mon journal du 3 Juin 2016 : olivia, vendredi le 3 juin 2016

mon journal du 3 Juin 2016 : olivia, vendredi le 3 juin 2016

Objet :	mon journal du 3 Juin 2016 : olivia
De :	Olivia Marcov (...@yahoo.fr)
À :	...
Date :	Vendredi 3 juin 2016 14h19

atasez intregul meu Jurnal 9 mai- 3 iunie 2016, azi am completat putin Jurnalul meu :

Nu l-as tine daca viata aceasta ne-ar oferi siguranta !!!!

Pentru ca personal am zile foarte, dar foarte obisnuite si linistite....

Si am scris si despre reactia lui tata, cand i-am spus azi ca lipsesc fotografii ;

Vineri 3 iunie 2016 :

Cateva zile nu mi-am completat Jurnalul, dar cat ma priveste zilele mele au fost obisnuite, asa cum sunt de mai mult timp, practic, nu am noutati ( personale ).

Insa m-am gandit sa tin un Jurnal, asa, pentru o vedere de ansamblu asupra vietii si realitatii si pentru ca memoria nu are atata putere sa retina totul.

Ieri noapte fratele meu nu a venit acasa, mama nu a spus daca a anuntat-o pe ea, cum ca nu vine, de obicei mai spunea, si incuia usa, stiind ca nu se intoarce peste noapte.

Ieri insa, mama s-a dus la culcare, se culca pe la 22h00 si se scoala pe la miezul noptii, 00h30 AM sa il astepte pe Silviu care trebuie sa vina de la serviciu, dar ieri nu s-a sculat.

Ieri noapte, se facuse ora 1h00, mama nu se scula, ma gandeam ce sa fie ?

Sau s-a suparat pe Silviu, ea se supara pe noi toti, traim intr-o atmosfera care nu este a unei familii, cu mine mama nu vorbeste, si nu vorbeste, si-a trait viata fiind suparata pe mine, intotdeauna trebuie, in ochii ei, sa fiu vinovata de ceva, de orice, dar de orice, gaseste orice ca sa fie bosumflata si sa nu mai vorbeasca cu mine.

Nu este normal sa traiasca asa zeci si zeci de ani, este o situatia trista si vad ca desi ea este mama si persoana  - prima – dintre noi doua – adulta ! – vad ca nu se gandeste la prezent si nici la viitor, iar trecutul pare ca o intereseaza numai ca sa se supere continuu pe mine.

L-am asteptat pe fratele meu, mama dormea, am dormit putin, “iepureste” cum se spune, m-am sculat la intervale de timp, in casa liniste, Silviu nu venea.

A venit astazi 3 iunie 2016 catre ora 10h30 dimineata.

La ora aceea tata a plecat de acasa, acum este acasa, s-a intors demult, aparent s-a dus la Frizer, caci s-a tuns si cred, s-a spalat pe par, pe cap.

Silviu mi-a dat un raspuns cum ca i-ar fi spus mamei ca nu vine, parca nu suna foarte clar si convingator.

Mama tace.

La 10h40 am deschis computerul si la 10h42 am intrat pe facebook pe pagina sau in contul meu FB.

Am rasfoit si gasit cateva icoane ale lui Isus Cristos de pe pagina “Sainte face de jesus”, caci postase pe pagina mea, am luat cateva icoane frumoase, nu prea multe, cel putin nu pana in clipa aceasta.

Ieri seara, cand mai era putin timp pana sa inchid computerul, sa ma retrag din dormitorul parintilor, am constatat ca imi / ne lipsesc fotografii de familie.

Imi lipsesc din calculator, fotografii care sunt pe/in calculator de obicei, acuma nu mai sunt.

Am verificat si in aceasta dimineata si nu sunt, sau cum s-ar zice nu au aparut. Nici nu vad de unde sa apara. Desi teoretic, de acolo de unde au disparut, ar trebui sa si apara la loc.

Sau cine le-a luat, sa le puna inapoi la loc de unde le-a luat.

Imi lipsesc si din cutiile de carton colorate, fiecare avand o alta culoare, care seamana ca aspect cu niste carti, si pe al caror cotor scrie FOTO cu litere aurii, avem cutiile acestea pentru fotografii de mult timp, de cand eram in scoala generala 169 eleva.

In orice caz, de multi ani de zile si fotografiile noastre au stat multi ani acolo, strangandu-se, cand apareau altele noi, pana la inceputul anilor 2000 au stat cuminti acolo.

Cam din 1999, din 2000 – data la care eu am incetat sa lucrez la judecatorie, de atunci viata noastra a fost foarte ciudata si nefericita.

De atunci a disparut si fotografia Catelei Stoian, verisoara mamei, singura ei fotografie pe care o aveam noi, desigur, la intervale de timp cand ma uitam peste pozele din albumele-cutii colorate, vedeam si poza Ecaterinei Stoian.

