Dogma Sfintei Treimi, Dogmatica Speciala, Teologia Dogmatica ( 1 )

Dogma Sfintei Treimi, Dogmatica Speciala, Teologia Dogmatica ( 1 )

VVVVVELOHIM / ELIVVVVV

                                                                                                                         

Descoperirea Sfintei Treimi si Sfanta Scriptura

Formularea dogmei Sfintei Treimi si precizarea terminologiei trinitate

Dogma Sfintei Treimi este adevarul de temelie al invataturii crestine, proprie si caracteristica crestinismului, ea stand la baza tuturor marturisirilor de credinta ale Bisericii, si, totodata, conditionand intreaga ordine morala crestina, si personala si sociala, la temelia careia stã, ca principiu si ca ideal suprem, comuniunea iubirii intratrinitare divine.

Iar ca drum de urcat spre aceasta comuniune, deci spre desavarsire si fericire, este trairea iubirii de Dumnezeu si de semenii nostri, caci in iubirea de Dumnezeu si de aproapele se cuprinde “toata legea si proorocii” ( Matei 22, 40 ).

Caci Dumnezeul credintei crestine este Dumnezeu-Iubirea intratrinitarã ( I Ioan 4, 8, 21 ).

Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi constã in afirmarea de bazã a credintei, anume cã Dumnezeu este Unul in Fiintã si Întreit in Persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfant.

Fiecare din cele Trei Persoane sau Ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu Adevarat, Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Duhul Sfant, avand fiecare intreaga fiintã si toate atributele dumnezeiesti, fara insa sa fie trei Dumnezei, adica fara impartire sau despartire a fiintei si, totodata, fara sa se amestece sau sa se contopeasca persoanele dumnezeiesti întreolaltã.

Credinta intr-un singur Dumnezeu o mai au si alte religii, ca mozaismul ( iudaismul ) si mahomedanismul ( islamismul ), dar credinta in Sfanta Treime, un Dumnezeu in Trei Persoane, este proprie numai crestinismului.

Sfanta Treime nu s-a descoperit deodatã si in intregime, ci in decurs de multe veacuri si nu in acelasi grad si in aceleasi forme, ci diferit :

1. ca preînchipuire, prefigurare, in unele religii pagane, desigur nu prin Revelatia supranaturala ;
2. treptat si nedeplin, in Vechiul Testament, dar prin Revelatia supranaturala ;
3. deplin, in Noul Testament, prin insusi Dumnezeu Întrupat.

( 1 ) In hinduism se gaseste credinta in trei zeitati, ca o preinchipuire a Treimii, numita Trimurti, avand zeii Brahma, Visnu si Siva ; in China, credinta in unitatea Tao, producatoare de dualitate si trinitate ; in Egipt, “credinta in zeii Osiris, Isis si Horus ; in parsism, treimea cu “Timpul nefacut”, cu Ormuzd, zeul binelui, Ahriman, zeul raului.

Toate acestea, insa, preinchipuiri sau simple produse ale imaginatiei care, in afara de numarul trei, stau prea departe de sensul real al Sfintei Treimi.

Totusi, aici nu este exclusa presupunerea, ca aceste preinchipuiri trinitare ar putea fi ramasite alterate, intunecate, prin caderea originara in pacat, din religia paradisiaca a primilor oameni.

( 2 ) Vechiul Testament, desi nu contine cu indestulatoare claritate si ca intreg determinat doctrina despre Sfanta Treime, totusi pregateste si indicã adevarul Sfintei Treimi, descoperitã deplin in Noul Testament.

Astfel, in primele cuvinte ale Sfintei Scripturi ( Facere 1, 1 ) se gaseste pluralul numelui lui Dumnezeu, ELOHIM, verbul propozitiei fiind la singular “a facut”, pluralul ELOHIM indicand pluralitatea de Persoane in Dumnezeu, ca si in alte plurale : “Si a zis Dumnezeu : sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra” ( Facere 3, 22 )* [ in fapt este in Facere 1, 26 ] ; “Veniti sa ne pogorâm si sa amestecãm limbile lor” ( Facere 11, 7 ).

