

Caderea Bizantului a agravat si mai mult aceastã stare.

Decadenta a dus si la disparitia unitatii politice, tara divizandu-se in principatele Caheti si Cartli, in partea ei rasariteana, si Imereti, in partea apuseana.

De aceasta din urma s-au separat voievodatele Abhazia, Guria, Megreli.

Sudul Gruziei – Samtzhe-Saatabago – constituia un voievodat independent.

Incepand din secolul al XVI-lea, tara se transformã intr-un teatru de lupte inversunate intre Turcia si Iran, care doreau s-o supuna total.

Poporul gruzin s-a impotrivit cu inversunare si unora si altora.

Mii de gruzini au pierit in cursul invaziilor.

Desi au fost si perioade in care conducatorii principatelor si voievodatelor au izbutit sa imbunatateasca starea tarilor lor, Gruzia s-a aflat mereu intr-o situatie foarte grea.

In prima jumatate a secolului al XVII-lea, Cartli si Caheti au fost prinse in lupte grele impotriva kizilbasilor * [ *razboinici iranieni cu turbane rosii ] sahului Abas I, care plãnuia exterminarea fizicã totalã a gruzinilor si colonizarea tarii cu populatii turce.

Numerosi gruzini au inscris pagini de vitejie in lupta impotriva Iranului.

Printre acestia, conducatorul de osti Gheorghi Saakadze, principele Cahetiei-Teimuraz I, care a fost si un mare poet, principele Cartliei-Luarsab.

Multi gruzini au fost stramutati fortat in Iran, unde s-au statornicit in diverse grupuri etnice :

1. fereidani,
2. horasmi,
3. sadanberati [ shadanberatzi ].

In urma acestor lupte sângeroase, iranienii au fost siliti sã dea inapoi.

Principii gruzini au fost constransi in repetate randuri, sa recunoascã vasalitatea principatelor lor, fata de Iran si Turcia.

Astfel, din 1518 Caheti si Cartli capãtã statutul de “Mulk –si- moorus”, ceea ce însemna cã era socotit un teritoriu privilegiat in sensul cã principele sãu era suveran pe pamanturile sale, dar pentru a se urca pe tron trebuia sa primeasca investitura sahului Iranului, sa porneasca in campanii cu soldatii sãi la cererea acestuia, si sa plateasca bir.

Partea apuseana a Gruziei a intrat in sfera de influenta a Turciei, care a cucerit in secolul al XVI-lea, principatul Samthe-Saatabago, transformandu-l in pasalâc.

Islamul a impus modul de viata si obiceiurile turcesti.

Astfel, unul din cele mai dezvoltate principate gruzine isi vedea amenintata existenta nationala.

In afara de aceasta, el devenea o baza de atac pentru cucerirea Gruziei apusene, care in secolul al XVII-lea se afla intr-o stare de extremã decadentã.

Procesul de dezmembrare in principatele Imereti si voievodatele Megreli, Abhazia si Guria continuã sa se adanceasca.

Se formeazã definitiv voievodate separate.

Dintre acestea se intareste in mod deosebit Megreli, al carui principe Levan al II-lea Dadiani ( 1611-1657 ) incearca sa reuneasca sub sceptrul sãu intreaga Gruzie apuseanã.

Neîncetatele razboaie dintre principat si voievodate ruineaza tara si ii slãbesc puterea politicã.

Ea cade tot mai mult sub influenta puternicilor sãi vecini musulmani.

In secolul al XVII-lea, Abhazia, Megreli, Guria, iar mai apoi si Imereti platesc bir Turciei.

De altfel, insisi feudalii erau cei care contribuiau la intarirea stapanirii turcesti, chemand-o in ajutor in cursul nesfarsitelor lupte ce se dãdeau intre ei.

Astfel turcii au reusit sa punã mâna pe cetatea Kutaisi.

La mijlocul secolului, in Gruzia apuseanã izbucneste o puternic razmerita.

Lipsa unei puteri centralizatoare ii ajutã pe stapanii feudali sa puna mana pe pamanturile principilor si pe cele taranesti, sa desfiinteze episcopatele, ocupand pamanturile acestora.

Tot acum incepe vanzarea gruzinilor, in special a taranilor, in afara hotarelor tãrii.