Insa de la o vreme, poza Catelei Stoian a disparut si pana in ziua de azi nu a reaparut.

Ieri seara i-am spus lui tata ca imi lipsesc fotografii si a inceput sa tipe nervos, spunand ca : “pai acum noaptea ?”

Astazi de dimineata, din nou, i-am spus despre lipsa fotografiilor, m-a intrebat daca nu le-am trecut pe stick.

Tata are o idee fixa cu stickul care nici pe departe nu rezolva problemele.

Pentru ca in 2010 eu aveam stickul meu in computerul nostru, si intr-o clipa a fost virusat computerul in acelasi timp cu stickul care era introdus in computer si am pierdut toate datele atunci intr-o fractiune de secunda, nici nu au putut fi recuperate.

Daca a mai ramas ceva pe discul dur, intreg, nu stiu, pentru ca, ca un facut, si computerul s-a stricat, i s-a stricat placa de baza.

Nu ma inteleg cu tata pentru ca el refuza sa inteleaga.

Ieri seara, e drept, am gasit, spre bucuria mea si linistea mea, cateva fotografii pe suport de hartie, intr-un album, pe care da, eu insami l-am mutat din locul sau obisnuit, in alt loc, si l-am gasit si in el erau cateva fotografii pe care nu le mai gaseam in cutiile colorate.

In cutiile colorate avem fotografii pe suport de hartie, clasice, cele facute in timp cu aparate de fotografiat, mai putin de noi, mai mult de pilda, de Silviu Craciunas, nasul lui Silviu Marcov.

Tatal meu, desi isi cumparase in tinerete un aparat foto frumos, bun, modern la epoca respectiva, nu l-a folosit decat foarte putin, foarte rar, si nu prea pentru noi, cu el cred ca si-a facut fotografii in tineretea lui la munte in excursie.

Ieri seara am scris prietenilor si colegilor, despre disparitia fotografiilor.

Nu pot comunica cu parintii mei si ei nu inteleg ca nu duc o viata frumoasa de familie, nici crestina, sau crestineasca.

Nici pe departe.

La fel ca, sunt sigura, multe familii.

Mai bine ar fi sa le numim pseudo-familii.

Pentru ca nu sunt familii adevarate.

Parintii mei au ajuns la o varsta destul de frumoasa, inaintata, dar la fel ca multi, foarte multi adulti de seama lor, nu par sa bage de seama in ce chip plin de lipsa de armonie au trait, li se pare normal asa.

De ce li se pare normal, nu stiu, dar il rog pe Dumnezeu sa nu mai tina “secrete” vietile oamenilor, sa nu mai permita asa ceva, pentru ca am avut o viata plina de necazuri.

Recent, Irina Vatav-Moscalenco mi-a trimis pe facebook cateva fotografii de la mormantul bunicului meu Alexei Marcov si eu le-am descarcat si salvat in calculatorul meu, al nostru de acasa.

I le-am aratat lui tata si i-am scris Irinei ca le-a vazut si tatal meu.

Acum, ieri seara, am constatat ca aceste fotografii ‘ale lui” Alexei Marcov nu mai sunt in computer, erau mormantul sau si mormantul lui Valerii Marcov din Chisinau, si al lui Ivan Markov din Chisinau, tatal lui Serghei si al fratelui lui Serghei care a fost Valerii Marcov.

Bunicul meu Alexei Marcov din Bucuresti, care insa a fost inmormantat la Chisinau, si Ivan Marcov au fost frati.

Au fost frati ei si cu surorile gemene Zinaida sau Zina si Jenia Marcov.

Zina Marcov s-a casatorit cu un ofiter român, si impreuna l-au avut pe Boris Vatav, dar ofiterul a plecat la razboi si la sfarsitul razboiului, intrucat a luptat in Armata Romaniei ( Mari ), a ramas in Romania si nu s-a intors in Chisinau, unde de altfel venisera sovieticii si Chisinaul trecuse la fostul URSS.

Sora Zinei, Jenia Marcov a avut un destin similar, s-a maritat cu un ofiter român, au avut impreuna un fiu, pe Mircea ( Botez, cred ), si dupa razboi, sotul Jeniei a ramas in Romania.

Surorile Zina si Jenia au trait numai la Chisinau, deci acolo s-au si casatorit, iar dupa razboi amandoua au ramas, intr-un fel “vaduve”, caci sotii lor au ramas in Romania, si frontierele nou-desenate le-au despartit de sotii lor.

Fiecare si-a crescut copilul, la acea data, mic de tot, singura.

Cat ii priveste pe sotii lor, ei traiau in Romania unde s-au recasatorit, si din cate spunea recent la telefon Valentina Vatava din Chisinau, sotia lui Boris Vatav, numai unul din sotii Zinei si Jeniei a avut copii, dupa ce a ramas aici in Romania, celalalt nu ar fi mai avut copii.