In teofania de la stejarul Mamvri ( Facere, 18, 1, 3 ), Avraam vede trei barbati si li se adreseaza la singular : “Doamne, de am aflat har inaintea Ta...”, ( Facere 18, 3 ).

Apoi, nume ca Întelepciunea lui Dumnezeu ( Înt. Sol. 8, 8-9 ; 9, 9 ) este dat ca unei Persoane.

Tot asa, Cuvantul lui Dumnezeu si Duhul Lui apar ca Persoane : “Prin Cuvantul lui Dumnezeu s-au intemeiat cerurile si prin Duhul gurii Lui, toata podoaba lor” ( Ps. 32, 6 ).

Alte nume, ca Mesia ( Unsul ) se referã tot la Persoanã Divinã, ca si Emanuel ( Emanuel = Dumnezeu cu noi ), Fiul lui Dumnezeu nascut din fecioarã ( Isaia, 7, 14 ), “Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, parinte al veacului ce va sa fie” ( Isaia 9, 5 ).

Mesia este fiu : “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut” ( Ps. 2, 7 ).

Duhul Sfant, “Duhul lui Dumnezeu”, este amintit la creatie ( Facere 1, 2 ) ; in rugaciunea psalmistului ( Ps.50, 12 ) ; peste Mesia “se va odihni Duhul lui Dumnezeu, Duhul intelepciunii...” ( Isaia 11, 2 ).

Treimea Persoanelor Dumnezeiesti este afirmata la Isaia 61, 1 : “Duhul Domnului este peste Mine, cã Domnul M-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa vestesc celor robiti liberare si celor in lanturi, mantuire”.

Alte texte treimice din Vechiul Testament : cantarea serafimica “Sfant, sfant, sfant Domnul Savaot” ( Isaia, 6, 3 ) ; binecuvantarea leviticã ( Num. 6, 24-26 ) : “Domnul sa te binecuvanteze si sa te pazeasca ; Domnul sa lumineze fata Sa peste tine si sa te miluiasca ; Domnul sa intoarca fata Sa spre tine si sa-ti dea pace”, asemanatoare binecuvantarii apostolice ( II Cor. 13, 13 ).

La Sfintii Pãrinti se gaseste explicatia pentru ce in Vechiul Testament nu se descoperã in formã intru totul clarã si pe deplin Taina Sfintei Treimi, anume : evreii, pazitori ai Vechiului Testament, dar si inclinati intr-o anumita masura spre politeism, fiind si inconjurati de toate partile de pagani, s-ar fi abatut cu usurinta de la monoteism, cazand in politeism.

In consecinta, pentru a intelege bine si deplin ceea ce, in Vechiul Testament, “Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci” ( Evr. 1, 1 ), trebuie sa privim si sa cugetam toate ale Vechiului Testament in lumina Noului Testament.

Tot din aceasta cauza, anume a situatiei religioase si sociale concrete, in Vechiul Testament se accentueaza in multe locuri si cu deosebita putere unitatea lui Dumnezeu, Trinitatea Persoanelor Dumnezeiesti aparandu-ne oarecum umbrita in raport cu unitatea.

( 3 ) Clar si deplin, adica atat cat, conform dumnezeiestii socotinte, este necesar pentru mantuire i desavarsire, adevarul Sfintei Treimi se descopera in Noul Testament.

Dumnezeu este Unul in Fiinta si Intreit in Persoane ( Fete ) : Tatal, Fiul si Duhul Sfant.

Textele scripturistice sunt intru totul limpezi : Botezul “in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” ( Matei 28, 19 ) ; binecuvantarea apostolica, “Darul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu ( Tatal ) si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi toti” ( II Cor. 13, 13 ) si tot asa I Petru 1, 2 “Alesi dupa cea mai dinainte stiintã a lui Dumnezeu-Tatal, si prin sfintirea de catre Duhul, spre ascultarea si stropirea cu sangele lui Iisus Hristos : har voua si pacea sa se inmulteasca !”.

