Maica Tereza de Calcutta ( 3 )

Maica Tereza de Calcutta ( 3 )

In india iezuitii sunt prezenti de secole.

Cel mai renumit ramane pãrintele Roberto de Nobili, mort la 12 ianuarie 1656, care timp de cincizeci de ani a incercat sa deschida Evangheliei, poarta lumii hinduiste.

Se imbrãca asemenea unui brahman, distingându-se doar printr-o cruce micã prinsã la piept, respecta obiceiurile indiene, mânca o datã pe zi, orez, lapte si ceva legume, era fascinat de misticismul hinduist.

Multi iezuiti au ajutat-o pe Maica Tereza cand s-a hotarat sa paraseasca ordinul de Loreto, pentru a porni in aventura cu sãracii.

Pr. Robert Antoine, care mai tarziu a devenit capelan la Kalighat, Casa muribunzilor, preda in universitate, le citea studentilor din Mahabharata, marele poem epic indian sau din Divina Comedie, si compunea imnuri bengaleze, scriind cuvintele si acompaniindu-le cu ritmul tablas-urilor, tobe locale.

Pr. Pierre Fallon, care studia spiritualitatea hinduistã, a fost primul care a aprobat alegerea Maicii Tereza, de a adopta sari-ul ca uniformã a Misionarelor Caritatii.

Monseniorul Ferdinand Périer, Arhiepiscop de Calcutta, care o invita la prudentã, dar totodatã ii sustinea curajul.

Pr. Julien Henry, care s-a îngrijit de pregãtirea primelor Misionare ale Caritatii.

Si Pr. Celeste van Exem, consilierul spiritual al Maicii Tereza.

Pr. Van Exem s-a nascut la 4 octombrie 1908, si traieste in India de 52 de ani.

Cu ajutorul lui, Maica Tereza a putut infrunta momentele atat de grele de la inceput, si sa intemeieze ordinul Surorilor Misionare ale Caritatii.

El a scris primul articol despre munca Maicii Tereza.

L-a publicat in ziarul local Calcutta Statesman, si a fost pionierul a mii de articole care aveau sa insoteasca si sa consolideze, in toata lumea, faima Surorii albaneze devenita indiancã.

Pr. Celeste este la pat, in camera lui de la etajul al treilea de la St. Xavier’s College, universitatea iezuitilor de pe Park Street.

Merg la el spre seara.

Este ora cand Calcutta celor bogati, Calcutta celor cu finante mari si computer, face dus pentru a se pregati pentru seratã.

Receptia de la care un Vip nu poate lipsi in seara aceasta este oferita de Ajit Kerkar, chairman-ul de la Taj Group of Hotel, hotelurile din lantul cel mai luxos din India, unde pretul unei camere pentru o noapte echivaleaza cu salariul mediu pentru un an al unui indian pro capite.

La receptie vor fi prezenti Maharajahii si Maharanii, diplomatii straini, comercianti din import-export, staruri din cinematografe si dans.

Este timpul cand angajatii ies din birouri si trec printre randurile de lustragii, care lovesc cu peria in cutiile de creme, pentru a atrage atentia.

Vanzatorii de mango, pepeni si papaia fac afaceri bune, cu o rupie iti poti cumpãra o felie, ca remediu la zapuseala din timpul zilei care se pierde intr-o zeamã laptoasa.

Este ceasul cand Calcutta strazilor se pregateste pentru noapte.

Paria se intind pe trotuar, se scoperã cu dhoti ca intr-un cearceaf, si adorm intr-o imobilitate mortuarã.

Respiratia fiecaruia, multiplicatã de milioane de ori, devine respiratia imensã a orasului care se odihneste dupa osteneala vietii.

Pr. Celeste in seara asta este fericit, deoarece medicul i-a spus ca-i va amputa numai degetul mare, nu tot piciorul drept, asa cum hotarase.

Cangrena s-a oprit, picioarele sunt negre pana sub genunchi, dar salvate.

Pr. Celeste poate chiar sa glumeascã pe seama acelor soareci, care l-au muscat in somn inveninandu-i sangele.