Iata exemple de vieti, nu au vrut poate, dar au ajuns sa aiba intr-un fel 2 vieti, intr-un fel au si avut doua vieti si in mod sigur doua familii, chiar daca pe prima familie au abandonat-o, pentru ca daca reveneau in Chisinaul trecut la URSS ar fi fost impuscati.

Este un exemplu concret despre cum – nu vreau sa sochez, dar daca oamenii ar fi invatati sa nu se mai pacaleasca pe ei insisi, sa fie sinceri cu ei, sa gandeasca mai logic, ar recunoaste ca nicio Armata nu a facut bine oamenilor, si niciun Serviciu de securitate, informatii, inteligenta, - oricare ar fi denumirea pe care au avut-o si o au, pe glob, aceste servicii.

Pentru ca oamenii si-au organizat “societatea” in mod gresit, am patimit cu totii, dar cu totii, dar acest lucru, in loc sa ii puna pe ganduri pe toti oamenii, se pare ca ii lasa reci, indiferenti, sau ca si cum se bucura, sadic, de necazurile antrenate, consecinta acestei organizari a tarilor, a Statelor.

Se pare ca oamenilor pana la urma le plac nenorocirile.

Daca stii ca viata e organizata rau, prost, ca sunt oameni care se instapanesc pe viata altora, asa cum numai Satana a facut si face, numai Satana zice ca e normal ca el sa fie stapan pe viata oamenilor, a tuturor oamenilor, si isi are adepti declarati, mai mult sau mai putin ( pe fata ), atunci, intotdeauna m-am intrebat, de ce, la sarbatori, oamenii isi ureaza invariabil : sanatate, prosperitate, belsug, fericire.

De unde sa vina toate aceste fericiri in viata oamenilor care traiesc gresit ???

Cu siguranta intr-o zi vor plati si mult de tot, toti oamenii, toti, indiferent cu ce s-au ocupat, sefi mici si mari, sefuleti, rude in familie cu vocatie de tirani, de despoti, in plan profesional sau in plan personal, privat, particular, oamenii care au facut rau altor oameni vor plati, si rau de tot.

Insa ne-au terminat si noua viata.

Noua, celor care nu vrem sa traim instapanindu-ne noi pe viata si alegerile in viata, ale altora.

Noua care iubim libertatea si armonia, si intelegem ca alta solutie omenirea, oamenii nu au.

Cand ma gandesc ce paine criminala au pus pe masa multi oameni, cum si-au castigat viata, lucrand de altfel, sunt mandri ca ei vezi bine, au lucrat, muncesc si azi poate inca unii, altii au muncit toata viata, dar, la ce, ce ?

Au muncit la distrugerea vietii noastre ???

Si pentru asta au castigat bani, acel salariu, sau remuneratie, sau indemnizatie, sau oricum se numeste venitul obtinut, din munca, se numeste munca.

Munca de distrugere a cetatenilor si oamenilor.

Si toti vor pensii si pensii mari.

E adevarat ca in Romania nu au existat deloc perspective decente de viata, salariile au fost foarte mici, probabil dupa logica – nu vorbeau comunistii de clase sociale ? – dupa logica celor care ridicau in slavi despartirea oamenilor in clase sociale, dupa logica celor numiti de comunisti, exploatatori, adica, oamenilor le dam salarii mici, foarte mici, si astfel ei nu isi depasesc conditia de opinca tarii, sau talpa tarii, conditia de iobagi, de serbi cum se mai numeau, de sclavi in fond, saraci lipiti, lipiti pamantului.

Dar ma intreb daca oamenii vad, aud, realizeaza, rationeaza ??

De ce nu isi dau seama ?

Cine vrea bani, neaparat trebuie sa recurga la mijloace lipsite de constiinta si oricum departe de Dumnezeu si apropiate de Satana.

De ce vor multi oameni sa fie infractori, sa duca o viata infractionala, ai spune ca saliveaza dupa conditia de infractor, sunt mandri de aceasta conditie, este visul barbatilor mai ales, sa fie infractori.

Toate relele se vor plati, si cele facute de cei din Romania si de cei din absolut toate tarile, nimeni nu scapa nejudecat.

Si nici instante adevarate nu am avut in viata asta, din varii motive.

Mai intai limitele mintii umane, lipsa de educatie, de judecata, instinctele urate, josnice care sunt “aduse” in viata din “campul muncii”, adica un om care are instincte urate le duce cu sine pe unde munceste si lucreaza si “moare” pana nu le pune in valoare, pana nu le exteriorizeaza.

Pe urma, caracterul urat, unii au caracter patologic.

Eu nu ma bucur de toate acestea, dimpotriva, simt adesea ca nu mai pot, ca nu mai vreau o viata plina de mizerie morala, de crima, de ipocrizie, de lasitate anormala, nesanatoasa.

