Maica Tereza de Calcutta ( 2 )

Maica Tereza de Calcutta ( 2 )

Existã mereu un zid în Calcutta.

Ii separã pe sãraci de bogati, pe bolnavi de sanatosi, pe cei de pe trotuar de cei din birouri si santiere.

In niciun alt loc ca în Calcutta, spunea Kipling, “palate si cocioabe – mizerie si orgoliu – una langa alta – se ignorã reciproc”.

Am vazut zidul sanitar care închide coloniile de leprosi.

La Titagarh, una dintre aceste colonii, o mamã striga la cei doi copii ai sãi, amandoi goi, cu capetele rase si cu picioarele în canalul din drum, sa nu meargã in “pericol” : dincolo de zid era gardianul si i-ar fi amenintat cu bastonul sãu lung de bambus.

Am trecut de zidul care înconjura palatele maharajah-ilor si rajah-ilor, fosti principi domnitori de religie hinduistã, si ale nawab-ilor si nizam-ilor, fosti principi domnitori de religie musulmanã.

La receptia lui Maharani, care-i primeste pe musafiri in sari de sifon rosu cu margini aurite, mã plimbam sporovãind cu un pilot de avioane Mig din armata indiana : iar un servitor in livrea portocalie, cu pene verzi pe turbanul galben, ne urma oferindu-se un vas mic de argint, pentru ca cenusa de la tigarile noastre sa nu cada pe gazonul englezesc.

Am trait si eu înlãuntrul zidului indiferentei, care te constrânge sa-ti tii ochii, urechile, nasul si gura închise dacã vrei sa supravietuiesti in orasul cu trei mii de baracamente.

Cine se naste in Calcutta, invatã de mic sã se apere astfel.

Intr-o dimineatã am intalnit un copil cu o jachetutã albastrã si papion galben, mergea la scoalã urmat de un servitor care-i ducea vioara.

Avea pãrul pieptãnat cu cãrare si lipit de capul negru ca niste aripi de corb, si mergea pe trotuar facand slalom printre grupurile intinse, fara sa le priveasca si totusi fara sa dea peste ele, calauzit de un radar instinctiv ca cel al liliecilor.

Si intre Maica Tereza si saraci a fost un zid, din momentul cand, imediat dupa depunerea voturilor, a inceput sa predea elevelor de la St.Mary’s High School, pana cand a renuntat la vesmantul negru al Surorilor de Loreto, pentru a se imbraca asemenea indiencelor din casta cea mai de jos.

Cuvantul “zid” revine adesea in discursurile Maicii Tereza : “Surorile noastre trebuie sa mearga pe strazi, sa ia tramvaiul asemenea celor ca noi, sa intre in locuintele celor saraci. Noi nu ne putem inchide in spatele zidurilor si sa asteptam sa vina saracii sa bata la portile noastre.”

I s-a propus sa deschida institutii stabile, precum orfelinate, aziluri, spitale, in care Surorile ei sa fie angajate cu normã intreaga.

A raspuns, nu : “Altii pot face aceasta munca mai bine decat noi. Munca noastra este afarã, in afara zidurilor, unde alte Congregatii nu merg”.

Si a adãugat : “Noi suntem oameni ai strazii. Surorile noastre merg si in acelasi timp se roagã. Uneori imi explicã cat timp e necesar pentru a ajunge intr-un loc, numarand rozariile : sunt trei rozarii, patru rozarii.

Merg atat de repede, incat in Calcutta li se spune Surorile grãbite.”

In cartierul Entally, un zid inalt de trei metri desparte parcul liceului St. Mary’s High School, de cartierul de maghernite Moti Jheel, o crustã prafuita de barãci tinute in picioare datoritã lutului, paielor si iutei.

Poarta care leaga cele doua lumi este ornamentatã cu stema Colegiului : o inimã rosie cu o cruce albã, o altã inimã albã strapunsa de o sageata rosie. Alb si rosu sunt culorile uniformei elevelor.

In afara portii cu blazon, drumul urcand in curbã este oprit de un vesnic blocaj de circulatie, pe care in zadar incearca sa-l degajeze un agent de circulatie cu cascã colonialã, agitându-si bastonasul de trestie.