Bandele de negustori de oameni hãlãduiesc nu numai la granite, ci chiar in centrul tarii, unde se instaleaza nesiguranta si domnia bunului plac.

Cresterea exploatarii ii aduce pe tarani intr-o stare jalnica.

Epidemiile isi fac loc, pustiind totul.

Chiar si in aceasta epocã, de decadentã totalã, in Gruzia apuseanã se mentin insa elemente de culturã national-religioasa, fapt consemnat in Cronicile misionarilor catolici, care isi intensificasera activitatea prin acele locuri.

De la italianul De Castelli ne-a ramas o infatisare amãnuntitã a traiului si moravurilor epocii, ca si o descriere a curtii lui Levan al II-lea Dadiani* [ *Don Christoforo De Castelli, Relazione e Album dei schizzi sulla Georgia del secolo XVII, Tbilissi, 1976 ].

In a doua jumatate a secolului, are loc o intarire a puterii principatului Cartli, pe al carui tron se urcã, in 1658, Vahtang al V-lea ( Sah Abaz ), din neamul Bagrationilor.

Englezul D.Lang il descrie pe Vahtang al V-lea, ca pe un “om placut la chip, bun conducãtor de osti, experimentat diplomat si un agreabil interlocutor”* [ *D.Lang, The last Years of Georgian Monarchy ].

Gratie darurilor sale, el devine o figurã remarcabilã nu numai in tinutul transcaucazian, ci si in cuprinsul marelui imperiu iranian.

El reuseste sa scoata principatul Cartli din starea de ruina si introduce o serie de legiuiri noi si avansate.

Sub domnia sa, misionarii catolici isi intensificã activitatea.

In deceniul l 8-lea, la Tbilisi ia fiinta o misiune a Ordinului Capucinilor.

Avand constiinta clara a faptului cã numai o Gruzie unitã isi poate cuceri independenta fata de Iran si Turcia, Vahtang al V-lea intreprinde o serie de tentative de a uni tara, tentative soldate cu oarecare succese.

Astfel, el urcã pe fiul sãu Arcil pe tronul Cahetiei, dar in urma complicãrii situatiei politice, acesta este silit sa paraseasca caheti in anul 1675.

Activitatea politicã a lui Vahtang al V-lea stârneste nemultumiri in Iran.

In 1676, el moare in drum spre Ispahan, unde fusese chemat pentru a i se cere socoteala.

La tronul Cartliei se urcã fiul sãu cel mare, Gheorghi al XI-lea.

Gheorghi al XI-lea este, la randul lui, o mare personalitate, iscusit conducator de osti, si un om inzestrat cu o deosebita tãrie fizicã si spiritualã.

In 1688, poporul Cahetiei îi cere sã alunge din Caheti pe guvernatorul iranian.

El este gata sã ia aceasta cerere drept pretext spre a-si atinge telul de unificare a Gruziei Apusene.

Dar isi atrage nemultumirea sahului Suleiman, care trimite trupe, instalând in acelasi an pe tronul Cartliei pe principele Iracli I, nepotul lui Teimuraz I, principele Cahetiei, care trece la mahomedanism.

Gheorghi I, refugiat in Gruzia apuseanã, sperã intr-o revenire la tronul Cartliei si continuã sa lupte pentru el.

Prilejul favorabil se iveste in 1696.

Iracli I se discreditase total : nu-si cunostea poporul si tara.

Situatia internã se agravase in imperiul întemeiat de sahul Abaz, care ameninta sa se dezmembreze.

In aceste conditii, la curtea sahului s-a hotarat sa fie folosita vitejia si iscusinta militara a gruzinilor, pe care cercurile diriguitoare ale Iranului o pretuiau dintotdeauna.

Apeland la serviciile lor de soldati destoinici, ei distrageau, in acelasi timp, pe cele mai inzestrate cãpetenii ale gruzinilor din miscarea antiiranianã ce avea loc in interiorul propriei tari.

In virtutea acestui fapt, multi gruzini detineau functii in armata iraniana, fapt ilustrat de D.Lang printr-o multitudine de exemple, in cartea sa mai sus citata, in care afirmã cã, in cursul secolului al XVII-lea, in armata iraniana serveau de la 8 000 pana la 40 000 de gruzini.