Deosebiri intre Persoanele Sfintei Treimi : “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu ( Matei 11, 27 ) si “Toate cate are Tatal sunt ale Mele”, zice Mantuitorul ( Ioan 16, 15 ) ; toate darurile le impartaseste, “le lucreaza unul si acelasi Duh” ( I Cor.12, 11 ).

Unitatea Fiintialã si deosebirea dintre Persoane in Sfanta Treime existã inainte de creatie, din vesnicie : “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul... si Cuvantul trup s-a facut” ( Ioan 1, 1, 14 ) ; “Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu” ( I Cor. 2, 10 ).

Dogma Sfintei Treimi este, in intreg cuprinsul ei, adevarul cel mai plin de mister din invatatura crestina si, in consecinta, ea nu poate fi patrunsa sau cuprinsa de cugetarea omeneasca prin rationament filosofic, ea intemeindu-se numai pe Revelatie dumnezeieasca si însusindu-se prin credintã.

Acelasi caracter de nepatruns in sine cu mijloace rationale îl au Întruparea Mântuitorului si prezenta realã a Lui, a lui Hristos, în dumnezeieasca Euharistie, care, impreunã, sunt cele trei mari taine de la temelia crestinismului.

Datã fiind însemnãtatea exceptionalã a dogmei Sfintei Treimi, in cursul vremii s-au facut si n-au incetat sa se mai faca incercari de apropiere a intelegerii omenesti de misterul treimic, unitatea fiintei si trinitatea persoanelor dumnezeiesti, anume prin analogii sau asemanari din lume, din natura si din om, incercari considerate ca bune intentii, dar trebuie sa notam ca toate acele analogii nu reusesc sa inlature greutatile cunoasterii omenesti, adica nu pot explica misterul dogmei, ci, dimpotriva, pot sa duca, in unele suflete si minti, la alterarea adevaratului inteles al dogmei, cu consecintele ce rezulta din aceasta.

Asa, de exemplu, analogiile psihologice : un suflet si trei facultati spirituale ( intelect, simtire, vointa ) ; legatura indestructibila ce pune in linie cauza, mijlocul si scopul ; iubirea din familie care cuprinde pe tata, mama si fiu.

Alte analogii, din natura exterioara, dar nedepasind pe cele de mai sus : caramida, din pamant, apa si foc ( caldura ) ; pom, cu radacina, trunchi si coroana ; trandafir, cu floare, culoare si miros ; timp, cu trecut, prezent si viitor ; spatiu, cu lungime, latime si inaltime ; unitatea dintre rau, apa si izvor, ca si dintre soare, raza si caldura.

Poate ca toate analogiile acestea n-au alta valoare decat aceea de evidentiere a neputintei omenesti de a patrunde taina inefabilã, de negrait, a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu.

Formularea dogmei Sfintei Treimi si precizarea terminologiei trinitate

Dat fiind descoperirea clarã si importantza ei fundamentalã în Noul Testament, invatatura despre Sfanta Treime a constituit inca din timpul apostolilor esentialul si cuprinsul credintei crestine, fiind propusa si marturisita de Biserica inca de la inceput.

Cu timpul, ereziile antitrinitare care s-au ivit, ca si nevoia de intarire a unitatii de credinta, au determinat Biserica sa precizeze terminologia, sa expuna si sa formuleze in chip autoritar si definitiv, la Sinoadele I si II ecumenice, dogma Sfintei Treimi.

Desigur, drumul pana aici n-a fost usor, caci nu era usor sa lamuresti misterul lui Dumnezeu Unul in Fiinta, dar Intreit in Persoane, cã Dumnezeirea Una subzistã in Trei Persoane, intr-un mod mai presus de intelegere si de cuvant, mai ales cand sensul termenilor nu era precizat.

Desi dogma Sfintei Treimi a fost formulata solemn abia mai tarziu datorita ereziilor, ea a fost, permanent vie in traditia veche crestinã, in cultul, credinta, propovaduirea si predica Bisericii si inainte de primele doua Sinoade ecumenice.