Ricsele alunecã tacute cu vitezã masurata dupa varsta omului-calului gafaind intre bare.

Pe trotuarul care se intinde de-a lungul zidului inalt si gros, un tãietor de lemne este atent la sectionarea grijulie a trunchiurilor : scoate scoarta, bucãti de lemn, aschii, rumegus, si le împarte in patru grãmezi, fiecare cu pretul ei, ca sa le vanda pentru vetrele pe care cei fara acoperis gãtesc mancarea pe marginea strazii.

Alãturi, un bãiat taie pe lungime cojile de nuci de cocos, le face fâsii mici, bune pentru a rãzui podeaua, ca spalatoarele noastre de sarma.

Si in plus e un personaj familiar pentru scena din Calcutta : o misionarã a Caritatii a instalat o bancuta pentru distribuirea lunarã de clofaziminã si ethionamidã, leprosilor din cartier, care asteapta disciplinati in rand.

Sora are un pachet cu fise, le consultã, controleazã dozele, inmaneaza flacoanele.

Dincolo de poartã, in interior, se intinde o bucatica din Irlanda cea verde.

In dimineata asta, gradinarul probabil cã a tuns gazonul cu foarfecele de unghii, a lustruit magnoliile din jurul terenului de cricket, si a improspatat vopseaua galbena a micii pagode care gazduieste statuia Sfintei Tereza a Pruncului Isus.

Numai corbii interpreteaza culoarea localã, cu strigatul lor fals, corbi indieni care intrã in camere si furã tot ce strãluceste.

Pentru a se apãra, Surorile au pus gratii la ferestre.

Odata, vantul musonului a rupt un copac, si din trunchiul gol a aparut o comoarã de inele si de mici medalii, adunatã de-a lungul anilor de hotii zburãtori.

In acest mic paradis, Maica Tereza a lucrat ca profesoarã timp de nouasprezece ani, din 1929 pana in 1948.

Sora Rosario O’Reilly, cu un puternic chip irlandez luminat de ochi de un albastru smãltuit, are 73 de ani si este singura dintre Surorile care mai sunt la Entally si care a cunoscut-o pe Maica Tereza.

Pe o bancuta din parc, la umbra unui mango, povesteste : In acea vreme...

“In acea vreme, uniforma noastrã, a Surorilor de Loreto era neagrã, cu voal negru.

Dupa Conciliu am schimbat-o, este albastrã iarna, albã cu voal albastru vara.

Ordinul nostru a fost fondat in Anglia de Mary Ward in 1609.

Ramura irlandeza a fost infiintatã in 1821, langa abatia Sfintei Fecioare de Loreto la Rathfarnham, Dublin, de catre Teresa Ball, care a trimis primele Surori de Loreto in India in 1841.

Ne dedicãm invatamantului, cu o puternica vocatie misionara.

Casa noastra generala a fost transferatã de la Rathfarnham la Roma in 1976”.

O fotografie de grup din anii ’30, pe care Maica Tereza a trimis-o mamei sale, surorii Age si matusii Maria, o aratã impreuna cu alte calugarite in salonul manastirii din Entally : cu vesminte si voaluri negre, cu mâinile frumos impreunate, cele mai tinere dintre ele in picioare, cele mai in varsta asezate pe scaune coloniale de nuiele, sub un ingeras care binecuvanteaza.

Se intuiesc camerele racoroase, gangurile umbroase, mirosul de mancaruri bune in sala de mese, toate conforturile unei lumi ordonate si linistite, care se tine cu demnitate departe de zdrentele din Calcutta.

Unde sunt muribunzii, leprosii desfigurati, oamenii-gunoaie, copiii-schelete, femeile sleite de puteri ale orasului-cosmar ?

Membra albanezã a Surorilor de Loreto nu stie inca nimic despre acestea.

Abia le-a zarit la sosirea ei, cand a debarcat in India la 27 decembrie 1928, dupa patru saptamani de calatorie pe mare alãturi de douã colege, iugoslava Mary Magdalene Kajnic si irlandeza  Joyce Berchmans.

Astfel descria prima sa experientã indianã, intr-o Scrisoare trimisã Revistei misionare iugoslave Katolicke Misije ( Misiuni Catolice ) :

“La 27 decembrie am sosit si ne astepta domnul Scalon, fratele uneia din surorile noastre. Am observat imediat, cu mare uimire viata care se ducea pe strada ( ... ).

Marea majoritate erau pe jumatate goi.

Pielea lor stralucitoare si parul cret ieseau in evidenta in soarele arzator.

Ne durea inima la vederea oamenilor care trageau carucioarele, ca si cum ar fi fost cai.

Ne-am hotarat sa nu utilizam niciodata acele vehicule.

Dar ce se întâmplã ?

Tocmai in acel moment, domnul Scalon ne-a invitat sa ne urcãm intr-unul din acele carucioare.

Am ramas paralizate.

Ne-am rugat ca greutatea noastra, sa fie cat mai mica cu putinta ( ... )”.

Primul impact cu India este curand indulcit.

La mai putin de trei saptamani de la sosire, la 16 ianuarie 1929, micuta albanezã, care a implinit de putin timp optsprezece ani, este trimisã in noviciatul din Darjeeling.

Sora Rosario O’Reilly descrie acel loc, cu un entuziasm de inteles :

“Casa noastra de la Darjeeling se aflã pe o colinã acoperitã de flori, iar la poale e o gradina, atat de luxuriantã, incat multi turisti gresesc si intrã la noi, in loc sa intre in apropiata Gradina Botanica.”

Darjeeling este regina statiunilor montane indiene.

Se aflã la poalele muntilor Himalaya, inconjurata de parfumate campuri de ceai, iar in fundal se înaltã piscuri albe de zapada, in contrast cu albastrul de cobalt al marilor inaltimi.

Se ajunge acolo, dupa o calatorie de nouã ore cu un trenulet vopsit in albastru, o minune a ingineriei feroviare, care urcã din greu pe cea mai inalta cale ferata din lume, toatã numai serpentine si privelisti ametitoare, printre paduri de magnolii si rododendroni.

Orãselul era refugiul de varã al englezilor, care si-au construit aici case de vacantã pentru a scãpa de verile toride din Calcutta, si astfel pare o Londrã din epoca victorianã locuitã de chipuri orientale.

Turistii alearga aici pentru a respira aer curat, pentru a vizita Muzeul Himalaya si gradina zoologica care expune panda rosii, tigri siberieni albi si rabdatorul yak, boul escalator cu cocoasa sa de grasime pe gat.

Maestra novicelor era pe-atunci Maica Baptista Murphy, o femeie priceputã, cu un caracter puternic si principii inalte.

Stia sa le instruiascã pe tinere, mai intai la rugaciune si spiritualitate, si apoi la munca de apostolat.

Sub indrumarea ei, Tereza a ajuns la profesiunea primelor voturi la 24 mai 1931.

Va depune voturile pe viatã la 24 mai 1937.

In registrele noviciatului din Darjeeling, acum pastrate in manastirea din Entally, Maica Tereza si-a scris numele de familie in diferite moduri : Bojaotis sau Bojadijevic, sau chiar Boyagis.

Sora O’Reilly explicã aceasta ciudatenie prin dificultatea de a traduce in grafia engleza numele albanez, care, de fapt, in mod corect e Bojaxhiu.

“Dar aceste lucruri nu sunt importante”, precizeaza Sora Rosario.

Nu-si amintesc de Maica Tereza datorita darurilor ei extraordinare, ci mai degraba, pentru ca era foarte activa si daruita : “Nu se menaja, nici in munca, nici in practicile de pietate”.

Era veselã, mereu gata pentru o vorbã de duh, adesea se apleca de râs.

In fata unei dificultati, le incuraja pe Surori cu o vorbã a sa ciudatã : “Sa ramanem in pace si vom muri in pace”.

Era si hotarata si fermã in ideile sale.

A invatat cu o extraordinara usurintã hindi si bengali, dupa engleza studiatã la Rathfarnham.

Dãdea lectii de hindi Surorilor sosite de curand, folosind o metodologie speciala : trebuiau sa invete pe dinafarã, sase fraze pe zi.

Preda geografie si catehism elevelor care se pregateau sa devina invatatoare.