“Erau soarecii unei familii de comercianti Malvalis care ii tratau bine.

Dar familia cred ca era plecata in vacanta, pentru ca soarecii s-au alipit de mine cu o extraordinara voracitate.”

S-a intamplat la Biserica Sf. Francisc Xaveriu din Bow Bazaar Street, unde Pr. Celeste se mutase cu cateva zile in urmã pentru a-l ajuta pe paroh.

Dormea intr-o camaruta de la parter, si in apropiere era un canal deschis.

Soarecii l-au muscat de patru ori : « Prima data, ma trezesc si nu vad nimic. A doua oara am observat un punct mic rosu pe picior. A treia oara, semnul unei muscaturi. A patra oara, piciorul meu era intr-o baie de sange.”

Era in 1986, infectia sangelui a evoluat, provocand cangrena.

Pentru a o opri, au fost necesare sase operatii, cu amputarea catorva degete de la picioare.

Batranul iezuit este intins pe pat, in loc de pijama poartã maiou si o hainã lungã de bumbac in pãtrãtele, un fel de vesmânt deschis, care lasã descoperite picioarele.

Camera lui, separatã de veranda comunã doar de o perdea, este racorita de rotirea lentã a ventilatorului.

Pe masã sunt Evanghelia, Coranul, rozariul.

Restul de mobilier este alcatuit dintr-un cufãr, un lighenas si un cadru pentru a se muta de la pat la masã, deoarece bastonul nu mai era suficient.

Parintele van Exem are o medalie a Maicii Domnului prinsa de maiou.

Este un om amabil, spontan, o bucatica de om alb, cu ochii plini de bucurie, cu cativa dinti si o memorie intactã.

“Am intalnit-o pe Maica Tereza in 1944.

Era Superioara manastirii si directoarea sectiunii de limbã bengalezã, a Colegiului din Entally, in acea epocã transformat in Spital militar.

Surorile din sectiunea englezã se transferasera la Simpla, Maica Tereza a ramas la Calcutta, mutandu-se in casa din Convent Road, aproape de moscheea lui Muwall Ali.

Avea 34 de ani, pãrea energicã si hotarata, cu o vointã puternicã, dar fragilã din punct de vedere fizic : era suspectã de tuberculozã.

Isi consuma toate energiile pentru altii, mânca putin si dormea si mai putin.

Daca ar trebui sa sintetizez starea ei sufleteasca, as folosi cuvantul fericire.

Da, era o femeie absolut, pe deplin, fericita.

Eu devenisem capelanul Surorilor Sfintei Fecioare de Loreto, impotriva vointei mele.

Ma aflam la Calcutta din ’38, pentru a mã interesa de dialogul cu musulmanii.

Ca profesor de exegezã, specializat in lumea musulmanã, fusesem in Arabia, Siria, Irak, Palestina, traisem cu beduinii in desert.

Ma transferasem apoi in India pentru a studia urdu, limba musulmanilor indieni.

Intr-o zi m-a chemat parintele Richier, rectorul universitatii iezuitilor : “Vrei sa mergi sa celebrezi liturghia in manastirea Surorilor de Loreto ?”.

“Nu, parinte. M-ati chemat la Calcutta, ca sa deschid dialogul cu musulmanii, nu cu calugaritele.”

Rectorul a râs, si mi-a recomandat sa ma mai gandesc.

Nu m-am gandit prea mult.

Tocmai ieseam, aveam deja mâna pe clanta usii, si-mi pusesem in cap topie, casca colonialã, cand m-am intors din instinct : “M-am gandit. Accept.”

Si asa, la 11 august ’44, eram la Convent Road.

Am intalnit-o pe Maica Tereza in timp ce serveam cafeaua in salonas, dupa liturghie.

Mi-a placut imediat infatisarea ei, luminoasã si totodata hotarata.

Impresionau ochii ei, cu o privire directã si pãtrunzãtoare, si trasaturile puternice ale fetei.

Era foarte popularã printre fetele din Colegiu si printre Surori.

Ii spuneau Tereza bengaleza, pentru a o distinge de Sora Marie Terèse, care preda la sectiunea englezã.

O data am intrebat-o daca la intrarea in ordinul de Loreto, alesese sa se numeasca Tereza, in cinstea sfintei Tereza de Avila sau a sfintei Tereza de Lisieux.

Mi-a raspuns : “Tereza cea mare nu e pentru mine. Cea mica e mai bine.”

La sfarsitul razboiului, Surorile s-au putut întoarce la Entally, proprietatea lor.

Cand am mers prima data acolo, m-a impresionat frumusetea locului, lacul, arborii seculari si gradinile pline de flori din jurul manastirilor si ale cladirilor Colegiului.

Surorile erau multumite de disparitia musculitelor, care fuseserã singurul defect al acelui paradis : medicii Spitalului militar le exterminaserã cu DDT.

Maica Tereza nu mai era Superioarã.

A fost un bine pentru ea, s-a simtit mai liberã sa plece cand a luat marea decizie.

In acele luni se imbolnavise de tuberculozã, iar medicul ii impusese odihnã la pat, cel putin trei ore in fiecare dupa-amiazã, si mai ales sa incetineasca ritmul zilei de lucru.

Atunci a fost singura datã, cand am vazut lacrimi in ochii Maicii Tereza.

Singura datã.

Mai tarziu, a infruntat teribila singuratate a saraciei, a trait moartea câtorva din Surorile la care tinea, a pãtimit suferinte si umiliri, dar nu a plans niciodata.

Medicul a trimis-o sa-si vindece plamanii la aer curat, in manastirea Loreto de la Darjeeling, la poalele muntelui Himalaya.

In noaptea calatoriei cu trenul spre Darjeeling a avut inspiratia, la 10 septembrie ’46.

Nu stiu daca era singurã, nu am intrebat-o niciodata.

Stiu cã se afla inghesuitã in acele multimi evanghelice de saraci, schiopi, orbi si leprosi, iar contactul fizic cu acea omenire suferindã, vazuta mai inainte doar de departe, o impresionase puternic.

A avut o chemare sigurã, pe care ea insasi o definea : o vocatie in vocatie.

Trebuia sa lucreze pentru cei mai sãraci dintre saraci, dar nu in cadrul unei mari institutii, ca un spital sau un azil, ci chiar in mediul lor, traind ca si ei, in mijlocul lor.

Aceasta implicare fizicã, acest a fi in mijlocul lor, mi se pare a fi marea noutate a ordinului fondat de Maica Tereza, care adaugã celor trei voturi traditionale, saracie, curãtie, ascultare, un al patrulea : votul caritãtii.

Ordinul se bazeazã pe douã coloane, pe doua realitati vizibile.

Isus intrupat in euharistie.

Isus intrupat in saraci.

La Darjeeling, Maica Tereza a avut ocazia sa urmareasca exercitiile spirituale predicate de parintele Pierre Fannon, un iezuit belgian.

Mai tarziu, parintele Fannon mi-a marturisit ca in acele zile Maica Tereza parea foarte linistita si intr-un fel cufundatã in meditatie.

Fusese foarte impresionat de intensitatea rugaciunii ei.

Cand Maica Tereza s-a întors la Calcutta, la inceput nu mi-a spus nimic.

Dar intr-o zi, in timp ce plecam de la Entally pe bicicleta mea, am vazut-o aparand in fuga de pe o alee mica.

Mi-a facut semn sa ma opresc, miscand un manunchi de hartii.

M-am intors inapoi.

“Ce sunt hartiile astea, Maicã Tereza ?”

Raspunse oarecum in gluma : “Nu stiu. Dumneavoastra trebuie sa-mi spuneti.”

M-am intors acasa, si am pus hartiile pe masã, alaturi de o iconitã a Maicii Domnului, pe care ea insasi mi-o oferise de Craciun.

Nu aveam timp sa ma uit peste ele.

Cand le-am citit a doua zi, am sãrit in sus.