Sunt putini oameni care au curaj, si asta, in unele imprejurari, si ma gandesc la ei, si ii admir.

Dar sunt putini, si sunt parca inghititi de masa celor rai.

Sa fii obligat sa traiesti o viata urata !

Sa fii obligat, sa ti se impuna, prin insusi modul de organizare al societatilor !

Este cumplit !

Acuma, ieri, in cutiile cu fotografii de familie de acasa, au aparut, AU APARUT, adica niciodata nu le-am vazut, si ele nu pot fi decat NOI, 3 fotografii ale Irinei Vatav Moscalenco.

Foarte bine.

Numai ca au disparut multe altele ale noastre !

De multi ani, tata se intalneste, sunt sigura, cu rudele sale din Chisinau, dar tine totul secret si eu nu inteleg acest mod de viata.

Nu inteleg de ce intotdeauna eu nu trebuie sa stiu, de ce se intalnesc pe ascuns, in sensul ca nu spune.

Aastazi 3 iunie 2016 : ii spun lui tata ca ne lipsesc fotografii, si o fotografie, eu tineam minte, a fratelui meu imbracat soimul patriei, in portocaliu, o poza color, nu o mai gasesc deloc.

In schimb, o parte din fotografiile din cutiile colorate din carton pentru poze, le-am luat mai demult eu insami, si le-am asezat in alt loc, in albumele mele.

Dar si acolo – adica in albumele mele – cineva a umblat, direct spus, a umblat, pentru ca sunt schimbari...

Pot mentiona o schimbare :

Aveam doua fotografii ale bunicului meu matern Paraschiv Mardale, pozele din casa bunicului, el le pastra in vreo doua albume, poate si mai multe, poate trei, doua sigur, cand a decedat in iunie 1997 bunicul meu, mama nu a spus, a facut curat, a zugravit, ne-a invitat direct la parastas.

Albumele bunicului disparusera, cand el inca traia mi le aratase.

Peste ani mama a spus ca ea nu le-a luat, nici aruncat, ca, pesemne, crede ea, insusi bunicul le-a aruncat !

De ce sa fi facut oare asta bunicul Paraschiv ?

Revin si spun : aveam cateva fotografii din casa bunicului, unele fusesera lipite cu lipici pe albume si puse de acolo, cum se asezau pe vremuri, dupa moda respectiva, pe un fel de carton ca un tablou si inramate.

Bunicul avea un tablou inramat, pe tabloul acela, erau lipite poze ale lui, ale bunicii, si era o poza a mea asezata separat in rama tabloului.

Deci unele poze au stat in albumele bunicului, nelipite, iar altele au avut pe spatele lor, pe verso, lipici.

Eu aveam o fotografie a bunicului Paraschiv Mardale, care pe spate se dezlipise cu ceva carton, hartie, pe care fusese lipita candva.

Si cartonul sau hartia acoperea spatele fotografiei, astfel incat o ingrosa.

Ieri seara ma uitam prin albumele mele, in care am pus laolalta fotografii care au stat mai demult in cutiile colorate de fotografii.

Si ce sa vezi ?

Pe spatele unei fotografii a bunicului, cartonul lipit pe spate NU MAI ESTE, sau hartia cea groasa, ci este complet dezlipit, nu mai este, si se vede insa o urma de pensula, de demult de tot, cand cineva a dat cu o pensula de lipici pe spatele pozei, se vede urma aceea, nu mai exista insa cartonul-hartia care acoperea complet verso-ul pozei, si pe spatele pozei, astfel “dezvelite” de cartonul-hartie, apare scris de bunicul meu cred : “maistru”.

Adica bunicul Paraschiv Mardale a fost maistru, in Armata Romaniei, asta rezulta.

Bunicul meu Paraschiv Mardale a facut al 2-lea razboi mondial.

Mai este un cuvant, un altul, care a fost insa si sters, mazgalit, acoperit peste scris cu pixul sau cu un stilou.

Ei bine, fotografia in aceasta varianta, in acest aspect al sau, eu nu o aveam in albumele mele, nu o stiam !

Este noua pentru mine !

Prin urmare, trag concluzia ca cineva, pesemne mai intai cineva din casa, a umblat in fotografiile mele.

Dar nu inteleg DE CE ?

Cine procedeaza asa, si DE CE ?

Nu are gura sa vorbeasca cu mine ? Sa spuna ?

Nu inteleg aceste “manevre” pe ascuns, nu inteleg sensul si nici logica lor.

In dimineata aceasta, tata – nu suporta sa vorbeasca cu mine cand il intreb despre ceva din casa – a inceput sa se enerveze, sa se apare, cum ca : “Ce ai cu mine ? Ce vrei de la mine ? Ce stiu eu despre poze ? Nu sunt acolo ? » – si indica cutiile din carton de fotografii.