Astfel, potrivit cuvintelor Mântuitorului de la Matei 28, 29, prin care porunceste ca toti cei ce cred sa fie botezati in Numele Sfintei Treimi, Biserica a alcatuit inca din timpul apostolilor, scurte marturisiri de credintã care se rosteau la Botez si care toate cuprindeau adevarul despre Sfanta Treime.

Cu timpul aceste marturisiri baptismale au fost amplificate apoi in simboale de credinta, care pe langa invatatura despre Sfanta Treime cuprindeau si invatatura despre mantuirea in Hristos, cum era simbolul ierusalimitean, alexandrin din Cipru, s.a.

De asemenea, formula rostita de preot la Botez, care avea la baza insesi cuvintele Mantuitorului de la Matei 28, 20, ca si practica intreitei scufundari in apa a celui botezat, exprimã clar credinta in Sfanta Treime.

Sfanta Treime era marturisita in cult si prin doxologia micã : “Mãrire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, ca si in cunoscuta cantare de la vecernie “Luminã linã”, in care “lãudãm  pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh Dumnezeu”.

De asemenea, in marturisirile martirilor, in pragul mortii este adeverita credinta in Sfanta Treime : Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

Apoi, parintii apostolici, apologetii si Sfintii Parinti anteriori Sinodului I ecumenic apara invatatura despre Sfanta Treime si Dumnezeirea Fiului si Duhului Sfant, impotriva ereziei sabelienilor si subordinatianistilor, dezvoltand teoria Logosului divin, transcendent, existand mai inainte de veci, dar si imanent prin lucrarile Lui si care mai apoi, prin Intruparea Sa, S-a aratat pe pamant in chip de om, iar Duhul existand din veci S-a aratat in lume prin Fiul.

Desigur, nu lipsesc si unele neclaritati si greseli in invatatura apologetilor despre Logosul divin, evident sub influenta filosofiei stoice si a lui Filon de Alexandria despre Logos, prin punerea nasterii Logosului in legatura cu crearea lumii, in sensul ca daca Dumnezeu n-ar fi voit sa creeze lumea, nici Logosul nu S-ar fi nascut.

In acest caz Logosul ar fi ramas numai ca o insusire internã a fiintei lui Dumnezeu.

Dar cu toate aceste lipsuri ale apologetilor, Sf. Parinti mai vechi au contribuit la precizarea invataturii crestine, ca si la fixarea terminologiei trinitare.

Invatatura descoperita despre Sfanta Treime, propovaduita si marturisita totdeauna de Biserica, primeste o formulare oficiala, autoritara si definitiva, la Sinoadele I si II ecumenice, cu prilejul condamnarii ereziei lui Arie si Macedonie.

Sinodul I ecumenic de la Niceea ( 325 ), combatand pe Arie, care nega dumnezeirea si egalitatea Fiului cu Tatal, invatã cã Fiul este Dumnezeu Adevarat din Dumnezeu Adevarat, nascut din veci din Tatal, adica din fiinta Tatalui, ca Luminã din Luminã si prin aceasta, egal si de o fiintã cu Tatal, prin Care toate s-au facut, avand deci aceleasi insusiri si lucrari ca si Tatal.

Dar Sinodul I ecumenic condamnã si direct erezia, anatemizand pe toti cei care invatã cã a fost un timp cand Fiul nu era, cã Tatal existã inainte de Fiul care a fost creat in timp din nimic sau dintr-o substanta straina de cea a Tatalui.

Intrucat dupa Sinodul I ecumenic, arienii si-au indreptat atacul impotriva Duhului Sfant negandu-i dumnezeirea, Sinodul II ecumenic, de la Constantinopol ( 381 ), combatand pe Macedonie, care afirmã la fel ca si Arie despre Fiul, cã Duhul Sfant este o creaturã a Fiului, mai mic chiar decat Fiul si supus Fiului, si deci inferior si subordonat Tatalui si Fiului, invatã deofiintimea si egalitatea Duhului Sfant cu Tatal si cu Fiul si prin aceasta Dumnezeirea Duhului Sfant.

