Persoanele Sfintei Treimi ( Teologia Dogmatica )

Persoanele Sfintei Treimi ( Teologia Dogmatica )

Însusiri speciale, distinctii si antinomii

Persoanele Sfintei Treimi, Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt persoane reale si, ca atare, deosebite una de alta, avand fiecare insusiri personale proprii prin care se deosebesc ca persoane, se disting, neputându-se confunda una cu alta, desi fiecare Persoanã Dumnezeiascã are intreaga Fiintã Divinã care nici nu se imparte nici nu se desparte, fiind Vesnic Una si Aceeasi.

Altfel spus, Persoanele Sfintei Treimi se disting sau se deosebesc dupa chipul sau modul in care au sau posedã fiinta divinã intreaga, mod care duce la distinctie intre ele, notã deosebitoare intre persoane, sau proprietate personalã internã, proprie fiecarei persoane in parte.

Astfel, Tatal este nenãscut si nepurces, Fiul este nãscut, Duhul Sfant este purces, fara ca prin aceasta precizare, sigurã, fiindu-ne revelatã, sa putem cugeta si spune cã am fi pãtruns taina treimicã.

In special este de remarcat faptul cã cele Trei Persoane Dumnezeiesti, nu sunt doar trei manifestari sau infatisari ale unicei fiinte divine, nici trei centre sau forme existentiale independente intre ele, si in care s-ar imparti sau s-ar repeta fiinta cea Una, caci, cugetand asa, s-ar afirma trei Dumnezei, nu unul ; cele Trei Persoane sunt existentze personale vesnice ale Unicei Fiintei Dumnezeiesti.

Cu alte cuvinte, cele Trei Persoane Divine nu se confundã intre ele, nu se amestecã si nu se contopesc, ci se deosebesc, cu toate cã fiecare dintre ele este Dumnezeu adevarat, deplin, intreg, avand toate atributele dumnezeiesti ; si totusi nu sunt trei Dumnezei, ci este un singur Dumnezeu.

Din acestea rezultã si excluderea oricarei subordonãri a Persoanelor Divine intre ele, dupa intaietate, autoritate, putere sau demnitate, Persoanele fiind egale datorita unitatii fiintiale dumnezeisti pe care fiecare Persoana o are dimpreuna cu toate atributele dumnezeiesti.

Dumnezeu Fiul zice catre Tatal : “Toate ale Mele sunt ale Tale si ale Tale sunt ale Mele si mã preamaresc intru ei” ( Ioan 17, 10 ) : “ca toti sa mãreascã pe Fiul precum mãresc pe Tatal” ( Ioan 5, 23 ).

Iar in lucrarile externe ale Lui Dumnezeu, “cele ce Tatal le face, acestea si Fiul le face intocmai” ( Ioan, 5, 19 ).

Deosebirea dintre Persoanele Sfintei Treimi este personala, nu fiintiala, anume : Tatal din fiintã naste vesnic pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant, Tatal fiind astfel nenãscut si nepurces, Fiul nãscut si Duhul Sfant purces, fara a se altera in niciun fel perfecta unitate fiintiala dumnezeiasca.

Pe langa insusirile personale interne, numite proprietati ( Tatal nenascut si nepurces, Fiul nascut, Duhul Sfant purces ), Persoanele Sfintei Treimi se mai disting intre ele si prin ceea ce li se atribuie personal in activitatea dumnezeiasca externa, adica in afara Fiintei, in lume :

1. creatie,
2. mantuire,
3. sfintire.

Acestea sunt lucrari in extern ale Persoanelor Divine, lucrari numite obisnuit predicate, spre a nu se confunda cu proprietatile, care sunt insusiri personale interne.

Lucrarile in extern apartin persoanelor in nedespartire una de alta, Treimea este nedespartita, dar deosebit este al Tatalui, planul lucrarilor si hotararea de a fi indeplinite, deosebit Fiului executarea sau indeplinirea, deosebit Duhului Sfant desavarsirea lor.

Astfel, Tatal este Creatorul, Fiul Mantuitorul, Duhul Sfintitorul, Mângâietorul, Desavârsitorul, desi Acelasi Dumnezeu este totul in toate, “pentru cã de la El si prin El si intru El sunt toate” ( Rom. 11, 36 ).

Asa, Tatal este creatorul lumii ( “De la El...sunt toate”, Rom. 11, 36 ) si autorul planului mantuirii, “mai dinainte de intemeierea lumii” ( Efes. 1, 4 ), ca prin Hristos “toate sa le impace cu Sine” ( Col. 1, 20 ), impacarea cu Sine fiind mântuirea infaptuita de catre Fiul.

Fiul este Cel prin care s-au facut toate ( Ioan, 1, 3 ), inclusiv mantuirea, “si dreptate si sfintire si rascumparare” ( I Cor. 1, 30 ).

Duhul Sfant este desavarsitorul lucrarilor Tatalui si Fiului, este insufletitor al sfinteniei, pregatitor al mantuirii ca graitor prin profeti, “oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait purtati fiind de Duhul Sfant” ( II Petru, 1, 21 ), Duhul activ in intruparea ( Luca, 1, 35 ; Matei 1, 18 ) si aratarea Domnului ( Luca 3, 22 ), desavarsitor al mantuirii si sfintirii in oameni, prin har ( Ioan, 14, 26 ; 1 Cor. 12, 11 : “Toate...le lucreaza unul si acelasi Duh, impartasind fiecaruia deosebi, dupa cum hotaraste” ), Mangaietor care ramane pururea cu credinciosii ( Ioan, 14-17 ; Gal. 4, 6 ), fireste, in neintrerupta legatura cu Tatal si cu Fiul.

Lucrarea proprie a fiecarei persoane dumnezeiesti, nu trebuie gandita ca petrecandu-se separat de a celorlalte persoane, ca si cum persoanele ar lucra izolat fiecare, ci ca impreuna-lucrare, intrucat toate sunt lucrari ale aceleiasi vointe a lui Dumnezeu.

Si cu toate acestea, adica desi actiunea externa este produsul vointei celei Una si neimpartita a lui Dumnezeu, deci comunã Persoanelor Divine, totusi fiecare Persoana isi are contributia personala prin lucrari proprii, cum s-a notat mai sus, caci “Acelasi Dumnezeu lucreaza toate in toti” ( I Cor. 12, 6 ).

Dogma Sfintei Treimi, in care atat unitatea de fiintã cat si treimea de persoane, sunt clar revelate de Dumnezeu si temeinic definite de Biserica, cuprinde si afirmatii care, pentru cugetarea noastra, sunt antinomii sau paradoxuri.

Termenul antinomie ( de la gr. antinomia = contradictie in legi ) denumeste obisnuit o contradictie aparent insolubilã dintre doua teze, care se exclud reciproc, dar putându-se demonstra fiecare în parte ; iar paradox ( paradox, de la gr. para = contra ; doxa = opinie ) inseamnã formulã contradictorie, contrarã opiniei comune, obisnuite, dar totodata demonstrabila.

În Teologie, antinomia nu inseamna contradictie intre doua idei care s-ar exclude una pe alta, in intelesul cã una ar fi adevarata si alta necesar falsã, ci in intelesul cã, desi contradictorii, fiecare in parte, deci pentru ea, este indreptatitã ; si, in consecinta, pot sta impreuna amandoua.

Amandoua, adica in sensul ca fiecare dintre idei este justificata in chipul ei, neexcluzand pe cealalta prin propria ei justificare.

Antinomii in dogma Sfintei Treimi sunt mai ales in ceea ce priveste raportul dintre Fiintã si Persoane ; adica :

1. In fiecare Persoana Divina, Tatal, Fiul, Duhul Sfant, se aflã Întreaga Fiintã a Lui Dumnezeu, fara ca prin aceasta sa se imparta Fiinta dupa persoane, Persoanele ramanand distincte fara impartirea Fiintei ;
2. Cele Trei Persoane sunt Vesnice, fara inceput si fara sfarsit, existand deodata, cu toate cã Tatal naste pe Fiul si purcede Duhul Sfant, ca si cum s-ar presupune o prioritate, o intaietate, a Tatalui ;
3. Vesnice fiind Persoanele, deci cu totul in afara de orice raportare la timp, nu se poate cugeta nici inceput, nici sfarsit, Vesnicia fiind un Prezent Continuu, de unde rezultã cã Fiul se naste mereu si cã Duhul Sfant purcede mereu.

Acestea depasesc posibilitatea intelegerii omenesti.

Caci nu putem concepe rational o Fiinta existentã intreagã in fiecare din cele Trei Persoane, fara ca sa se imparta.

Tot asa si nasterea si purcederea, Vesnice, fara ca Tatal sa fie anterior Fiului care se naste din El, nici anterior Duhului care purcede din El.

Conform cugetarii noastre, cel ce naste trebuie neaparat sa existe inaintea celui care se naste, ca si cel de la care se purcede, trebuie sa fie existent inaintea celui purces.

Pentru acest punct al antinomiei, sfantul Ioan Damaschin incearca o explicatie printr-o comparatie : « Dupa cum focul existã deodata cu lumina din el, si nu este mai intai focul si pe urma lumina, ci deodata ; si dupa cum lumina se naste totdeauna din foc si este totdeauna in el, fara sa se desparta deloc de el [ de foc ], tot astfel si Fiul se naste din Tatal, fara sa se desparta deloc din El, ci este pururea cu El”.

Cu privire la antinomiile amintite aici, nici comparatii luate din sfera filosofiei nu ajung la ceea ce doresc, anume, lamurire pentru ratiune.

De exemplu : tezã si antitezã care se armonizeaza in sintezã ( Fr.Hegel ), contopindu-se oarecum, teza si antiteza nemaiexistand in felul in care erau mai inainte, ceea ce nu se poate cugeta despre Persoanele Sfintei Treimi, care raman totdeauna ceea ce sunt, cu aceleasi distinctii personale.

Tot asa, numindu-L pe Dumnezeu “coincidentia oppositorum” ( N.Cusanus ), “coincidenta sau potrivirea celor opuse”, numirea aceasta poate fi considerata ca afirmatie interesanta, atragatoare de atentie, dar fara sa ofere dezlegare multumitoare a misterului treimic, pentru ca nu lamureste ce se petrece cu cele opuse, coincizand.

Daca, insa, “cele opuse” sunt considerate asa, adica opuse, numai de catre mintea naturala, nu si obiectiv, in necuprinsul fiintei dumnezeiesti, atunci numirea de “coincidentia oppositorum” spune multe.

Pentru a ne obisnui cu prezenta antinomiilor, trebuie sa tinem mereu seama ca antinomiile dogmatice, antinomii pentru noi, nu in sine, se datoresc bogatiei si complexitatii necuprinse a adevarului de credinta, adevar revelat, de la Dumnezeu, adevar pe care mintea omeneasca, marginita in cunoastere, nu-l poate patrunde si cuprinde deodata si in intregime.

Din continutul dogmelor, adesea nu putem patrunde decat parti sau aspecte, si care ne fac impresia ca ar sta in contradictie intre ele si, ca urmare, s-ar exclude unele pe altele.

Dar acest fapt al necuprinderii de catre noi nu apartine realitatii supranaturale, dumnezeiesti, deci nu este obiectiv, ci doar subiectiv, in noi.

De aceea Biserica, asistata de Duhul Sfant, a avut si are deosebitã grijã sa prezinte adevarul revelat in formule cuprinzatoare care sa inlature orice abatere de la dreapta invatatura incredintata ei de catre Mantuitorul.

Formula cuprinzatoare a dogmei prezintã ansamblul sau totul unitar al adevarului afirmat prin ea, chiar daca unele aspecte ale acestui adevar raman cu neputinta de a fi pricepute de catre mintea naturala, lasata singura cu propriile ei puteri.

Dogmele nu au la temelia lor nicio contradictie reala, contradictia aparand numai din punct de vedere omenesc ; astfel cã antinomiile nu afecteaza dreapta credinta, ci dimpotriva, pot sa stimuleze dorinta de imbogatire si inaintare in cunostere religioasa si in trairea virtutilor crestinesti, care ne apropie tot mai mult de Dumnezeu.

Desigur cã, atat timp cat traim in aceasta viata, antinomiile dogmatice ne sunt inevitabile, caci “atata vreme cat salasluim in trup suntem departe de Domnul” ( II Cor. 5, 6 ), Care “locuieste intru lumina neapropiata” ( I Tim. 6, 16 ).

Noi “acum vedem ca prin oglinda, nedeslusit”, abia in viata cealalta vom vedea “fata catre fata”, vom cunoaste precum suntem cunoscuti ( I Cor. 3, 12 ).

Tinand seamã de toate acestea, nu putem spune cã dogma Sfintei Treimi este nerationala sau antirationala, ci ca este suprarationala sau supralogica.

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 123, 124, 125, 126, 127, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )