Maica Tereza de Calcutta ( 4 )

Maica Tereza de Calcutta ( 4 )

A doua zi dupã prima intalnire, l-am vizitat din nou pe pãrintele van Exem.

In timpul noptii a folosit orele de insomnie pentru a-si nota câteva date, cateva nume.

Vrea sa-mi prezinte amintirile sale in ordine.

Din curtea universitatii iezuitilor se aud strigãtele studentilor, care joacã fotbal.

“In prima duminicã  din august 1948, eram in masura sa-i înmânez Maicii Tereza decretul de exclaustrare, pe care i-l acordase Pius al XII-lea.

Este o procedurã care tine numai de Scaunul Apostolic.

Implicã dispensarea de voturi si de obligatiile profesiunii religioase, care nu sunt compatibile cu noua situatie de viatã.

In practicã, Maica Tereza ramanea calugaritã, dar putea sa paraseasca manastirea si sa traiasca singurã, ad nutum episcopi.

Inseamna cã superiorul ei devenea episcopul.

Cand i-am înmânat decretul, a fost un fel de zarvã printre Surorile de Loreto.

Imi amintesc trei reactii, foarte diferite.

Maica Tereza nu a facut comentarii, a intrebat doar : “Acum pot sa merg in slums* [ mahalale, in engleza ] ?

In schimb, Maica Cenacol, Superioara, a reactionat plangand : “Ce rãu am facut ? Tereza era mana mea dreaptã, nu pot sa-mi taie mana dreaptã”, spunea printre lacrimi.

Am incercat sa o linistesc : “Aceasta ori e vointa lui Dumnezeu, ori nu e vointa lui Dumnezeu. Daca este vointa lui Dumnezeu, sa o acceptãm. Daca nu este vointa lui Dumnezeu, o vom vedea in curand pe Maica Tereza inapoi in manastire.”

A incetat sa mai planga.

Reactia Maicii Colomba, provinciala, mi s-a parut cea mai inteleapta.

Maica Colomba a pus sa fie afisat la panou, urmatorul anunt : “Dragi Surori, Tereza paraseste manastirea. Nu lãudati. Nu criticati. Rugati-va”.

Erau cuvintele potrivite.

Maica Tereza stie mereu ce vrea.

Nu cunosc pe nimeni, care sa ia atat de repede o decizie si sa o puna imediat in practicã.

A doua zi a mers in bazar, si si-a cumparat doua sari, cele mai obisnuite, ale indiencelor sarace, din bumbac alb cu margine albastrã.

Sunt si cu margine rosie, dar ea a ales albastrã in cinstea Maicii Domnului.

Am tinut o micã ceremonie in Capelã.

Maica Tereza se ruga, Maica Cenacol plangea din nou, iar eu am binecuvantat cele doua sari.

Apoi a plecat spre Patna, in Bihar, departe de Calcutta, o calatorie de o noapte cu trenul.

Mergea la Surorile americane din Patna Holy Family Hospital, ca sa invete putinã Medicinã, caci nu stia nimic.

A plecat singurã, dupa ce s-a dezbracat de uniforma de Loreto, pentru a se imbraca cu sari, cu biletul in mana si cinci rupii in buzunar.

Fetele din Colegiu s-au grabit sa o salute, curioase sa vada cum purta sari-ul profesoara lor, pe care o vazusera mereu in uniforma neagra de Loreto.

Dar era deja intuneric, si nu au reusit sa o distingã bine, in timp ce se indepãrta pe o micã alee din parc.”

In acea searã de August, Maica Tereza a cerut sa nu fie insotita la trenul spre Patna, si nici noua ei conditie de saracie nu-i permitea sa ia vreun mijloc de transport, tramvaiul sau ricsa.

A mers la garã pe jos, cu Rozariul, biletul si cinci rupii, hoinarã a lui Dumnezeu, care a riscat totul pentru a putea raspunde chemarii.

Va scrie mai tarziu :

“Am mers incat nu mai puteam.

Am inteles mai bine pana la ce limitã trebuie sa ajungã sãracii, mereu in cautarea a toate.

Amintirea linistii materiale, de care ma bucuram in manastire, mi s-a infatisat ca o tentatie.

M-am rugat astfel : “Nu, nu ma voi intoarce inapoi. Casa mea e casa saracilor...”.

Parintele van Exem isi consultã notitele, vrea sa fie sigur cã nu confundã datele :

“A doua zi, la 19 august ’48, Maica Tereza era la Patna pentru a urma prima sa lectie din cursul de infirmiere.

In saptamanile urmatoare mi-a scris de mai multe ori.

Invãta repede de la Surorile americane doctorite, facea practicã in salon, se familiariza cu bolnavii si cu medicamentele.

Intr-una din ultimele scrisori de la Patna, spunea cã de-acum se simte in masura sa se intoarca la Calcutta, pentru a incepe munca printre saraci.

Am fost constrâns inca o data, sa o opresc.

Si, intruca in Septembrie trebuia sa merg in acele parti pentru a predica exercitii spirituale, am facut un ocol pentru a o intalni.

In fata Spitalului era un grup mic de infirmiere.

Am intrebat unde o pot gasi pe Maica Tereza, si o voce exclamã : “Parinte, parinte, sunt aici.”

Nu o recunoscusem, pentru ca nu eram obisnuit sa o vad in sari.

A inceput din nou sa insiste : “Sunt gata, am invatat sa deosebesc medicamentele si sa fac injectii.”

Am vorbit cu Superioara, Sora Stephanie, o americancã foarte sigurã pe ea, si cu sefa spitalului, Sora Elise, olandezã.

Amandoua mi-au confirmar cã Maica tereza a fost o elevã exceptionalã, si pentru a mã linisti au adaugat cã, oricum, nu ar fi acordat singurã ingrijirile medicale, deoarece multi doctori si infirmiere s-ar fi grabit sa o ajute.

M-am încrezut in opinia lor profesionalã : ordinul Surorilor doctorite americane, fondat de Maica Daugl, se bucurã de faima unei mari experiente, conduce un renumit Spital la Delhi, si tine cursuri de medicinã de o inalta calificare”.

In seara aceasta, parintele van Exem este obosit, isi simte picioarele grele ca niste pietre de moarã.

Caldura a atins astazi 40 de grade la umbra.

Sunt zile cand Calcutta te apasã insuportabil, cu aburii si praful si cerul ei intunecat.

Atunci te cuprinde o dorintã disperatã de a vedea nori albi, care se fugãresc in albastrul cerului, si sa simti pe fatã racoarea ce coboarã de pe coline.

Ca in Ypres, in Belgia, de unde este parintele Celeste.

Un loc cu câmpii inflorite, chiar daca este legat in md trist de primul gaz asfixiant lansat intr-un razboi, cel din ’15-’18, si care de la Ypres a luat numele de “iprit”.