E adevarat ca nu mai foloseste si la Duhul Sfant, termenul atanasian “deofiintã”, dar exprimã aceeasi idee prin folosirea termenului neotestamentar cã Duhul Sfant purcede de la Tatal, prin care se aratã cã Duhul isi are fiinta Sa din veci din Tatal, cã are fiinta comunã cu Tatal si cu Fiul, si din aceasta cauza Duhul Sfant trebuie sa fie “impreuna marit si inchinat cu Tatal si cu Fiul”, adica i se cuvine aceeasi inchinare – adorare ca si Tatalui si Fiului.

De asemenea, prin expresia “Care a grait prin prooroci”, ne invatã cã Duhul Sfant are aceleasi insusiri si lucrari ca si Tatal si Fiul, intrucat insusirile si lucrarile sunt comune tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, avand fiecare aceeasi fiinta comunã.

Dat fiind cuprinsul sau doctrinar atotcuprinzator, ca unul care cuprinde intreaga invatatura de credinta : Sfanta Treime, mantuirea in Hristos si insusirea ei prin harul Duhului Sfant in Bisericã prin Sfintele Taine si despre viata vesnicã, Simbolul de credinta aprobat la Sinoadele I si II ecumenice, a inlocuit toate celelalte simboale si marturisiri de credinta de pana acum, generalizandu-se apoi in intreaga Biserica crestina.

Sfintii Parinti din timpul celor doua Sinoade ecumenice, si dupa aceea, au adus de asemenea o contributie importanta la formularea dogmei Sfintei Treimi, cum a facut de exemplu Sf. Atanasie cel Mare, care s-a luptat pentru introducerea termenului “deofiintã”, pentru a apãra Dumnezeirea si egalitatea absoluta a Persoanelor Treimice, iar pe de alta parte au aprofundat in scrieri speciale, dogma unitatii de fiintã in Treimea Persoanelor, ca Sf. Atanasie cel Mare ( Contra arienilor, Catre Serapion ), Sf. Vasile cel Mare ( Contra lui Eunomie, Despre Duhul Sfant ), Grigorie de Nyssa ( Contra lui Eunomie ), Grigorie de Nazianz ( Cinci cuvantari ), Didim cel Orb ( Despre Sfanta Treime ), Ambrozie ( Despre credinta ), s.a..

Formularea dogmei Sfintei Treimi de catre Sfintii Parinti, a fost strans legata si de precizarea si lamurirea terminologiei trinitare.

Data fiind imprecizia sensului termenilor folositi in uzul lor obisnuit, ei au intampinat mari dificultati pentru a reda corect adevarul unitatii fiintei divine si al Treimei Persoanelor, si a evita riscurile ereziei de o parte si de alta.

Pentru a exprima dogma despre “Dumnezeu unul in fiinta si intreit in persoane”, in cele doua aspecte ale sale, ei s-au folosit de o serie de termeni luati din filosofia greaca sau latina, ca

1. unitate,
2. treime,
3. fiintã,
4. esentã,
5. naturã,
6. fire,
7. substantã,
8. ipostas,
9. persoanã,

al caror sens l-au precizat apoi mai bine chiar decat în uzul din filosofia antica.

Termenii acestia nu s-au impus de la inceput, in sensul in care îi avem azi.

Au fost multe neintelegeri in Biserica, pana s-a stabilit definitiv, ce anume trebuie sa se inteleaga prin fiecare din ei.

Aceiasi termeni erau folositi de unii pentru a exprima fiinta divina, iar de altii Persoanele dumnezeiesti.

Abia mai tarziu, s-a stabilit definitiv sensul general acceptat in Biserica, a termenilor

1. ousia,
2. fisis,
3. esentã,

care se referã la fiinta divinã, si

4. ipostasis si
5. prosopon sau persoana,

la Persoanele treimice.

Astfel, termenii de

1. ousia,
2. esentã,
3. fiintã,

indica fondul naturii comune a mai multor indivizi de aceeasi specie, ceea ce face ca un lucru sa fie el si nu altceva, sau o realitate si existentã in sine, caci nu existã o esenta sau fiinta abstracta, decat existentzã în anumiti indivizi de aceeasi specie.