Pe un ton de repros si iritare, de enervare vie, mi-a explicat ca nu intelege ce vreau eu anume de la el, ce doresc, - doream sa il intreb si vroiam un raspuns, sau o parere, un sfat.

L-am intrebat, daca nu umbla nimeni la fotografiile noastre din casa, din cutiile colorate de fotografii, CUM AU APARUT NOI, FOTOGRAFIILE DE LA NUNTA IRINEI VATAV MOSCALENCO IN CASA LA NOI ? Ele nu erau in casa noastra.

Noi nu am fost la casatoria, nunta Irinei, care, trebuie ca a avut loc in anul 2003, cam atunci.

Prin toamna anului 2003, cu aproximatie totusi.

Stiu ca tata se intalneste cu rudele, dar de ce face un mare mister din intalnirile lui cu familia lui din Chisinau ?

Tata insa mi-a raspuns altfel, dand o alta explicatie :

Mi-a raspuns in dimineata aceasta, ca, daca sunt acele poze ale Irinei Vatav din Chisinau, insemna ca ea le-a sau “le-o fi trimis” prin Posta.

Ok.

Prin posta, dar eu il intrebam, daca nimeni nu umbla la cutiile noastre cu poze, cum au ajuns POZELE, SOSITE LA POSTA, IN CUTIILE DIN CASA NOASTRA ?

S-au asezat singure acolo ?

Tata se facea ca nu intelege, ba, m-a luat la rost : « ce crezi ca le-au adus extraterestri ? », si a adaugat : « le-o fi trimis ea [ Irina Vatav ] prin Posta !!! ».

Adica, poftim, ce simplu era, si nu ti-a dat prin cap, explicatia era simpla vezi bine.

I-am raspuns ca nu stiu cine le-a adus, “extraterestri”, cum spune el, in cazul acesta, cine le-a adus pe acestea, sa le aduca inapoi pe cele care lipsesc din casa noastra !

Cine ia un lucru dintr-un loc, sa il puna la loc, sa il aduca la loc !

Asa e normal.

Nici macar nu am stiut de aparitia celor 3 poze ale Irinei Vatav, casatorita si mama, are 2 copii, in casa noastra, chiar daca au fost prin Posta trimise, dar parca nu prea cred, Irina nu vrea sa aiba o adresa de e-mail, desi are un cont de facebook pe care de putin timp, rar, comunicam putin noi doua....

Daca nu vrei posta electronica, vei trimite pozele tale prin Posta clasica ?

Sunt poze pe suport de hartie, color.

Dar, totusi, cine stie, poate si asa, le-a trimis poate prin Posta clasica.

Niciodata tata nu mi le-a aratat si nu stiu momentul in care le-a asezat in cutiile noastre cu fotografii.

In schimb, o fotografie de la botezul lui Silviu Craciunas junior de prin 1980, 1981, unde bebelusul este in bratele nasei sale Afrodita Iorgulescu, in partea de sus este indoita, ca si cum cineva a vrut sa o rupa si s-a razgandit, sau cine stie pe unde a pus, sau purtat poza.

A aparut si o poza a fratelui meu, lucioasa, de la botezul lui Silviu Marcov, ar fi acum in 2 exemplare, un exemplar il aveam, dar dimensiunea difera putin, e lucioasa si foarte sifonata, ca si cum cineva a vrut sa o sifoneze, sa o rupa, nu stiu ce sa-i faca, sau cine stie unde a fost tinuta.

De la botezul lui Silviu Marcov in anul, cred, 1978, da, a aparut o fotografii a mamei mele cu Silviu in brate, era bebelus mic, pe care o stiam, acum am vazut-o ieri seara, in vreo trei, deci 3 exemplare, de unde aveam numai una in casa !

Valentina Vatav nu mi-a spus la telefon, cand am vorbit cu ea ultima oara, cand se internase tatal meu la spitalul Panduri si s-a operat la prostata, s-a externat si nu mi-a spus nici pana azi ca s-a operat la acea internare, am vazut insa intr-o zi, cicatricea.

Valentina Vatava a sunat la noi in acea perioada si mama era la spital, statea cu tata, Silviu nu era acasa, eram singura, am vorbit cu ea la telefon, de multi ani nu mai vorbisem cu ea, am mai vorbit odata, in urma cu niste ani, dar putin, scurt, mi-a raspuns la ce nelamuriri aveam eu, de pilda nu stiam cum il chema pe fiul Jeniei, pe Mircea, pe numele sau de familie.

Insa nu mi-a spus ca Irina are acum dubla cetatenie, ca, la Iasi, la ambasada sau consulat, s-a dus si a obtinut cetatenia românã.

Acum are cetãtenia Republicii Moldova si a României.

Sunã cam anapoda, caci in fond, Chisinaul a fost un oras de provincie, desi e un oras foarte frumos si are farmec.