Parintele Celeste isi aminteste acele zile, cand i-a vazut intrand in bucataria casei, pe soldatii scapati din transee, cu plamanii arsi de gaz, care implorau sa li se dea un pahar de apa.

Apoi s-a facut iezuit, a devenit misionar, a umblat prin lume, dar acele imagini de moarte nu l-au parasit niciodata.

“Am trait o viata lunga fericita. Viata este o alegere, iar eu am ales bine.

Daca m-as naste din nou, as vrea sa fie la fel.”

Chiar si cu soarecii, parinte van Exem ?

“Soarecii sunt un accident, se poate intampla si mai rau.

M-au constrans la pat din pricina cangrenei, dar nu sunt singur.

Inainte eu ii vizitam pe altii, acum altii ma viziteaza pe mine.

E bine asa.

Maica Tereza ma viziteaza, si cand nu are timp imi scrie, asa cum facea candva.

Mereu mi-a scris mult Maica Tereza”.

Ce ati facut cu scrisorile ?

Le veti publica, parinte van Exem ?

“O, nu. Sunt scrisori de constiintã, foarte personale.

Nu le voi lãsa niciunei arhive, le voi distruge inainte de a muri.

Aceasta este si vointa Maicii.”

Parintele van Exem isi aminteste cã arhiepiscopul Perier ii ceruse Maicii Tereza, sa scrie Istoria Congregatiei sale, inca de la inceputuri, si in fiecare noapte, Maica Tereza, dupa o zi de munca istovitoare, se consacra completarii unui Jurnal cu datele despre ceea ce i s-a intamplat ei si Surorilor ei.

Apoi nu a mai putut continua : furand din orele de somn, a fost curand foarte ocupatã sa raspunda scrisorilor de la fetele care vroiau sa devinã misionare ale Caritatii, de la persoanele care ii cereau ajutorul, de la oamenii care ii trimiteau donatii.

Jurnalul in care a notat date din primele perioade, a ramas incomplet.

Maica Tereza l-a incredintat parintelui van Exem, care l-a pretuit multi ani.

Dar mai tarziu, Maica l-a vrut inapoi.

Spunea ca vrea sa-l distrugã.

Isi imagina cã acolo scrisese cuvinte aride ca vorbirea ei, si relatase experiente incomunicabile, pe care numai o inimã misticã le-ar fi putut intelege.

Extras din cartea / Extract from the book “Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu”, titlul original “Teresa di Calcutta – La matita di Dio”,  Editura Pauline, 18 Septembrie 2003, Bucuresti.

Maica Tereza de Calcutta ( 3 )

Maica Tereza de Calcutta ( 3 )

In india iezuitii sunt prezenti de secole.

Cel mai renumit ramane pãrintele Roberto de Nobili, mort la 12 ianuarie 1656, care timp de cincizeci de ani a incercat sa deschida Evangheliei, poarta lumii hinduiste.

Se imbrãca asemenea unui brahman, distingându-se doar printr-o cruce micã prinsã la piept, respecta obiceiurile indiene, mânca o datã pe zi, orez, lapte si ceva legume, era fascinat de misticismul hinduist.

Multi iezuiti au ajutat-o pe Maica Tereza cand s-a hotarat sa paraseasca ordinul de Loreto, pentru a porni in aventura cu sãracii.

Pr. Robert Antoine, care mai tarziu a devenit capelan la Kalighat, Casa muribunzilor, preda in universitate, le citea studentilor din Mahabharata, marele poem epic indian sau din Divina Comedie, si compunea imnuri bengaleze, scriind cuvintele si acompaniindu-le cu ritmul tablas-urilor, tobe locale.

Pr. Pierre Fallon, care studia spiritualitatea hinduistã, a fost primul care a aprobat alegerea Maicii Tereza, de a adopta sari-ul ca uniformã a Misionarelor Caritatii.

Monseniorul Ferdinand Périer, Arhiepiscop de Calcutta, care o invita la prudentã, dar totodatã ii sustinea curajul.

Pr. Julien Henry, care s-a îngrijit de pregãtirea primelor Misionare ale Caritatii.

Si Pr. Celeste van Exem, consilierul spiritual al Maicii Tereza.

Pr. Van Exem s-a nascut la 4 octombrie 1908, si traieste in India de 52 de ani.

Cu ajutorul lui, Maica Tereza a putut infrunta momentele atat de grele de la inceput, si sa intemeieze ordinul Surorilor Misionare ale Caritatii.

El a scris primul articol despre munca Maicii Tereza.

L-a publicat in ziarul local Calcutta Statesman, si a fost pionierul a mii de articole care aveau sa insoteasca si sa consolideze, in toata lumea, faima Surorii albaneze devenita indiancã.

Pr. Celeste este la pat, in camera lui de la etajul al treilea de la St. Xavier’s College, universitatea iezuitilor de pe Park Street.

Merg la el spre seara.

Este ora cand Calcutta celor bogati, Calcutta celor cu finante mari si computer, face dus pentru a se pregati pentru seratã.

Receptia de la care un Vip nu poate lipsi in seara aceasta este oferita de Ajit Kerkar, chairman-ul de la Taj Group of Hotel, hotelurile din lantul cel mai luxos din India, unde pretul unei camere pentru o noapte echivaleaza cu salariul mediu pentru un an al unui indian pro capite.

La receptie vor fi prezenti Maharajahii si Maharanii, diplomatii straini, comercianti din import-export, staruri din cinematografe si dans.

Este timpul cand angajatii ies din birouri si trec printre randurile de lustragii, care lovesc cu peria in cutiile de creme, pentru a atrage atentia.

Vanzatorii de mango, pepeni si papaia fac afaceri bune, cu o rupie iti poti cumpãra o felie, ca remediu la zapuseala din timpul zilei care se pierde intr-o zeamã laptoasa.

Este ceasul cand Calcutta strazilor se pregateste pentru noapte.

Paria se intind pe trotuar, se scoperã cu dhoti ca intr-un cearceaf, si adorm intr-o imobilitate mortuarã.

Respiratia fiecaruia, multiplicatã de milioane de ori, devine respiratia imensã a orasului care se odihneste dupa osteneala vietii.

Pr. Celeste in seara asta este fericit, deoarece medicul i-a spus ca-i va amputa numai degetul mare, nu tot piciorul drept, asa cum hotarase.

Cangrena s-a oprit, picioarele sunt negre pana sub genunchi, dar salvate.

Pr. Celeste poate chiar sa glumeascã pe seama acelor soareci, care l-au muscat in somn inveninandu-i sangele.

“Erau soarecii unei familii de comercianti Malvalis care ii tratau bine.