Scrisese totul, într-un fel de Jurnal : descoperirea saracilor, inspiratia ei, decizia de a parasi Surorile de Loreto pentru a iesi in strada, proiectul de a fonda un ordin dedicat exclusiv saracilor.

In acel mãnunchi de hartii scrise de mana, era deja in nuce tot viitorul ei, trasat cu o claritate extraordinarã.

Strigãtul saracilor ajunsese pana la ea.

Nu mai putea da inapoi.”

Primul sfat al parintelui spiritual pentru Maica Tereza dupa descoperire, a fost sa nu se grabeasca.

“Era nerabdatoare sa inceapa ; i-am sugerat sa aiba rabdare, si sa se roage : dar era un sfat inutil, pentru ca o vedeam consumandu-se in rugaciune. A asteptat. Cu rabdare. Eu intre timp il anuntasem pe monseniorul Ferdinand Perier, arhiepiscopul de Calcutta, un om pragmatic si cu bun simt, care devenise iezuit dupa ce a lucrat ca functionar de bancã in oasul sãu natal, Anvers.

“Ce e cu povestea asta ?”, a exclamat arhiepiscopul cand i-am vorbit despre calugarita albanezã, care vroia sa paraseasca ordinul pentru a se dedica celor mai saraci dintre saraci.

I-am explicat totul, iar raspunsul sau a fost prudent : “E o decizie serioasa. Cred ca va trebui sa ceara dezlegarea de voturi. Spuneti-i sa astepte un an si intre timp sa stea linistita si sa se roage.”

I-am transmis Maicii Tereza, iar ea s-a supus deciziei arhiepiscopului.

Intr-o dimineata nu am vazut-o la liturghie.

Mi-au spus ca a mers la Asansol, unde Surorile de Loreto au o manastire si o scoala.

O pedeapsa a Superioarei ?

Nu, nu.

Nimeni nu stia de proiectul ei, decat eu si arhiepiscopul.

Maica Tereza mi-a scris multe scrisori in acea perioadã.

Era fericitã, avea grijã de gradini, umplea de flori grota Sfintei Fecioare de la Lourdes, preda fetelor de la Asansol, se ocupa si de bucataria manastirii.

Se refãcea in clima racoroasa si uscatã a acelei localitati, calindu-si fortele pentru a infrunta ceea ce o astepta, incredintandu-se vointei lui Dumnezeu.

Dupa sase luni se întorcea la Calcutta.

In acele zile, monseniorul Perier s-a imbolnavit grav.

Era deja un om inaintat in varsta, in jurul a saptezeci de ani.

A murit la 92 de ani, in ’68.

Atunci Maica Tereza, nerabdatoare sa infrunte noua aventurã, i-a scris astfel : “Vindecarea dumneavoastra va fi semnul ca pot incepe munca mea cu saracii. Va rog, Sfintia Voastra, vindecati-va repede.”

Arhiepiscopul s-a vindecat, iar anul de asteptare impus de el trecuse de mult.

I-a permis Maicii Tereza sa comunice proiectul ei, Superioarei generale a Surorilor de Loreto din Irlanda, Maica Gertrude.

La 2 februarie 1948 a sosit raspunsul Maicii Gertrude, care incepea astfel : “Draga mea Tereza, proiectul tau mi se pare o clarã manifestare a vointei lui Dumnezeu. Iti dau permisiunea de a scrie la Roma.”

Scrisoarea Maicii Tereza, adresata cardinalului prefect al Congregatiei pentru persoanele consacrate, a plecat din Calcutta la 7 februarie 1948 si a sosit la Roma cincisprezece zile mai tarziu.

In acea vreme, cardinalul prefect era Luigi Lavitrano, iar Congregatia isi avea birourile in piata San Calisto, in centrul cartierului Trastevere.

Un functionar al secretariatului a dezlipit imediat de pe plic timbrul pentru colectia sa, apoi il deschise, citi cele trei pagini cu inscrisul Surorile de Loreto si a inceput un nou dosar, pe care urma sa-l adauge la celelalte cateva mii care umpleau deja raftul arhivei.