Irina nu vorbeste de felul ei, si nu vorbeste cu mine, decat daca o roaga sau o pun parintii ei, Boris Vatav fiul matusii Zina Marcov-Vatava, si mama ei Valentina Vatav.

Rusii obisnuiesc sa faca femininul numelor de familie, in cazul femeilor, fetelor, asa incat daca numele de familie era Vatav, fetele, femeile se numeau Vatava.

Acum insa, Valentina Vatava mi-a spus la telefon, in urma cu cateva luni de zile, ca si-ar fi schimbat numele de familie in Vãtaf, sau Vãtafu.

Totusi, eu ii stiu de Vatav/a, si asa le spun pentru moment.

Asa au fost multi ani, tot timpul, si dupa 1990.

Adica eu nu inteleg de ce au secrete fata de mine.

Faptul ca Irina are cetatenie românã, mi l-a spus tata, dupa ce i-am aratat pozele cu mormantul bunicului Alexei Marcov, trimise de Irina Vatav pe facebook.

Adica eu nu am secrete si despre viata mea se stie.

Dar reciproca nu functioneaza, si de ce nu functioneaza ?!

Valentina Vatav avea si are niste rude la Bucuresti in sectorul 4, in Berceni.

Foarte bine.

Dupa 1992, cand eu am fost de 2 ori la Chisinau, pentru ca a vrut tata sa vad si eu orasul in care s-a nascut el in 1941, si am locuit la Boris si la Valentina Vatav si la Irina, cu Irina fiica lor, mi-au dat camera Irinei atunci, am stat 10 zile de fiecare data.

Apoi au sosit la noi acasa la Bucuresti, Boris si fiica lui Irina si au stat la noi cateva zile, a fost frumos.

Dupa aceea, prin 2000, 2001 a sosit Valentina Vatav la noi si a ramas la noi, peste noapte, atunci Valentina avea la ea un album al lor de familie, mai mult cu pozele Irinei, si m-a intrebat, parca asa a fost, vreau sa fiu fidela trecutului, sa incerc sa imi amintesc corect, daca ii dau poze ale mele, asa, macar una, doua, adica, si m-a rugat sa aleg din albumul ei ce poze vreau cu Irina, si am ales cateva pe care inca le am in albumele mele.

Poze pe suport de hartie.

Suntem rude si e normal sa avem fotografii.

De cand suntem, de putin timp – prietene pe facebook, i-am spus eu insami Irinei Vatav sa ia pozele de pe facebook si de pe blogul meu, ale mele, postate de mine, care sunt ale mele, ale familiei mele, noastre, e bine sa le aiba, pentru ca identitatea e foarte importanta.

Si pentru ca, iata, uneori nu ai cum sa separi :

Am o poza, de fapt e a tatalui meu, eu am scanat-o, in care sunt, tinere, bunica Feodosia sau Teodora Marcov si e incadrata de Zina si Jenia Marcov, ei bine, Zina e cumnata bunicii Teodora dar in acelasi timp e bunica paterna a Irinei Vatav.

Irina are si ea dreptul sa aiba aceasta fotografie.

Se poate ca nu are cum sa le fi tinut minte pe toate, insa Valentina Vatav cand a venit la noi in vizita la Bucuresti, a vazut albumele noastre cu fotografii, pozele noastre de familie, le stia, sigur nu avea cum sa le retina pe toate...

Dar ma gandesc daca tata a scos fotografiile noastre din casa, si daca le-a dat lor, celor din Chisinau, rudelor sale ?!

Astazi pozele pot fi scanate, se pot face poze cu mobilul cu camera foto, cu tableta, cu aparatul foto clasic ar modernizat, si nu e neaparat nevoie sa iei un original.

Mie imi plac pozele, pentru ca imi plac vietile oamenilor.

Si pentru ca viata e importanta, dar si identitatea.

Dar acum nu mai avem in casa pozele originale, cele pe suport de hartie, facute candva, sau in diverse ocazii.

Silviu Marcov si Silviu Craciunas juniorul, fiul Mariei si al lui Silviu Craciunas, si cred si Irina Craciunas, fiica lor, au fost botezati in Biserica Sfantul Elefterie, aceea mare, inalta, frumoasa, din zona Opera Romana, se vede din statia RATB de la Eroii Sanitari, daca acolo mai este astazi statie, insa a fost o viata intreaga, o statie de troleibuze 90, 91, si peste drum era intrarea la Metroul de la Eroii Sanitari.

Pentru ca stiam ca exista doua biserici Sfantul Elefterie, nu stiu, exista ? Una veche, una noua ?

Nu mai stiu exact, de aceea am tinut sa precizez.

Biserica unde au fost botezati este oarecum “in drum”, adica se vede, e foarte vizibila si in fata, de fapt pe o latura a ei, are un micut parculet.

Trecand pe langa ea, tot inainte, intri pe Splaiul Independentei.

Biserica priveste spre Opera Romana.

Nu inteleg de ce nu mai am in computer pozele cu mormantul bunicului Alexei Marcov,  nu erau ieri seara, nu sunt nici astazi, pana in clipa asta, nu sunt.

Si acum, cu privire la fotografii,  vreau sa povestesc ca prin anul 2010, prin vara, ma plimbasem prin parcul Drumul Taberei cu o prietena de la vremea aceea, ce pacat ca oamenii sunt prieteni pentru o perioada determinata de timp, dupa regulile scrise si nescrise ale aceleiasi societati, de atunci nu cred ca am mai intalnit-o pe acea prietena, ne intorceam din parc, spre casa, am condus-o o bucata de drum, caci trecea pe la mama ei, sau sa cumpere mancare pisicii, iar pisica ramasese la mama ei cred, iar ea se mutase, si dupa ce cumpara mancare, pleca spre noul ei domiciliu.

Ne-am indreptat deci spre Piata Chilia Veche ( ca directie ), iesisem din parc, si ne aflam pe strada Topolovat ( Topoloveni ? ), aceea care se desprinde din strada Targu-Neamt, sau de la Biserica Nasterea Maicii Domnului ortodoxa de pe str. Tg Neamt 12 C sector 6, tot inainte, printre blocuri, pentru a iesi in strada Drumul Taberei, in zona statiei RATB “Liceul Lovinescu”, peste drum se afla piata Chilia Veche.

Eram pe strada mica, scurta, ingusta, Topolovãt, mai sus de biserica noastra, si pe o parte sunt, este un bloc cu patru etaje, pe partea strazii cealalta, fata in fata, se afla blocuri de vreo 10 etaje, TD-uri sau ce sunt ?

Intre acestea doua, erau lazi de gunoi, in strada, cum ar veni in fata blocului cu patru etaje.

La o mica distanta, acolo e si parcare de masini.

Pe jos erau niste lazi de gunoi rasturnate.

Nu as fi dat atentie, se insera, lumina zilei scazuse, era cald afara si placut.

Prietena mea s-a oprit, s-a aplecat si a cules de pe jos din gunoiul rasturnat o fotografie color, a aprins bricheta si la lumina flacarii s-a uitat la poza.

In poza aceea culeasa din gunoi, intreaga, dar putin sifonata, era mai mult de o persoana, imi amintesc eu, cel putin doua persoane.

Si acum intreb si ma intreb cum vine asta ?

In viata faci fotografii cu alte persoane, in ocazii diferite, si intr-o buna zi pe afli aruncat la lada de gunoi, pe jos, in strada ?

Pentru ca cel cu care ai facut poza a hotarat sa isi arunce poza la gunoi, si o data cu ea, esti si tu in poza aceea, adica te aruncã si pe tine ?

Cum vine asta ?

Te trezesti zacand in gunoi, chiar daca numai intr-o fotografie ?

Si nici nu stii.

Pentru ca nu cred ca persoana care a aruncat poza, i-a instiinta si pe ceilalti care apareau in poza respectiva.

Cred ca in poza era mai mult de o persoana.

Oricum, o poza in gunoi, rasturnata, prietena mea avea simtul observatiei, dar nici nu i-a fost sila sa se aplece sa ridice poza, sa o apropie de ochi, sa o vada.

Sau, mai exista o alta categorie de persoane :

Dupa ce, la evenimente de familie, sau evenimente sociale, participi si faci fotografii in care deci tu apari, persoana iti spune ca nu vrea sa le publici nicaieri, pentru ca ii apartin sau pentru ca, alta situatie, alt caz, apare ea in poza si din motive personale nu vrea sa fie vazuta !

Deci pentru o persoana sau doua, dintr-o poza, nu poti sa arati poza in care si tu esti prezent, si apari, nimanui !!!!!!

Cum vine acest lucru ?

Pai, nu e vorba si de viata mea ? A celui/ celei care apar si eu in poza ?

Drepturile acestea sunt unilaterale, si de cand ?

Nu pot fi unilaterale.

E vorba de viata noastra, a fiecarui om.

Sa va rugati pentru mine.

Acum ma opresc aici cu Jurnalul meu, desi nu l-am completat, nu este chiar la zi.

In fond, nu e obligatoriu, doar ca vroiam sa am o vedere de ansamblu a zilelor in scurgerea lor si a timpului.

Cu privire la rude, la familie, eu nu stiu ce face tata, nici mama ce face exact, ei nu imi spun, dar ma gandesc ca eu nu m-am dus niciodata, sau nu m-am intalnit cu cineva de varsta mea, pentru a discuta sau lua hotarari, de orice fel ar fi fost aceste hotarari, mari sau mici, despre membri ai familiei altuia.

De aceea eu pe facebook i-am si spus Irinei Vatav sa ia pozele postate de mine, ale mele de le FB si blogurile mele, pentru ca si ea are dreptul si trebuie sa le vada.

Dar, si acuma, independent de rudele lui tata, ma gandesc ca “adultilor” – da, si noi suntem adulti azi, si, inca, de ceva ani de zile, dar nu ne comparam, eu nu as putea visa, gandi sa ma port urat, intruziv, fata de cineva...

Sunt persoane, de varsta parintilor nostri, ma uit la mama, ea vorbeste la telefon, sau tata, si vorbesc si despre mine, sau cu alte rude, din Bucuresti, sau au vorbit in trecut, si eu nici nu aflu, nu stiu ce vorbesc DESPRE MINE.

Rudele in chestiune nu ma intreaba niciodata nimic si multi ani m-au cam evitat, sau evitat de-a binelea.

Ele nu ma intreaba, pentru ca ele “stiu” de la parintii mei, despre mine si viata mea.

Sunt o persoana majora, am o varsta, am o viata, singura pe care mi-a daruit-o Dumnezeu, dar NU SUNT INTREBATA DIRECT EU, DESPRE MINE, DESPRE VIATA MEA.

In schimb se vorbeste, sau s-a vorbit in trecut si nu o singura data, despre mine, si se “stie”.

Cate lucruri urate nu am auzit despre mine, si cumplite chiar, oribile, in spatele meu, spuse, sau neadevarate, sau spuse cu rautate, cu lipsa elementara de intelegere in familie.

Sau trambitate pe strazi, de oameni necunoscuti.

Sau cand eram grefiera de sedinta, veneam acasa, intr-o vreme, cu sacosa cu dosare, si eu si alte grefiere, desi nu trebuia, insa eram exasperate de munca NENORMATA si luam acasa dosare sa lucram si acasa.

Umblam cu teama totusi, imi era teama, raspundeam pentru dosare, dar nu aveam de ales.

Si intru in bloc unde locuiesc, si pe scara cobora, de sus, nu luase liftul desi locuia la etajul 8, un tanar, cu cativa ani doar mai mic ca mine, nu prea a crescut in bloc, ci undeva la bunicii lui cred, si nu se juca cu noi copiii, fete si baieti, de altadata, dar il stiam, fiul unei vecine de sus de la etajul 8.

Ma vede, - il vedeam extrem de rar, foarte, prea rar – si eu urcam pe scari pana la etajul 2 cu sacosa mea de dosare, si cu geanta pe umar si eram obosita deja dupa ziua de munca, urma sa continui acasa sa lucrez, si exclama acest brav tanar “ Ah ! E curvã !”

Am ramas perplexa.

Cred ca eu vazandu-l cum coboara i-am zambit, ca fiind o persoana din bloc, cunoscuta totusi, “de-a blocului”, “de-a noastra” sau am apucat sa ii si dau “buna ziua” sau macar “buna”.

Nici nu mai sunt aprecieri de facut cu privire la un astfel de comportament.

Mama acestui brav tanar se mandrea cu fiul ei care devenise ofiter SIE, adica al Serviciului Roman de Informatii Externe ( Le Service Roumain de Renseigments Extérieurs ).

Daca asa se vorbeste in SIE, daca sunt asa, mai frumos fusese crescut si educat de bunicii lui sau de mama lui, dar pesemne SIE ii invata in mod direct, nemijlocit sa se comporta asocial si ca niste golani autentici, ca niste netrebnici. Rusine.

Rusine.

Cate lucruri cumplit de urate nu au facut !

Rusine.

Te stie de o viata intreaga, suntem vecini, si cam de o seama si se exprima trivial si spune si cuvinte urate si te face si curva.

Un nenorocit.

Imi pare rau pentru sinceritate.

Mai exact imi pare rau cã nu place sinceritatea.

Imi pare rau ca nu e bine primita, si niciodata.

Intr-o lume de persoane care tanjesc, tanjesc, se prapadesc dupa o viata infractionala sau de golanie.

Este idealul lor.

Mi se pare ca presa ultimelor zile a adus si cazuri extrem de concrete in atentia celor care citesc ziarele.

Tampiti la cap, isi omoara oamenii, vecinii, cetatenii, concetatenii, si daca cu noi in Romania procedeaza asa, ce or face in tari straine ?

O viata de tampiti.

Care ard in Iad.

Dar eu nu ma comport asa cu oamenii.

Cel putin unii, spre ghinionul nostru cred, au aparenta, exteriorul infatisarea de oameni.

Ce or fi ei cu adevarat cine stie insa ?

Ca oameni nu pot fi numiti.

03/06/2016 14:08:05

___________

olivia

---

Pièces jointes

• Olivia luni 9 mai 31 mai 2016 jurnalul meu.doc (563,50 Ko)