Dar familia cred ca era plecata in vacanta, pentru ca soarecii s-au alipit de mine cu o extraordinara voracitate.”

S-a intamplat la Biserica Sf. Francisc Xaveriu din Bow Bazaar Street, unde Pr. Celeste se mutase cu cateva zile in urmã pentru a-l ajuta pe paroh.

Dormea intr-o camaruta de la parter, si in apropiere era un canal deschis.

Soarecii l-au muscat de patru ori : « Prima data, ma trezesc si nu vad nimic. A doua oara am observat un punct mic rosu pe picior. A treia oara, semnul unei muscaturi. A patra oara, piciorul meu era intr-o baie de sange.”

Era in 1986, infectia sangelui a evoluat, provocand cangrena.

Pentru a o opri, au fost necesare sase operatii, cu amputarea catorva degete de la picioare.

Batranul iezuit este intins pe pat, in loc de pijama poartã maiou si o hainã lungã de bumbac in pãtrãtele, un fel de vesmânt deschis, care lasã descoperite picioarele.

Camera lui, separatã de veranda comunã doar de o perdea, este racorita de rotirea lentã a ventilatorului.

Pe masã sunt Evanghelia, Coranul, rozariul.

Restul de mobilier este alcatuit dintr-un cufãr, un lighenas si un cadru pentru a se muta de la pat la masã, deoarece bastonul nu mai era suficient.

Parintele van Exem are o medalie a Maicii Domnului prinsa de maiou.

Este un om amabil, spontan, o bucatica de om alb, cu ochii plini de bucurie, cu cativa dinti si o memorie intactã.

“Am intalnit-o pe Maica Tereza in 1944.

Era Superioara manastirii si directoarea sectiunii de limbã bengalezã, a Colegiului din Entally, in acea epocã transformat in Spital militar.

Surorile din sectiunea englezã se transferasera la Simpla, Maica Tereza a ramas la Calcutta, mutandu-se in casa din Convent Road, aproape de moscheea lui Muwall Ali.

Avea 34 de ani, pãrea energicã si hotarata, cu o vointã puternicã, dar fragilã din punct de vedere fizic : era suspectã de tuberculozã.

Isi consuma toate energiile pentru altii, mânca putin si dormea si mai putin.

Daca ar trebui sa sintetizez starea ei sufleteasca, as folosi cuvantul fericire.

Da, era o femeie absolut, pe deplin, fericita.

Eu devenisem capelanul Surorilor Sfintei Fecioare de Loreto, impotriva vointei mele.

Ma aflam la Calcutta din ’38, pentru a mã interesa de dialogul cu musulmanii.

Ca profesor de exegezã, specializat in lumea musulmanã, fusesem in Arabia, Siria, Irak, Palestina, traisem cu beduinii in desert.

Ma transferasem apoi in India pentru a studia urdu, limba musulmanilor indieni.

Intr-o zi m-a chemat parintele Richier, rectorul universitatii iezuitilor : “Vrei sa mergi sa celebrezi liturghia in manastirea Surorilor de Loreto ?”.

“Nu, parinte. M-ati chemat la Calcutta, ca sa deschid dialogul cu musulmanii, nu cu calugaritele.”

Rectorul a râs, si mi-a recomandat sa ma mai gandesc.

Nu m-am gandit prea mult.

Tocmai ieseam, aveam deja mâna pe clanta usii, si-mi pusesem in cap topie, casca colonialã, cand m-am intors din instinct : “M-am gandit. Accept.”

Si asa, la 11 august ’44, eram la Convent Road.

Am intalnit-o pe Maica Tereza in timp ce serveam cafeaua in salonas, dupa liturghie.

Mi-a placut imediat infatisarea ei, luminoasã si totodata hotarata.

Impresionau ochii ei, cu o privire directã si pãtrunzãtoare, si trasaturile puternice ale fetei.

Era foarte popularã printre fetele din Colegiu si printre Surori.

Ii spuneau Tereza bengaleza, pentru a o distinge de Sora Marie Terèse, care preda la sectiunea englezã.

O data am intrebat-o daca la intrarea in ordinul de Loreto, alesese sa se numeasca Tereza, in cinstea sfintei Tereza de Avila sau a sfintei Tereza de Lisieux.

Mi-a raspuns : “Tereza cea mare nu e pentru mine. Cea mica e mai bine.”

La sfarsitul razboiului, Surorile s-au putut întoarce la Entally, proprietatea lor.

Cand am mers prima data acolo, m-a impresionat frumusetea locului, lacul, arborii seculari si gradinile pline de flori din jurul manastirilor si ale cladirilor Colegiului.

Surorile erau multumite de disparitia musculitelor, care fuseserã singurul defect al acelui paradis : medicii Spitalului militar le exterminaserã cu DDT.

Maica Tereza nu mai era Superioarã.

A fost un bine pentru ea, s-a simtit mai liberã sa plece cand a luat marea decizie.

In acele luni se imbolnavise de tuberculozã, iar medicul ii impusese odihnã la pat, cel putin trei ore in fiecare dupa-amiazã, si mai ales sa incetineasca ritmul zilei de lucru.

Atunci a fost singura datã, cand am vazut lacrimi in ochii Maicii Tereza.

Singura datã.

Mai tarziu, a infruntat teribila singuratate a saraciei, a trait moartea câtorva din Surorile la care tinea, a pãtimit suferinte si umiliri, dar nu a plans niciodata.

Medicul a trimis-o sa-si vindece plamanii la aer curat, in manastirea Loreto de la Darjeeling, la poalele muntelui Himalaya.

In noaptea calatoriei cu trenul spre Darjeeling a avut inspiratia, la 10 septembrie ’46.

Nu stiu daca era singurã, nu am intrebat-o niciodata.

Stiu cã se afla inghesuitã in acele multimi evanghelice de saraci, schiopi, orbi si leprosi, iar contactul fizic cu acea omenire suferindã, vazuta mai inainte doar de departe, o impresionase puternic.

A avut o chemare sigurã, pe care ea insasi o definea : o vocatie in vocatie.

Trebuia sa lucreze pentru cei mai sãraci dintre saraci, dar nu in cadrul unei mari institutii, ca un spital sau un azil, ci chiar in mediul lor, traind ca si ei, in mijlocul lor.

Aceasta implicare fizicã, acest a fi in mijlocul lor, mi se pare a fi marea noutate a ordinului fondat de Maica Tereza, care adaugã celor trei voturi traditionale, saracie, curãtie, ascultare, un al patrulea : votul caritãtii.

Ordinul se bazeazã pe douã coloane, pe doua realitati vizibile.

Isus intrupat in euharistie.

Isus intrupat in saraci.

La Darjeeling, Maica Tereza a avut ocazia sa urmareasca exercitiile spirituale predicate de parintele Pierre Fannon, un iezuit belgian.