Esenta, dupa Aristotel, se pote cugeta si abstract, ca esenta specificã, ceea ce este comun cu toti indivizii aceleiasi specii, dar si ca esentã concretã, ca existentã individualã concretã, cutare sau cutare lucru, sau cutare sau cutare persoanã.

Daca Sf. Parinti ar fi aplicat la Sfanta Treime cuvantul ousia, esenta, fiinta, ca fiintã individualã existand concret, ar fi ajuns la triteism, invatand ca existenta individuala este esenta lui Dumnezeu, ca exista adica trei Dumnezei si nu Unul.

Daca ar fi luat termenul ousia, in înteles de esenta sau fiinta abstracta, ar fi trebuit sa admita ca cele trei Persoane treimice participã la esenta divina, sau numai partial, ca indivizii aceleiasi specii, si in acest caz, esenta divina s-ar imparti intre persoane, sau complet, in sensul ca o persoana ar avea esenta divina intreaga, cu excluderea celorlalte, si atunci n-ar mai avea toate persoanele treimice, fiinta in comun.

Sfintii Parinti, analizând toate aceste consecinte care rezultã din cuvantul ousia în întelesul obisnuit, au respins triteismul, învatand cã cele trei persoane au aceeasi fiintã divinã intreagã si deodatã fiecare persoanã, si de aceea este un singur Dumnezeu, si nu trei.

Oamenii au toti aceeasi fiinta umana, dar nu intreaga si deodata fiecare, ci ea existã succesiv in fiecare.

Un timp, Sfintii Parinti au folosit amestecat cuvintele ousia, in sens de fiinta concretã, si ipostasis, ca echivalenti, ceea ce a dat nastere la neintelegeri, cum rezultã dintr-o anatemã a Sinodului I ecumenic, in care sunt condamnati cei ce învatã cã Fiul este “de alt ipostas sau esenta” decat Tatal.

Iar Apusenii au tradus cuvantul ipostas, prin substantia, in inteles de fiintã individualã concretã, spunand cã in Dumnezeu existã numai un singur ipostas sau substantã in trei persoane, si acuzau pe greci cã invatã trei esente, substante sau ipostasuri in Dumnezeu.

Un sinod din Alexandria din 362 arãta cã Rasaritenii si Apusenii folosesc diferite cuvinte, pentru a exprima adevarul despre Sfanta Treime.

Rasaritenii invatau ca Dumnezeu este o fiinta in trei ipostasuri, iar Apusenii ca Dumnezeu este un ipostas sau substanta in trei persoane.

Sf. Vasile cel Mare intr-o scrisoare ( epist. 38 ) catre fratele sau Grigorie de Nyssa, arãta insa deosebirea intre ousia si ispostasis.

“Ousia ( fiinta, esenta ) este fondul naturii comune mai multor indivizi de aceeasi specie, de ex. Omenitate, iar ipostasul este individul subsistent concret, Petru, Pavel, etc.

Intre indivizii aceleiasi specii, fondul naturii este unul, comun, indivizii subzistã, insa, fiecare pentru sine”.

Dupa Sf. Vasile cel Mare, nu se pot aplica, insa, intru totul acesti termeni la Dumnezeu ca la oameni, fiindca Persoanele Treimice nu sunt indivizi ai aceleiasi specii divine.

Fiinta sau esenta fiind elementul comun, iar ipostasul elementul propriu, care deosebeste persoanele intre ele.

Termenii naturã, fisis, fire - sunt considerati in general ca sinonimi cu fiinta, esenta, aratand materia din care e constituit un lucru sau o fiintã, de ex. Natura omului este constituita din trup si suflet rational, sau lemnul este natura lemnoasa din care e facuta masa.

Natura, firea este comunã tuturor indivizilor sau lucrurilor din aceeasi specie.

Termenii care se referã la Treime sunt :

1. ipostas,
2. subsistentã,
3. persoanã.

Ipostasul este modul de subsistentã concretã a unei ousii, sau fiinte animale, umane, divine, etc., care existã in sine si pentru sine.

Existand in sine si pentru sine, ipostasul se deosebeste de alte ipostase existente si ele in sine si pentru sine.