Gruzinii ocupau slujbe de seama si in Administratie, bucurandu-se de respect si autoritate, astfel incat un misionar francez ce calatorea in secret prin Iran, cu vesminte gruzine, a fost tratat cu respect.

In viata culturala a Iranului, gruzinii s-au manifestat plenar, dand in secolul al XVII-lea pe poetii Kaihosro-han, Zeinal-beg, Zurab-beg, pe pictorii Disabadari, Siaos-beg si altii.

Talentele militare unanim recunoscute ale lui Gheorghi al XI-lea, l-au determinat pe sah sa facã pace cu el.

Totodata, sahul sacrificã pe Iracli I, care ii era fidel, redand tronul lui Gheorghi al XI-lea.

Acesta din urmã este chemat la Ispahan in 1696, dar, desi fusese intarit pe tron, nu mai este trimis inapoi in Gruzia, ci numit guvernator general al provinciei Kirman.

Ca loctiitor al sãu la comanda trupelor este numit fratele sãu Levan.

In acest timp, in Gruzia domnea fratele lui Levan – Vahtang, sub numele de Vahtang al VI-lea.

Gheorghi si Levan au eliberat cateva provincii de popoarele invecinate, care le atacaserã.

Multumit de serviciile lui Levan, sahul il numeste, drept rasplata, Divan-beg ( consilier ), iar pe fiul sãu Kaihosro il face prefect de Ispahan.

Afland de moartea lui Gheorghi al XI-lea, ucis miseleste in cursul unor lupte in 1709, sahul il cheama la el pe Kaihosro, al carui tatã Levan murise in acelasi an, numindu-l principe al Cartliei si “amirspasalar” ( mare comandant de osti ).

Dar, desi numit principe, Kaihosro n-a plecat, pana in 1711 in Cartli, la cârma cãruia continua sa se afle principele Vahtang, care îi trimise 1 500 de calareti gruzini.

Gruparea antigruzinã aflatã in preajma sahului a încercat sa-l impiedice pe Kaihosro sa organizeze o noua expeditie in provinciile rascultate.

Cu toate acestea, Kaihosro a reusit initial sa obtinã importante succese militare.

Dar din cauza tradarilor si dezertarilor din randurile iranienilor a fost infrant, cazand eroic, la 26 Octombrie 1711, pe campul de bãtaie.

Sângele vãrsat de gruzini pentru interesele Iranului a dat Cartliei un rãgaz in care nu a cunoscut invazii din partea acestuia.

Dupã moartea lui Gheorghi al XI-lea si a lui Kaihosro, Cartli a fost cârmuit de Vahtang, loctiitor intre 1705 si 1712, si principe intre 1716 si 1722.

Venit in fapt la carma Statului inca din 1703, Vahtang incepe o lupta energica pentru restabilirea ordinii si prosperitatii in Cartli.

Bogata sa activitate se rasfrange binefacator asupra tuturor domeniilor vietii de Stat si sociale.

El incepe prin a restaura legiuirile incalcate sub domnia lui Iracli I, inlaturand pe oamenii acestuia si readucandu-i in drepturi pe partizanii lui Gheorghi al XI-lea.

Apoi, incepe sa acorde tot sprijinul sãu bisericii, luând initiativa convocãrii unui Sinod, care alege drept cap al bisericii, pe fratele sãu Domenti ; aceasta duce, desigur la intarirea puterii proprii.

Vahtang a depus multe stãruinte pentru reîntoarcerea tãranilor bãjeniti in timpul domniei lui Iracli, asezandu-i in sate demult pustiite din regiunile : Kvisheti, Trialeti Gudjareti.

Sub domnia sa s-a desfãsurat o vastã operã de constructie.

Palate noi au fost zidite la Tbilisi, Gori si Kodjori, precum si karavanseraiuri la Tbilisi.

Drumuri si poduri au fost reparate, iar canalele de irigatii reconstruite, permitându-se, dezvoltarea agriculturii.

Treptat viata economicã a Cartliei incepea sa devina infloritoare.

Pãstoritul a cedat locul agriculturii intensive.

Au crescut suprafetele plantatiilor de bumbac, ale culturilor de dud pentru cresterea viermilor de mãtase si ale viilor.

Veniturile Statului au crescut, iar circulatia monetarã a fost reglementatã.

Prosperitatea generala a Cartliei s-a reflectat asupra dezvoltarii orasului Tbilisi, care a devenit un centru comercial si mestesugãresc important, cu peste 200 000 de locuitori.

Astfel Cartili a ajuns cu mult înaintea celorlalte provincii gruzine la inceputul secolului al XVIII-lea, atât in ceea ce priveste densitatea populatiei, cât si starea economiei.

Un rol important a jucat in aceasta privintã, reglementarea dreptului civil si privat de catre Vahtang, care a intocmit, cu ajutorul marilor feudali si al fetelor bisericesti, codul de legi “Djuli”.

In vederea redactarii lui, Vahtang a adunat si a utilizat numeroase monumente de Drept vechi gruzine, precum si straine ( precepte biblice, legi grecesti, armenesti ).

Tot datoritã strãduintelor sale a fost elaborat un alt monument al legislatiei gruzine : “Dastur-lamali”, care reprezenta legea fundamentalã a Statului.

Intocmite pentru Cartli, legiuirile lui Vahtang au fost recunoscute si in celelalte regiuni ale tarii.

Ele au fost apreciate in mod deosebit de specialistii europeni* [ *V.Joseph Karst. Code Georgien du roi Vahtang VI, Strasbourg, 1934, 37 ].

Vahtang a acordat o atentie deosebitã dezvoltarii culturii nationale, infiintand o comisie de invatati care sa intocmeasca o Istorie a Gruziei, sub conducerea lui Beri Ignatasvili.

Depunând o vastã activitate, aceastã comisie a întocmit o Istorie a Gruziei de la inceputul secolului al XIV-lea, pana in secolul al XVII-lea.

Din aceasta scoala de vestiti invatati fãcea parte si fiul lui Vahtang, principele Vahusti, strãlucit istoric si geograf.

Mândria acestei pleiade de mari invatati era preceptorul lui Vahtang, Sulhan-Sabba-Orbeliani mare lexicograf, savant, poet, fabulist, diplomat si barbat de Stat remarcabil.

Dictionarul explicativ intocmit de el, constituie si astazi un tezaur al limbii gruzine.

Printre mãsurile de ordin cultural luate de Vahtang se cuvine amintitã, in primul rand, întemeierea primei tipografii gruzine din Gruzia.

Aici a fost tiparita, in 1712, monumentala carte a literaturii gruzine “Vephis Tkaosani”, cu comentarii scrise de insusi Vahtang, care era deopotrivã istoric, poet, traducator si critic.

Rodnica activitate a principelui loctiitor Vahtang a fost intrerupta in urma mortii lui Kaihosro, in 1711, cand a pornit spre Iran cu speranta cã sahul îi va consolida pozitia de principe pe tronul Kartliei.

Dar au început sa actioneze marii feudali, ca si sefii garnizoanelor persane din Gruzia, carora Vahtang nu le era pe plac.

Sahul a cerut acestuia sa treaca la mahomedanism, lucru pe care Vahtang l-a refuzat.

Drept urmare, sahul numeste pe tronul Cartliei pe fratele sãu Iesse, care trece la mahomedanism, retinându-l pe Vahtang, de fapt, ca prizonier.

Spiritele înaintate ale inaltei societati gruzine au depus toate straduintele spre a obtine eliberarea lui Vahtang.

Sulhan-Saba-Orbeliani, care trecuse la catolicism, a întreprins in acest scop o calatorie in Europa in 1713.

El s-a facut mesagerul înaltelor cercuri oficiale ale tarii sale, care doreau o alianta cu Biserica Catolica si cu Franta, punandu-si speranta in protectia din partea acestora.

A fost primit cu mari onoruri de Papa de la Roma si de Ludovic al XIV-lea.

Manierele sale alese au produs o impresie deosebita la curtea Regelui-Soare, dar n-a reusit sa primeasca nici un sprijin real.

Dezamãgit, Vahtang a fost silit sa treaca la mahomedanism.

Extras din cartea Antim Ivireanul cãrturar umanist, de Fanny Djindjihasvili, Editura Junimea, Iasi, 1982