Mai tarziu, parintele Fannon mi-a marturisit ca in acele zile Maica Tereza parea foarte linistita si intr-un fel cufundatã in meditatie.

Fusese foarte impresionat de intensitatea rugaciunii ei.

Cand Maica Tereza s-a întors la Calcutta, la inceput nu mi-a spus nimic.

Dar intr-o zi, in timp ce plecam de la Entally pe bicicleta mea, am vazut-o aparand in fuga de pe o alee mica.

Mi-a facut semn sa ma opresc, miscand un manunchi de hartii.

M-am intors inapoi.

“Ce sunt hartiile astea, Maicã Tereza ?”

Raspunse oarecum in gluma : “Nu stiu. Dumneavoastra trebuie sa-mi spuneti.”

M-am intors acasa, si am pus hartiile pe masã, alaturi de o iconitã a Maicii Domnului, pe care ea insasi mi-o oferise de Craciun.

Nu aveam timp sa ma uit peste ele.

Cand le-am citit a doua zi, am sãrit in sus.

Scrisese totul, într-un fel de Jurnal : descoperirea saracilor, inspiratia ei, decizia de a parasi Surorile de Loreto pentru a iesi in strada, proiectul de a fonda un ordin dedicat exclusiv saracilor.

In acel mãnunchi de hartii scrise de mana, era deja in nuce tot viitorul ei, trasat cu o claritate extraordinarã.

Strigãtul saracilor ajunsese pana la ea.

Nu mai putea da inapoi.”

Primul sfat al parintelui spiritual pentru Maica Tereza dupa descoperire, a fost sa nu se grabeasca.

“Era nerabdatoare sa inceapa ; i-am sugerat sa aiba rabdare, si sa se roage : dar era un sfat inutil, pentru ca o vedeam consumandu-se in rugaciune. A asteptat. Cu rabdare. Eu intre timp il anuntasem pe monseniorul Ferdinand Perier, arhiepiscopul de Calcutta, un om pragmatic si cu bun simt, care devenise iezuit dupa ce a lucrat ca functionar de bancã in oasul sãu natal, Anvers.

“Ce e cu povestea asta ?”, a exclamat arhiepiscopul cand i-am vorbit despre calugarita albanezã, care vroia sa paraseasca ordinul pentru a se dedica celor mai saraci dintre saraci.

I-am explicat totul, iar raspunsul sau a fost prudent : “E o decizie serioasa. Cred ca va trebui sa ceara dezlegarea de voturi. Spuneti-i sa astepte un an si intre timp sa stea linistita si sa se roage.”

I-am transmis Maicii Tereza, iar ea s-a supus deciziei arhiepiscopului.

Intr-o dimineata nu am vazut-o la liturghie.

Mi-au spus ca a mers la Asansol, unde Surorile de Loreto au o manastire si o scoala.

O pedeapsa a Superioarei ?

Nu, nu.

Nimeni nu stia de proiectul ei, decat eu si arhiepiscopul.

Maica Tereza mi-a scris multe scrisori in acea perioadã.

Era fericitã, avea grijã de gradini, umplea de flori grota Sfintei Fecioare de la Lourdes, preda fetelor de la Asansol, se ocupa si de bucataria manastirii.

Se refãcea in clima racoroasa si uscatã a acelei localitati, calindu-si fortele pentru a infrunta ceea ce o astepta, incredintandu-se vointei lui Dumnezeu.

Dupa sase luni se întorcea la Calcutta.

In acele zile, monseniorul Perier s-a imbolnavit grav.

Era deja un om inaintat in varsta, in jurul a saptezeci de ani.

A murit la 92 de ani, in ’68.

Atunci Maica Tereza, nerabdatoare sa infrunte noua aventurã, i-a scris astfel : “Vindecarea dumneavoastra va fi semnul ca pot incepe munca mea cu saracii. Va rog, Sfintia Voastra, vindecati-va repede.”

Arhiepiscopul s-a vindecat, iar anul de asteptare impus de el trecuse de mult.

I-a permis Maicii Tereza sa comunice proiectul ei, Superioarei generale a Surorilor de Loreto din Irlanda, Maica Gertrude.

La 2 februarie 1948 a sosit raspunsul Maicii Gertrude, care incepea astfel : “Draga mea Tereza, proiectul tau mi se pare o clarã manifestare a vointei lui Dumnezeu. Iti dau permisiunea de a scrie la Roma.”

Scrisoarea Maicii Tereza, adresata cardinalului prefect al Congregatiei pentru persoanele consacrate, a plecat din Calcutta la 7 februarie 1948 si a sosit la Roma cincisprezece zile mai tarziu.

In acea vreme, cardinalul prefect era Luigi Lavitrano, iar Congregatia isi avea birourile in piata San Calisto, in centrul cartierului Trastevere.

Un functionar al secretariatului a dezlipit imediat de pe plic timbrul pentru colectia sa, apoi il deschise, citi cele trei pagini cu inscrisul Surorile de Loreto si a inceput un nou dosar, pe care urma sa-l adauge la celelalte cateva mii care umpleau deja raftul arhivei.

“O alta calugarita nemultumita”, s-o fi gandit el.

A luat un cartonas galbui, scrise pe el : Prattica 363 ( 3630 )/48* [ Dosar 3630/48 – Dieceza de Calcutta, in italiana ( n.trad. ) ] – Diocesi di Calcutta, iar dedesubt Dame Inglesi* [ Damele Engleze, in italiana – Congregatie infiintata de englezoaica Mary Ward in secolul al XVII-lea ; Surorile de Loreto sunt o ramura irlandeza a acestei congregatii ], cine stie de ce.

Mai tarziu, cand Sora a devenit un personaj cunoscut in intreaga lume, cineva a adaugat cu creionul : Maica Tereza.

Am obtinut permisiunea Vaticanului, de a vedea acel dosar si de a citi scrisoarea.

Sunt trei pagini scrise de mana, cu un scris clar si mare.

Prin ele, Sora Tereza Bojaxhiu, profesoarã la St. Mary’s High School din Calcutta, ii adreseaza cardinalului prefect al Congregatiei pentru persoanele consacrate, cererea ei :

“Eminenta voastra, cu acordul Maicii mele Generale doresc cu umilintã sa incep o viata foarte diferita de cea pe care am trait-o pana acum in manastire, pentru a-mi oferi viata saracilor, in slujre totala, pe urmele sfantului Francisc din Assisi.

Din septembrie 1946, Dumnezeu ma cheama astfel.

Pentru a desfasura aceasta munca, in rugaciune si jertfã, este necesar sa ma apropii de saracii de pe strada si sa devin saraca asemenea lor, pentru a vedea in fiecare sarac pe Cristos.

Am expus aceasta dorinta a mea, atat episcopului meu cat si directorului meu spiritual.