Cand, in 1944, s-a imbolnavit superioara, care se numea Maica Cenacolului, Maica Tereza a avut indatorirea temporara, de a o inlocui ca superioarã si directoare a scolii.

“Acei ani au fost foarte grei, hrana era rationalizata, iar munca se inmultea, Maica Tereza, care nu avea o constitutie robustã, s-a imbolnavit de tuberculozã.

De aceea, cand am aflat cã avea sa paraseasca manastirea noastrã pentru a munci pe strazi cu saracii, m-am intrebat daca fizicul ei ar fi in stare sa suporte o viatã chinuitã si lipsitã de toate”.

Sunã clopotelul pentru recreatie si grupuri de eleve ies in parc.

Cele mai mici se iau la intrecere, cele mari se plimbã la brat, in grupuri mici animate de rasete.

Colegiul are o mie sase sute de eleve, interne si externe, de la primele clase pana la liceu, marea majoritate de religie hinduistã, cu un grup insemnat de catolice si o minoritate musulmanã.

Uniformele sunt in alb si rosu, culorile stemei Congregatiei.

O rochitã rosie cu croialã occidentalã, cu curea albã, pentru fetitele din clasele eementare, cu parul scurt ; alb, cu curea rosie si panglici rosii pe coditele negre, pentru cele din gimnaziu ; iar cele mari, din cursurile superioare, sunt imbracate in sari alb cu margine rosie, cu parul lung desfacut.

Ultima clasã in care Maica Tereza a predat, gazduieste acum clasa a 5-a B, si se aflã in cladirea mai veche, nu departe de lac.

Sora Rosario ne aratã bancile noi, dar catedra e cea de odinioarã, cu vopseaua putin scoorjitã.

Este ora de engleza si predã o distinsã doamnã bengalezã, Swarna Datta, foarte mandra ca ocupã locul care era candva al Maicii Tereza : “Premiul Nobel”, precizeaza ea.

Sora Rosario O’Reilly a venit sã predea la St. Mary’s High School in 1947 : un an tragic pentru Calcutta, centru al revoltelor care au precedat independenta.

Mahatma Gandhi, Marele Suflet, apostolul nonviolentei, organiza extraordinare greve ale foamei, dovadã a fortei paradoxale a unei tãri de înfometati, dar unica armã politicã a unui popor lipsit de apãrare in fata pustilor englezilor.

Calcutta era martirizatã de violenta extremistilor hinduisti si musulmani.

Ecourile acelor evenimente tragice ajungeau pana in launtrul zidurilor din Entally.

Fetele au organizat greve de protest, surde la apeluri.

A intervenit Maica Tereza, cu autoritatea ei.

A vorbit cu cele mai inversunate si a reusit sa evite dezordinile, pana ce India a obtinut independenta, la 15 august 1947.

Intre timp, decizia se maturiza in inima ei.

Continua sa le predea fetelor, tacuta si supusã regulilor, ea care a facut o lume intreaga sa se vorbeasca despre ea.

Hotarata, dar nu rebelã.

Dedicatã obligatiilor cotidiene, inchisa dupa zidurile confortabile de la Entally, ea care visa la praful de pe strazile saracilor.

A continuat sa lucreze la St. Mary’s pana la 17 august 1948.

Pe 18 august a spus adio scolii si Congregatiei de Loreto.

Lãsa in urmã siguranta camerei ei monahale, parfumul salii de mese, racoarea ventilatoarelor, dragalasenia elevelor, veselia recreatiilor, rasetele care o faceau sa se indoaie.

Trecea dincolo de zid, pastrand doar numele de Tereza si apelativul Maicã, pe care i-l dadusera de cand fusese superioarã.

Avea 38 de ani.

In sfarsit, “a devenit ce era”, conform unei expresii a lui Pindar.

Atunci, copilaria si tineretea la Skopje, pregatirea la Rathfarnham, noviciatul la Darjeeling, activitatea de predare la Entally, intreg trecutul s-a concentrat intr-o dezicie de o duritate insuportabila.

Un imperativ, la care numai un suflet mistic se poate supune fara sa tremure.

Femeia care trece dincolo de zid nu cunoaste sentimentalisem, este energica, disciplinata, rabdatoare, chiar temerara, necunoscându-si poate inca forta proprie, aceea care avea sa revolutioneze lumea.

Cine a considerat acea trecere o hotarare pripitã sau o dezertare, asteptandu-se la o intoarcere rapidã la turmã a oii ratacite, gresea.

Sora Rosario are o idee a sa despre originile acelei decizii, chiar daca Maica Tereza a spus mereu ca a fost “inspiratã de saraci” in timpul calatoriei la Darjeeling in noaptea de 10 septembrie 1946 :

“Eu cred ca Maica Tereza ii descoperise pe saraci deja mai devreme, cand foametea a lovit Bengalul in 1943.

In acel an, fetele din familiile bogate care aveau case si proprietati la Dacca, sau in alte localitati care nu fuseserã lovite, au parasit Calcutta.

Inchizându-se Colegiul, a rãmas deschisã Scoala numai pentru elevele sãrace, primite gratuit.

Multe veneau la cursuri cu stomacul umflat din cauza lipsei de hrana.

Surorile le dadeau un sandvis, dupa posibilitati.

Cred cã aceasta situatie a trezit in Maica Tereza primul impuls de a se dedica celor saraci.

In plus, desigur, a avut vocatia in vocatie.

Dar dupa mine, radacinile chemãrii vin de la acea imensã suferintã a carei martorã fusese in vremea marii foamete”.

Cele care au urmat-o pe Maica Tereza in noua sa viatã, au fost cateva din fostele eleve de la St. Mary’s.

Sora Rosario a cunoscut multe dintre ele : prima a fost Subashini Das, care a devenit Misionara a Caritatii cu numele de Sora Agnes.

Apoi Bridget Francis, Magdalene Gomes, Kiron Dutta...

Multe altele le-au ajutat la inceput, precum Lotika Khatre, care apoi a devenit profesoara la St. Mary’s, si Martha Anjos, care a intrat in manastirea de Loreto cu numele de Sora Francesca.

“Stiu cã Maica a spus : in inima, eu tin de Loreto”, spune in incheiere Sora Rosario, nu fara o farama de patriotism conventual.

“A adaugat ca nu ar fi putut privi fata lui Dumnezeu, daca nu ar fi urmat chemarea”.

Dupa cativa ani, o prietenã si colaboratoare americancã a Maicii Tereza, Eileen Egan, a avut ocazia sa o insoteasca intr-o vizitã pe care a facut-o fostelor colege de la scoala din Entally.

Astfel a povestit Eileen in cartea sa Such a Vision of the Street : “Maica Tereza pastreaza relatii de prietenie cu Surorile de Loreto.

O data, in timp ce ne intorceam de la Moti Jheel, a dorit sa trecem de poarta mare, care duce in parcul Entally.

Imediat dupa ce am intrat in cladirea scolii, ne-a alergat in intampinare o sorã in varsta, care era acolo deja de vreo zece ani, pe cand Maica Tereza era directoare.

Sora s-a arãtat imediat fericitã cã Maica Tereza si-a facut timp sa meargã sa le viziteze, cu toate câte avea de facut.

Strabateam coridorul spre biroul directoarei, care fusese si al Maicii Tereza, si credeam ca o podea atat de lucioasa se vede numai in manastiri.

In acea scoala, Maica le invatase pe eleve, nu doar materii scolastice din programã, dar mai ales iubirea pentru dezmostenitii pamantului.

In sacristia Capelei impunãtoare, adusese primul ei sari, ca sa fie binecuvantat.

As mai fi ramas cu placere in acel loc atat de bogat in amintiri, dar Maica, grabita ca de obicei, m-a zorit.

In timp ce traversam parcul spre iesire, m-am gandit la cat de mult curaj i-a trebuit pentru a trece definitiv dincolo de acea poartã, intr-o searã de August, cu zece ani in urma.

Intr-o zi, cand a venit vorba din intamplare, despre anii de predare la Entally, Maica mi-a mãrturisit : “Elevele mã iubeau si eu le-am influentat in bine. Dar nu mã mandresc cu asta. Si atunci Dumnezeu se slujea de mine.”

Extras din cartea / Extract from the book “Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu”, titlul original “Teresa di Calcutta – La matita di Dio”,  Editura Pauline, 18 Septembrie 2003, Bucuresti.