“O alta calugarita nemultumita”, s-o fi gandit el.

A luat un cartonas galbui, scrise pe el : Prattica 363 ( 3630 )/48* [ Dosar 3630/48 – Dieceza de Calcutta, in italiana ( n.trad. ) ] – Diocesi di Calcutta, iar dedesubt Dame Inglesi* [ Damele Engleze, in italiana – Congregatie infiintata de englezoaica Mary Ward in secolul al XVII-lea ; Surorile de Loreto sunt o ramura irlandeza a acestei congregatii ], cine stie de ce.

Mai tarziu, cand Sora a devenit un personaj cunoscut in intreaga lume, cineva a adaugat cu creionul : Maica Tereza.

Am obtinut permisiunea Vaticanului, de a vedea acel dosar si de a citi scrisoarea.

Sunt trei pagini scrise de mana, cu un scris clar si mare.

Prin ele, Sora Tereza Bojaxhiu, profesoarã la St. Mary’s High School din Calcutta, ii adreseaza cardinalului prefect al Congregatiei pentru persoanele consacrate, cererea ei :

“Eminenta voastra, cu acordul Maicii mele Generale doresc cu umilintã sa incep o viata foarte diferita de cea pe care am trait-o pana acum in manastire, pentru a-mi oferi viata saracilor, in slujre totala, pe urmele sfantului Francisc din Assisi.

Din septembrie 1946, Dumnezeu ma cheama astfel.

Pentru a desfasura aceasta munca, in rugaciune si jertfã, este necesar sa ma apropii de saracii de pe strada si sa devin saraca asemenea lor, pentru a vedea in fiecare sarac pe Cristos.

Am expus aceasta dorinta a mea, atat episcopului meu cat si directorului meu spiritual.

Am lasat sa treaca mult timp, pentru a intelege ceea ce m-a inspirat si dacã aceastã chemare este cu adevarat motivatã.

Prin rugaciune si sfat, am inteles ca aceasta este vocatia mea.

Cer sa mi se permitã sa-i slujesc pe indienii sãraci, traind de fapt ca si ei.

Pentru aceasta, mi-e imposibil sa raman in institut, unde am intrat in octombrie 1928 si unde am depus primele voturi.

Cu toatã sinceritatea, cred cã nu am niciun merit specific.

Ramane pentru mine un mister, faptul cã Dumnezeu imi trimite aceasta chemare.

In timpul anilor petrecuti in institut, am fost foarte fericita si plina de bucurie.

De aceea, mi-e greu sa le parasesc pe Surorile de Loreto, dar trebuie sa fac acest pas in numele lui Dumnezeu, care-mi cere o schimbare radicala a vietii.

Vreau sa fac vointa lui cu orice pret, si sa adun in jurul meu suflete dispuse la aceasta slujire, de a-i ingriji pe saraci.

Sunt milioane sãracii care trãiesc aici in India, in conditii ingrozitoare, departe de harul lui Dumnezeu si de Cristos.

Eu sunt o simplã Sorã, si nu stiu cum sa ma exprim, dar cer ajutorul dumneavoastrã pentru a ma putea supune chemarii mele.”

Maicii Tereza ii place sa citeze un proverb : “E mai bine sa aprinzi o lumanare, decat sa blestemi intunericul.”

A aprins  lumanarea ei, in trenul spre Darjeeling, la 10 septembrie 1946, unul din acele trenuri indiene incinse, cu oameni cocotati pe acoperisuri, sau striviti in mirosul greu al coridoarelor.

Inghesuita pe banca de la clasa a treia intre trupurile rau mirositoare, aplecatã asupra paginilor Evangheliei de buzunar, se intreaba : “De ce, Doamne, lor da si mie nu ?”.

Sfantul Francisc din Assisi a avut inspiratia pe Verna.

Trenul este Verna Maicii Tereza.

Inainte de a ajunge la Darjeeling, se hotarase deja : va cere Superioarei si arhiepiscopului de Calcutta, permisiunea de a parasi manastirea si de a-i ingriji pe stradã, pe cei mai saraci dintre saraci.

Scrisoarea trimisã la Roma, cardinalului prefect al Congregatiei pentru persoanele consacrate, este primul pas.

Maica Tereza nu vorbeste cu placere despre sine.

Trebuie sa gasesti momentul potrivit, atmosfera precisã, pentru a o face sa rupã tacerea.

Un ziarist s-a aflat in momentul si in atmosfera potrivite, pentru a o convinge pe Maica Tereza sa se deschidã in ce priveste acea “vocatie in vocatie”.

S-a intamplat in 1970, intr-un loc simbolic, tocmai in trenul spre Darjeeling, iar jurnalistul era un prieten de-al ei indian, Desmond Doig, redactor la Calcutta Statesman.

Maica Tereza, Doig si fotograful Raghu Rai mergeau la Darjeeling pentru a completa un reportaj despre Misionarele Caritatii.

Ocazia a sosit pentru Doig, la putin timp dupa ce trenul plecase din statia Howrah, si a pornit printre tufisurile de mango si palmieri din Bengal.

Asezatã langa fereastrã, Maica Tereza scoate din traistã o carte putin uzatã, Seminte ale desertului, de Charles de Foucauld.

O deschide la semn, citeste pana la sfarsitul paginii si-i aratã lui Doig un fragment despre “nevoia unei absolute daruiri in slujba lui Dumnezeu”.

Pentru Doig este momentul potrivit.

“Iata-ma asezat alaturi de o persoanã careia Dumnezeu i-a vorbit in mod deschis, mi-a spus el, si eram decis sa descopãr infricosatorul mister al unei astfel de experiente.

- Maicã, cum ati putut întelege ? Nu ati avut nici macar o clipa de indoialã ?

La  urma urmei, si Isus s-a îndoit.

De exemplu in Ghetsemani.

-         Nu. Isus nu s-a îndoit niciodata.

Numai pentru o clipa s-a simtit nesigur. In umanitatea sa.

Era firesc.

Dar atunci cand accepti, cand te daruiesti, esti sigur.

Poate fi ca o moarte, stii.

Siguranta vine imediat dupa ce te abandonezi.

In momentul in care Isus a spus : “Pãrinte, nu vointa mea, ci a ta sa se facã”, acceptase.

Aceasta a fost agonia lui.

El a simtit, tot ceea ce eu si tu am simtit ca fiinte umane.

Iata de ce El era in toate si prin toate, asemenea noua, in afara de pacat.

-         Dar daca dureaza nesiguranta ?

-         Atunci, stii, este momentul sa ingenunchezi. In acea rugaciune, Dumnezeu nu ne poate insela, pentru ca este o rugaciune care vine din interior.

Este momentul in care avem mai multa nevoie de Dumnezeu.

Si o data ce il avem pe Dumnezeu in noi, este pentru intreaga viata.

Nu incape indoialã.

Pot exista alte indoieli, stii.

Dar acea indoiala nu va mai reveni.

Nu, nu m-am indoit niciodata.

Dar sunt sigura ca e El, nu eu.

Este lucrarea Lui, nu a mea.

Eu sunt doar disponibila la poruncile Sale.

Fara El nu pot face nimic.

Dar nici Domnul nu ar putea face nimic, pentru cineva care ar fi plin de sine.

Trebuie sa nu mai ai inauntru nimic, pentru a permite ca el sa faca ceea ce vrea.

Este lucrul cel mai frumos, referitor la Dumnezeu, stii : este Atotputernic, si totusi nu se impune cuiva cu forta.

-         Dar trebuie luate si initiative, nu credeti, Maicã ?

-         Desigur. Trebuie sa actionãm, ca si cum totul ar depinde de noi...dar sa-i lãsãm restul lui Dumnezeu.

           

Extras din cartea / Extract from the book “Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu”, titlul original “Teresa di Calcutta – La matita di Dio”,  Editura Pauline, 18 Septembrie 2003, Bucuresti.