Am lasat sa treaca mult timp, pentru a intelege ceea ce m-a inspirat si dacã aceastã chemare este cu adevarat motivatã.

Prin rugaciune si sfat, am inteles ca aceasta este vocatia mea.

Cer sa mi se permitã sa-i slujesc pe indienii sãraci, traind de fapt ca si ei.

Pentru aceasta, mi-e imposibil sa raman in institut, unde am intrat in octombrie 1928 si unde am depus primele voturi.

Cu toatã sinceritatea, cred cã nu am niciun merit specific.

Ramane pentru mine un mister, faptul cã Dumnezeu imi trimite aceasta chemare.

In timpul anilor petrecuti in institut, am fost foarte fericita si plina de bucurie.

De aceea, mi-e greu sa le parasesc pe Surorile de Loreto, dar trebuie sa fac acest pas in numele lui Dumnezeu, care-mi cere o schimbare radicala a vietii.

Vreau sa fac vointa lui cu orice pret, si sa adun in jurul meu suflete dispuse la aceasta slujire, de a-i ingriji pe saraci.

Sunt milioane sãracii care trãiesc aici in India, in conditii ingrozitoare, departe de harul lui Dumnezeu si de Cristos.

Eu sunt o simplã Sorã, si nu stiu cum sa ma exprim, dar cer ajutorul dumneavoastrã pentru a ma putea supune chemarii mele.”

Maicii Tereza ii place sa citeze un proverb : “E mai bine sa aprinzi o lumanare, decat sa blestemi intunericul.”

A aprins  lumanarea ei, in trenul spre Darjeeling, la 10 septembrie 1946, unul din acele trenuri indiene incinse, cu oameni cocotati pe acoperisuri, sau striviti in mirosul greu al coridoarelor.

Inghesuita pe banca de la clasa a treia intre trupurile rau mirositoare, aplecatã asupra paginilor Evangheliei de buzunar, se intreaba : “De ce, Doamne, lor da si mie nu ?”.

Sfantul Francisc din Assisi a avut inspiratia pe Verna.

Trenul este Verna Maicii Tereza.

Inainte de a ajunge la Darjeeling, se hotarase deja : va cere Superioarei si arhiepiscopului de Calcutta, permisiunea de a parasi manastirea si de a-i ingriji pe stradã, pe cei mai saraci dintre saraci.

Scrisoarea trimisã la Roma, cardinalului prefect al Congregatiei pentru persoanele consacrate, este primul pas.

Maica Tereza nu vorbeste cu placere despre sine.

Trebuie sa gasesti momentul potrivit, atmosfera precisã, pentru a o face sa rupã tacerea.

Un ziarist s-a aflat in momentul si in atmosfera potrivite, pentru a o convinge pe Maica Tereza sa se deschidã in ce priveste acea “vocatie in vocatie”.

S-a intamplat in 1970, intr-un loc simbolic, tocmai in trenul spre Darjeeling, iar jurnalistul era un prieten de-al ei indian, Desmond Doig, redactor la Calcutta Statesman.

Maica Tereza, Doig si fotograful Raghu Rai mergeau la Darjeeling pentru a completa un reportaj despre Misionarele Caritatii.

Ocazia a sosit pentru Doig, la putin timp dupa ce trenul plecase din statia Howrah, si a pornit printre tufisurile de mango si palmieri din Bengal.

Asezatã langa fereastrã, Maica Tereza scoate din traistã o carte putin uzatã, Seminte ale desertului, de Charles de Foucauld.

O deschide la semn, citeste pana la sfarsitul paginii si-i aratã lui Doig un fragment despre “nevoia unei absolute daruiri in slujba lui Dumnezeu”.

Pentru Doig este momentul potrivit.

“Iata-ma asezat alaturi de o persoanã careia Dumnezeu i-a vorbit in mod deschis, mi-a spus el, si eram decis sa descopãr infricosatorul mister al unei astfel de experiente.

- Maicã, cum ati putut întelege ? Nu ati avut nici macar o clipa de indoialã ?

La  urma urmei, si Isus s-a îndoit.

De exemplu in Ghetsemani.

-         Nu. Isus nu s-a îndoit niciodata.

Numai pentru o clipa s-a simtit nesigur. In umanitatea sa.

Era firesc.

Dar atunci cand accepti, cand te daruiesti, esti sigur.

Poate fi ca o moarte, stii.

Siguranta vine imediat dupa ce te abandonezi.

In momentul in care Isus a spus : “Pãrinte, nu vointa mea, ci a ta sa se facã”, acceptase.

Aceasta a fost agonia lui.

El a simtit, tot ceea ce eu si tu am simtit ca fiinte umane.

Iata de ce El era in toate si prin toate, asemenea noua, in afara de pacat.

-         Dar daca dureaza nesiguranta ?

-         Atunci, stii, este momentul sa ingenunchezi. In acea rugaciune, Dumnezeu nu ne poate insela, pentru ca este o rugaciune care vine din interior.

Este momentul in care avem mai multa nevoie de Dumnezeu.

Si o data ce il avem pe Dumnezeu in noi, este pentru intreaga viata.

Nu incape indoialã.

Pot exista alte indoieli, stii.

Dar acea indoiala nu va mai reveni.

Nu, nu m-am indoit niciodata.

Dar sunt sigura ca e El, nu eu.

Este lucrarea Lui, nu a mea.

Eu sunt doar disponibila la poruncile Sale.

Fara El nu pot face nimic.

Dar nici Domnul nu ar putea face nimic, pentru cineva care ar fi plin de sine.

Trebuie sa nu mai ai inauntru nimic, pentru a permite ca el sa faca ceea ce vrea.

Este lucrul cel mai frumos, referitor la Dumnezeu, stii : este Atotputernic, si totusi nu se impune cuiva cu forta.

-         Dar trebuie luate si initiative, nu credeti, Maicã ?

-         Desigur. Trebuie sa actionãm, ca si cum totul ar depinde de noi...dar sa-i lãsãm restul lui Dumnezeu.

           

Extras din cartea / Extract from the book “Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu”, titlul original “Teresa di Calcutta – La matita di Dio”,  Editura Pauline, 18 Septembrie 2003, Bucuresti.

Maica Tereza de Calcutta ( 2 )

Maica Tereza de Calcutta ( 2 )

Existã mereu un zid în Calcutta.

Ii separã pe sãraci de bogati, pe bolnavi de sanatosi, pe cei de pe trotuar de cei din birouri si santiere.

In niciun alt loc ca în Calcutta, spunea Kipling, “palate si cocioabe – mizerie si orgoliu – una langa alta – se ignorã reciproc”.

Am vazut zidul sanitar care închide coloniile de leprosi.

La Titagarh, una dintre aceste colonii, o mamã striga la cei doi copii ai sãi, amandoi goi, cu capetele rase si cu picioarele în canalul din drum, sa nu meargã in “pericol” : dincolo de zid era gardianul si i-ar fi amenintat cu bastonul sãu lung de bambus.

Am trecut de zidul care înconjura palatele maharajah-ilor si rajah-ilor, fosti principi domnitori de religie hinduistã, si ale nawab-ilor si nizam-ilor, fosti principi domnitori de religie musulmanã.

La receptia lui Maharani, care-i primeste pe musafiri in sari de sifon rosu cu margini aurite, mã plimbam sporovãind cu un pilot de avioane Mig din armata indiana : iar un servitor in livrea portocalie, cu pene verzi pe turbanul galben, ne urma oferindu-se un vas mic de argint, pentru ca cenusa de la tigarile noastre sa nu cada pe gazonul englezesc.

Am trait si eu înlãuntrul zidului indiferentei, care te constrânge sa-ti tii ochii, urechile, nasul si gura închise dacã vrei sa supravietuiesti in orasul cu trei mii de baracamente.

Cine se naste in Calcutta, invatã de mic sã se apere astfel.

Intr-o dimineatã am intalnit un copil cu o jachetutã albastrã si papion galben, mergea la scoalã urmat de un servitor care-i ducea vioara.

Avea pãrul pieptãnat cu cãrare si lipit de capul negru ca niste aripi de corb, si mergea pe trotuar facand slalom printre grupurile intinse, fara sa le priveasca si totusi fara sa dea peste ele, calauzit de un radar instinctiv ca cel al liliecilor.

Si intre Maica Tereza si saraci a fost un zid, din momentul cand, imediat dupa depunerea voturilor, a inceput sa predea elevelor de la St.Mary’s High School, pana cand a renuntat la vesmantul negru al Surorilor de Loreto, pentru a se imbraca asemenea indiencelor din casta cea mai de jos.

Cuvantul “zid” revine adesea in discursurile Maicii Tereza : “Surorile noastre trebuie sa mearga pe strazi, sa ia tramvaiul asemenea celor ca noi, sa intre in locuintele celor saraci. Noi nu ne putem inchide in spatele zidurilor si sa asteptam sa vina saracii sa bata la portile noastre.”

I s-a propus sa deschida institutii stabile, precum orfelinate, aziluri, spitale, in care Surorile ei sa fie angajate cu normã intreaga.

A raspuns, nu : “Altii pot face aceasta munca mai bine decat noi. Munca noastra este afarã, in afara zidurilor, unde alte Congregatii nu merg”.

Si a adãugat : “Noi suntem oameni ai strazii. Surorile noastre merg si in acelasi timp se roagã. Uneori imi explicã cat timp e necesar pentru a ajunge intr-un loc, numarand rozariile : sunt trei rozarii, patru rozarii.

Merg atat de repede, incat in Calcutta li se spune Surorile grãbite.”

In cartierul Entally, un zid inalt de trei metri desparte parcul liceului St. Mary’s High School, de cartierul de maghernite Moti Jheel, o crustã prafuita de barãci tinute in picioare datoritã lutului, paielor si iutei.

Poarta care leaga cele doua lumi este ornamentatã cu stema Colegiului : o inimã rosie cu o cruce albã, o altã inimã albã strapunsa de o sageata rosie. Alb si rosu sunt culorile uniformei elevelor.

In afara portii cu blazon, drumul urcand in curbã este oprit de un vesnic blocaj de circulatie, pe care in zadar incearca sa-l degajeze un agent de circulatie cu cascã colonialã, agitându-si bastonasul de trestie.

Ricsele alunecã tacute cu vitezã masurata dupa varsta omului-calului gafaind intre bare.

Pe trotuarul care se intinde de-a lungul zidului inalt si gros, un tãietor de lemne este atent la sectionarea grijulie a trunchiurilor : scoate scoarta, bucãti de lemn, aschii, rumegus, si le împarte in patru grãmezi, fiecare cu pretul ei, ca sa le vanda pentru vetrele pe care cei fara acoperis gãtesc mancarea pe marginea strazii.

Alãturi, un bãiat taie pe lungime cojile de nuci de cocos, le face fâsii mici, bune pentru a rãzui podeaua, ca spalatoarele noastre de sarma.

Si in plus e un personaj familiar pentru scena din Calcutta : o misionarã a Caritatii a instalat o bancuta pentru distribuirea lunarã de clofaziminã si ethionamidã, leprosilor din cartier, care asteapta disciplinati in rand.

Sora are un pachet cu fise, le consultã, controleazã dozele, inmaneaza flacoanele.

Dincolo de poartã, in interior, se intinde o bucatica din Irlanda cea verde.

In dimineata asta, gradinarul probabil cã a tuns gazonul cu foarfecele de unghii, a lustruit magnoliile din jurul terenului de cricket, si a improspatat vopseaua galbena a micii pagode care gazduieste statuia Sfintei Tereza a Pruncului Isus.

Numai corbii interpreteaza culoarea localã, cu strigatul lor fals, corbi indieni care intrã in camere si furã tot ce strãluceste.

Pentru a se apãra, Surorile au pus gratii la ferestre.

Odata, vantul musonului a rupt un copac, si din trunchiul gol a aparut o comoarã de inele si de mici medalii, adunatã de-a lungul anilor de hotii zburãtori.

In acest mic paradis, Maica Tereza a lucrat ca profesoarã timp de nouasprezece ani, din 1929 pana in 1948.

Sora Rosario O’Reilly, cu un puternic chip irlandez luminat de ochi de un albastru smãltuit, are 73 de ani si este singura dintre Surorile care mai sunt la Entally si care a cunoscut-o pe Maica Tereza.

Pe o bancuta din parc, la umbra unui mango, povesteste : In acea vreme...

“In acea vreme, uniforma noastrã, a Surorilor de Loreto era neagrã, cu voal negru.

Dupa Conciliu am schimbat-o, este albastrã iarna, albã cu voal albastru vara.

Ordinul nostru a fost fondat in Anglia de Mary Ward in 1609.

Ramura irlandeza a fost infiintatã in 1821, langa abatia Sfintei Fecioare de Loreto la Rathfarnham, Dublin, de catre Teresa Ball, care a trimis primele Surori de Loreto in India in 1841.

Ne dedicãm invatamantului, cu o puternica vocatie misionara.

Casa noastra generala a fost transferatã de la Rathfarnham la Roma in 1976”.

O fotografie de grup din anii ’30, pe care Maica Tereza a trimis-o mamei sale, surorii Age si matusii Maria, o aratã impreuna cu alte calugarite in salonul manastirii din Entally : cu vesminte si voaluri negre, cu mâinile frumos impreunate, cele mai tinere dintre ele in picioare, cele mai in varsta asezate pe scaune coloniale de nuiele, sub un ingeras care binecuvanteaza.

Se intuiesc camerele racoroase, gangurile umbroase, mirosul de mancaruri bune in sala de mese, toate conforturile unei lumi ordonate si linistite, care se tine cu demnitate departe de zdrentele din Calcutta.

Unde sunt muribunzii, leprosii desfigurati, oamenii-gunoaie, copiii-schelete, femeile sleite de puteri ale orasului-cosmar ?

Membra albanezã a Surorilor de Loreto nu stie inca nimic despre acestea.

Abia le-a zarit la sosirea ei, cand a debarcat in India la 27 decembrie 1928, dupa patru saptamani de calatorie pe mare alãturi de douã colege, iugoslava Mary Magdalene Kajnic si irlandeza  Joyce Berchmans.

Astfel descria prima sa experientã indianã, intr-o Scrisoare trimisã Revistei misionare iugoslave Katolicke Misije ( Misiuni Catolice ) :

“La 27 decembrie am sosit si ne astepta domnul Scalon, fratele uneia din surorile noastre. Am observat imediat, cu mare uimire viata care se ducea pe strada ( ... ).

Marea majoritate erau pe jumatate goi.

Pielea lor stralucitoare si parul cret ieseau in evidenta in soarele arzator.

Ne durea inima la vederea oamenilor care trageau carucioarele, ca si cum ar fi fost cai.

Ne-am hotarat sa nu utilizam niciodata acele vehicule.

Dar ce se întâmplã ?

Tocmai in acel moment, domnul Scalon ne-a invitat sa ne urcãm intr-unul din acele carucioare.

Am ramas paralizate.

Ne-am rugat ca greutatea noastra, sa fie cat mai mica cu putinta ( ... )”.

Primul impact cu India este curand indulcit.

La mai putin de trei saptamani de la sosire, la 16 ianuarie 1929, micuta albanezã, care a implinit de putin timp optsprezece ani, este trimisã in noviciatul din Darjeeling.

Sora Rosario O’Reilly descrie acel loc, cu un entuziasm de inteles :

“Casa noastra de la Darjeeling se aflã pe o colinã acoperitã de flori, iar la poale e o gradina, atat de luxuriantã, incat multi turisti gresesc si intrã la noi, in loc sa intre in apropiata Gradina Botanica.”

Darjeeling este regina statiunilor montane indiene.

Se aflã la poalele muntilor Himalaya, inconjurata de parfumate campuri de ceai, iar in fundal se înaltã piscuri albe de zapada, in contrast cu albastrul de cobalt al marilor inaltimi.

Se ajunge acolo, dupa o calatorie de nouã ore cu un trenulet vopsit in albastru, o minune a ingineriei feroviare, care urcã din greu pe cea mai inalta cale ferata din lume, toatã numai serpentine si privelisti ametitoare, printre paduri de magnolii si rododendroni.

Orãselul era refugiul de varã al englezilor, care si-au construit aici case de vacantã pentru a scãpa de verile toride din Calcutta, si astfel pare o Londrã din epoca victorianã locuitã de chipuri orientale.

Turistii alearga aici pentru a respira aer curat, pentru a vizita Muzeul Himalaya si gradina zoologica care expune panda rosii, tigri siberieni albi si rabdatorul yak, boul escalator cu cocoasa sa de grasime pe gat.

Maestra novicelor era pe-atunci Maica Baptista Murphy, o femeie priceputã, cu un caracter puternic si principii inalte.

Stia sa le instruiascã pe tinere, mai intai la rugaciune si spiritualitate, si apoi la munca de apostolat.

Sub indrumarea ei, Tereza a ajuns la profesiunea primelor voturi la 24 mai 1931.

Va depune voturile pe viatã la 24 mai 1937.

In registrele noviciatului din Darjeeling, acum pastrate in manastirea din Entally, Maica Tereza si-a scris numele de familie in diferite moduri : Bojaotis sau Bojadijevic, sau chiar Boyagis.

Sora O’Reilly explicã aceasta ciudatenie prin dificultatea de a traduce in grafia engleza numele albanez, care, de fapt, in mod corect e Bojaxhiu.

“Dar aceste lucruri nu sunt importante”, precizeaza Sora Rosario.

Nu-si amintesc de Maica Tereza datorita darurilor ei extraordinare, ci mai degraba, pentru ca era foarte activa si daruita : “Nu se menaja, nici in munca, nici in practicile de pietate”.

Era veselã, mereu gata pentru o vorbã de duh, adesea se apleca de râs.

In fata unei dificultati, le incuraja pe Surori cu o vorbã a sa ciudatã : “Sa ramanem in pace si vom muri in pace”.

Era si hotarata si fermã in ideile sale.

A invatat cu o extraordinara usurintã hindi si bengali, dupa engleza studiatã la Rathfarnham.

Dãdea lectii de hindi Surorilor sosite de curand, folosind o metodologie speciala : trebuiau sa invete pe dinafarã, sase fraze pe zi.

Preda geografie si catehism elevelor care se pregateau sa devina invatatoare.

Cand, in 1944, s-a imbolnavit superioara, care se numea Maica Cenacolului, Maica Tereza a avut indatorirea temporara, de a o inlocui ca superioarã si directoare a scolii.

“Acei ani au fost foarte grei, hrana era rationalizata, iar munca se inmultea, Maica Tereza, care nu avea o constitutie robustã, s-a imbolnavit de tuberculozã.

De aceea, cand am aflat cã avea sa paraseasca manastirea noastrã pentru a munci pe strazi cu saracii, m-am intrebat daca fizicul ei ar fi in stare sa suporte o viatã chinuitã si lipsitã de toate”.

Sunã clopotelul pentru recreatie si grupuri de eleve ies in parc.

Cele mai mici se iau la intrecere, cele mari se plimbã la brat, in grupuri mici animate de rasete.

Colegiul are o mie sase sute de eleve, interne si externe, de la primele clase pana la liceu, marea majoritate de religie hinduistã, cu un grup insemnat de catolice si o minoritate musulmanã.

Uniformele sunt in alb si rosu, culorile stemei Congregatiei.

O rochitã rosie cu croialã occidentalã, cu curea albã, pentru fetitele din clasele eementare, cu parul scurt ; alb, cu curea rosie si panglici rosii pe coditele negre, pentru cele din gimnaziu ; iar cele mari, din cursurile superioare, sunt imbracate in sari alb cu margine rosie, cu parul lung desfacut.

Ultima clasã in care Maica Tereza a predat, gazduieste acum clasa a 5-a B, si se aflã in cladirea mai veche, nu departe de lac.

Sora Rosario ne aratã bancile noi, dar catedra e cea de odinioarã, cu vopseaua putin scoorjitã.

Este ora de engleza si predã o distinsã doamnã bengalezã, Swarna Datta, foarte mandra ca ocupã locul care era candva al Maicii Tereza : “Premiul Nobel”, precizeaza ea.

Sora Rosario O’Reilly a venit sã predea la St. Mary’s High School in 1947 : un an tragic pentru Calcutta, centru al revoltelor care au precedat independenta.

Mahatma Gandhi, Marele Suflet, apostolul nonviolentei, organiza extraordinare greve ale foamei, dovadã a fortei paradoxale a unei tãri de înfometati, dar unica armã politicã a unui popor lipsit de apãrare in fata pustilor englezilor.

Calcutta era martirizatã de violenta extremistilor hinduisti si musulmani.

Ecourile acelor evenimente tragice ajungeau pana in launtrul zidurilor din Entally.

Fetele au organizat greve de protest, surde la apeluri.

A intervenit Maica Tereza, cu autoritatea ei.

A vorbit cu cele mai inversunate si a reusit sa evite dezordinile, pana ce India a obtinut independenta, la 15 august 1947.

Intre timp, decizia se maturiza in inima ei.

Continua sa le predea fetelor, tacuta si supusã regulilor, ea care a facut o lume intreaga sa se vorbeasca despre ea.

Hotarata, dar nu rebelã.

Dedicatã obligatiilor cotidiene, inchisa dupa zidurile confortabile de la Entally, ea care visa la praful de pe strazile saracilor.

A continuat sa lucreze la St. Mary’s pana la 17 august 1948.

Pe 18 august a spus adio scolii si Congregatiei de Loreto.

Lãsa in urmã siguranta camerei ei monahale, parfumul salii de mese, racoarea ventilatoarelor, dragalasenia elevelor, veselia recreatiilor, rasetele care o faceau sa se indoaie.

Trecea dincolo de zid, pastrand doar numele de Tereza si apelativul Maicã, pe care i-l dadusera de cand fusese superioarã.

Avea 38 de ani.

In sfarsit, “a devenit ce era”, conform unei expresii a lui Pindar.

Atunci, copilaria si tineretea la Skopje, pregatirea la Rathfarnham, noviciatul la Darjeeling, activitatea de predare la Entally, intreg trecutul s-a concentrat intr-o dezicie de o duritate insuportabila.

Un imperativ, la care numai un suflet mistic se poate supune fara sa tremure.

Femeia care trece dincolo de zid nu cunoaste sentimentalisem, este energica, disciplinata, rabdatoare, chiar temerara, necunoscându-si poate inca forta proprie, aceea care avea sa revolutioneze lumea.

Cine a considerat acea trecere o hotarare pripitã sau o dezertare, asteptandu-se la o intoarcere rapidã la turmã a oii ratacite, gresea.

Sora Rosario are o idee a sa despre originile acelei decizii, chiar daca Maica Tereza a spus mereu ca a fost “inspiratã de saraci” in timpul calatoriei la Darjeeling in noaptea de 10 septembrie 1946 :

“Eu cred ca Maica Tereza ii descoperise pe saraci deja mai devreme, cand foametea a lovit Bengalul in 1943.

In acel an, fetele din familiile bogate care aveau case si proprietati la Dacca, sau in alte localitati care nu fuseserã lovite, au parasit Calcutta.

Inchizându-se Colegiul, a rãmas deschisã Scoala numai pentru elevele sãrace, primite gratuit.

Multe veneau la cursuri cu stomacul umflat din cauza lipsei de hrana.

Surorile le dadeau un sandvis, dupa posibilitati.

Cred cã aceasta situatie a trezit in Maica Tereza primul impuls de a se dedica celor saraci.

In plus, desigur, a avut vocatia in vocatie.

Dar dupa mine, radacinile chemãrii vin de la acea imensã suferintã a carei martorã fusese in vremea marii foamete”.

Cele care au urmat-o pe Maica Tereza in noua sa viatã, au fost cateva din fostele eleve de la St. Mary’s.

Sora Rosario a cunoscut multe dintre ele : prima a fost Subashini Das, care a devenit Misionara a Caritatii cu numele de Sora Agnes.

Apoi Bridget Francis, Magdalene Gomes, Kiron Dutta...

Multe altele le-au ajutat la inceput, precum Lotika Khatre, care apoi a devenit profesoara la St. Mary’s, si Martha Anjos, care a intrat in manastirea de Loreto cu numele de Sora Francesca.

“Stiu cã Maica a spus : in inima, eu tin de Loreto”, spune in incheiere Sora Rosario, nu fara o farama de patriotism conventual.

“A adaugat ca nu ar fi putut privi fata lui Dumnezeu, daca nu ar fi urmat chemarea”.

Dupa cativa ani, o prietenã si colaboratoare americancã a Maicii Tereza, Eileen Egan, a avut ocazia sa o insoteasca intr-o vizitã pe care a facut-o fostelor colege de la scoala din Entally.

Astfel a povestit Eileen in cartea sa Such a Vision of the Street : “Maica Tereza pastreaza relatii de prietenie cu Surorile de Loreto.

O data, in timp ce ne intorceam de la Moti Jheel, a dorit sa trecem de poarta mare, care duce in parcul Entally.

Imediat dupa ce am intrat in cladirea scolii, ne-a alergat in intampinare o sorã in varsta, care era acolo deja de vreo zece ani, pe cand Maica Tereza era directoare.

Sora s-a arãtat imediat fericitã cã Maica Tereza si-a facut timp sa meargã sa le viziteze, cu toate câte avea de facut.

Strabateam coridorul spre biroul directoarei, care fusese si al Maicii Tereza, si credeam ca o podea atat de lucioasa se vede numai in manastiri.

In acea scoala, Maica le invatase pe eleve, nu doar materii scolastice din programã, dar mai ales iubirea pentru dezmostenitii pamantului.

In sacristia Capelei impunãtoare, adusese primul ei sari, ca sa fie binecuvantat.

As mai fi ramas cu placere in acel loc atat de bogat in amintiri, dar Maica, grabita ca de obicei, m-a zorit.

In timp ce traversam parcul spre iesire, m-am gandit la cat de mult curaj i-a trebuit pentru a trece definitiv dincolo de acea poartã, intr-o searã de August, cu zece ani in urma.

Intr-o zi, cand a venit vorba din intamplare, despre anii de predare la Entally, Maica mi-a mãrturisit : “Elevele mã iubeau si eu le-am influentat in bine. Dar nu mã mandresc cu asta. Si atunci Dumnezeu se slujea de mine.”

Extras din cartea / Extract from the book “Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu”, titlul original “Teresa di Calcutta – La matita di Dio”,  Editura Pauline, 18 Septembrie 2003, Bucuresti.