Ipostasul nu este identic cu fiinta sau natura, dar nu e nici separat de ea, intrucat natura este insasi continutul lui ontologic, pe care o ipostaziaza si actualizeaza.

Ipostasul este cel prin care isi manifestã si realizeaza natura potentele, intentionalitatile sau lucrarile ei : este subiectul sau purtatorul naturii.

Orice lucru sau fiinta concreta este un ipostas, deosebirea intre ipostasele din speciile diferite stã in natura pe care o ipostaziaza.

Omul se deosebeste de celelalte ipostase ( animale, de ex. ), prin aceea ca este un ipostas al naturii rationale.

Termenul prosopon, persoanã – insemna in Antichitate fatzã, mascã, sau rolul jucat la teatru, si cum fatzã nu are decat omul, prin prosopon s-a inteles o fatzã umanã concretã, persoanã-persona, cum au tradus latinii.

Sf. Vasile cel Mare vedea in folosirea termenului persoanã in triadologie, o tendinta a Apusenilor spre sabelianismul modalist, dupa care persoanele treimice nu sunt altceva decat fetze sau moduri de manifestare a esentei dumnezeiesti unice.

Sensul acesta pe care-l dadeau sabelienii modalisti, termenului de prosopon, a determinat mult timp rezerva Rasaritenilor fata de el.

Intrucat termenul ipostas este numele comun pentru toate existentele individuale concrete rationale sau nerationale, s-a folosit termenul persoanã pentru ipostasele rationale, spirituale.

Persoana este un ipostas al une naturi spirituale, este numele pentru ipostasele rationale.

Fata de individ si ipostas, persoana implicã, pe langa individualitate, unicitate, specificitate si spiritualitate, sau ratiune si libertate.

In sec. al VI-lea, Boetius definea persoana ca “subzistenta individuala a unei naturi rationale”.

Persoana, ca si ipostasul, se deosebeste de natura pe care o ipostaziaza, prin faptul ca o individualizeaza si personalizeaza, fiind in acelasi timp subiectul purtator al ei, prin care se manifesta, actualizeaza intentionalitatile si lucrarile naturii spirituale.

“Persoana – zice Sf. Ioan Damaschin – este subiectul ce se manifestã el insusi prin lucrarile si proprietatile Sale, ca distinct de alte fiinte de aceeasi natura”.

Persoana avand ratiune si libertate, are constiinta de sine si puterea de a se determina liber, ca si intentionalitatea spre comuniune, caci persoana presupune pluripersonalitatea, eu presupune pe tu si noi.

Asadar, in virtutea naturii umane comune, toti suntem oameni, iar in virtutea ipostasului sau persoanei, fiecare suntem unici si specifici, cu insusiri proprii, inconfundabile.

In virtutea naturii dumnezeiesti comune Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt fiecare Dumnezeu Adevarat, Un Singur Dumnezeu, iar in virtutea ipostasului sau persoanei, fiecare sunt Persoane Distincte, cu proprietati personale proprii, inconfundabile si incomunicabile.

Termenii acestia de

1.      fiintã,

2.      naturã,

3.      ipostas,

4.      persoanã,

se aplicã insa la Dumnezeu numai prin analogie cu noi, fiindca nu ne putem exprima altfel despre Dumnezeu, decat prin asemanare si comparatie cu noi.

Dar Dumnezeu nu este fiintã si persoanã in sensul nostru creat.

Este ceva asemanator fiintei si persoanei umane, dar intr-un mod absolut care exclude orice imperfectiune.

El nu este ca fiinta umana, care se realizeaza succesiv in mai multe persoane.

El este o fiintã care existã intreagã si deodatã în cele Trei Persoane Divine, fara sa se imparta sau multiplice.

In ce priveste modul de posedare a fiintei divine, Una, Intreagã si Deodatã, de fiecare ipostas, stim doar atat cã Tatal are fiintã divinã Una prin Nenastere, Fiul prin Nastere, iar Duhul Sfant prin Purcedere.

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 114,115, 116, 117,118, 119,120, 121, 122, 123, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )