Fiinta religiei.
Teorii despre fiinta religiei ( Teologia Dogmatica )
Religia de la
latinescul religio, derivat al
verbului religare = a lega, sinonim cu ebraicul berit = legatura, legamant, ( cf. Gen.9,9, 11-12,
15-16 ; Ex.19,5 ; Deut.5,2-3 ) este legatura constienta si libera a omului cu
Dumnezeu* [ * Desi majoritatea cercetatorilor cred cã din punct de vedere
etimologic cuvantul religie vine de la latinescul religare, a lega, a lega din nou, asa cum
afirmase Lactantiu, sunt insa unii care cred, asemenea lui Cicero, ca religia
derivã de la cuvantul relegere, a reciti, a medita, a reflecta, a
cinsti, a venera ; altii insa il urmeaza pe poetul Virgiliu, care spune ca
religia vine de la cuvantul relinquere, a ramane, a deosebi, a pune la o
parte, a venera ; in sfarsit, sunt unii care il urmeaza pe Fer.Augustin, care
spune ca religia vine de la cuvantul religere, a alege din nou. Alteori
insa, Fer.Augustin afirmã ca religia derivã de la religare, la fel cum spune Lactantiu. ]
In continutul
acestei legaturi intrã ( I ) cunoasterea de Dumnezeu si ( II ) trairea
dupa voia lui Dumnezeu ; iar in aceasta din urma,
se pot distinge doua parti :
- cea de traire morala, si
- cea de cult divin, adorarea lui
Dumnezeu.
( I ) Prima
parte, cea de cunoastere, constituie partea teoretica a religiei, DOCTRINA, iar ( II ) celelalte doua
, anume de traire morala si de cult, PARTEA PRACTICÃ a ei.
Aici este de
remarcat si de retinut cã cele 3 parti constitutive ale religiei – DOCTRINA, MORALÃ SI CULT – desi distincte intre ele,
nu stau in despartire, ci alcatuiesc un intreg unitar, pastrandu-si intre ele,
daca sunt bine si corect intelese, o vie si indisolubila legatura.
Totodata,
pentru a se intelege deplin si just definitia religiei ca legatura constienta
si libera a omului cu Dumnezeu, ca si pentru a ne feri de false intelesuri si
regretabile greseli, sunt necesare cateva lamuriri cu privire la principalele
notiuni care intra in definitia religiei :
( a ) Pentru
ca omul sa poata avea intr-adevar legaturã cu Dumnezeu, este absolut necesar ca
Dumnezeu sa fie conceput, inteles, asa cum este El, adica : fiinta :
- absolutã,
- vie,
- mai presus de lume,
- spirituala si
- personalã.
Caci daca
Dumnezeu este gandit, inteles si afirmat fara aceste insusiri, sau chiar si
daca i-ar lipsi una dintre ele, atunci ceea ce s-ar numi Dumnezeu, nu mai este
Dumnezeu, ci simpla fictiune, iar ceea ce se numeste religie nu mai este
religie care sa-si merite numele.
Si, ca urmare,
daca Dumnezeu nu este conceput ca fiind mai presus de lume, atunci religia se
reduce la superstitie, la idololatrie fetisista ; daca Dumnezeu nu este o
fiinta spirituala, El poate fi confundat cu materia, ceea ce inseamna tocmai
negarea Lui, materialism ; daca Dumnezeu nu este o fiinta personala, panteismul
ia locul religiei.
Daca, insa, adevaratul
Dumnezeu, avand intre alte insusiri si pe cele amintite, are totodata si initiativa
legaturii Lui cu noi, ca si permanentã grijã parinteasca fata de noi, ne
lumineaza mintea si ne sporeste puterile, ca, descoperindu-ni-se, sa-L
cunoastem si sa intretinem cum se cuvine legatura cu El, stiind noi, tot de la El, ca nu
stã departe si nepasator fata de noi.
Dumnezeu “nu
este departe de fiecare dintre noi, caci in El avem viatã, in El ne miscãm si
suntem” ( Fapte, 17, 27-28 ).
( b ) Daca omul n-ar fi fiintã rationala, el n-ar putea intelege nimic din ceea
ce este religios ; iar daca omul n-ar avea
suflet spiritual si nemuritor, deosebit de trup si neconfundabil cu acesta,
pentru el n-ar putea exista religie, adica legatura cu spiritul absolut.
Dupa modul ei
de manifestare, religia se infatiseaza sub doua aspecte :
- interior si
- exterior.
( 1 ) Sub
aspect interior, religia s-ar
putea numi religiozitate, ceea ce inseamna traire sufleteasca
a intregului cuprins al religiei, ca si chipul si gradul de intensitate al
acestei trairi.
Aceasta este
aspectul subiectiv al religiei.
( 2 ) Sub
aspect exterior, religia
inseamna suma atitudinilor si actelor morale si
de cult.
Se obisnuieste
ca sub primul aspect, cel interior, religia sa fie numita subiectiva, iar
aspectul al doilea, cel exterior, sa se numeasca religie obiectiva.
Cu privire la
cele doua aspecte ale religiei, interior ( subiectiv ) si exterior ( obiectiv
), cel mai important lucru este sa se cunoasca si sa se inteleaga just stransa
legatura, echilibrul si armonia dintre aceste aspecte, care numai impreuna, in
unitate bine oranduita, formeaza religia deplina, adevarata.
Caci atat la
inchegarea launtrica a religiei, cat si la exprimarea ei exterioara ia parte
omul in intregimea fiintei sale psihofizice :
- prin ratiune, la cunoasterea religioasa, la DOCTRINÃ ;
- prin vointã, la cresterea puterii de indeplinire a normelor morale ;
- prin sentiment, la sporirea caldurii sufletesti in
nazuinta catre Dumnezeu, trupul lãsându-se condus in
savarsirea tuturor lucrarilor exterioare rezervate lui, in cult sau
moralã.
Tot cu privire
la cele doua aspecte ale religiei, anume la raportul dintre ele, mai este de
observat faptul cã se ivesc uneori si greseli de intelegere si de apreciere a
acestui raport, producandu-se un dezechilibru intre ele, pierzându-se armonia
necesarã din viata religioasa.
Astfel, daca
aspectul subiectiv, considerandu-se dominant, se dezvoltã singular si se
apreciaza ca indestulator, cu nesocotirea si in paguba celui exterior, se
ajunge la misticism sau chietism bolnav ; iar daca dimpotriva, aspectul
obiectiv se cultiva cu preferinta, acordandu-i-se intaietate si lasandu-se cel
interior in umbra, ca si cum n-ar avea valoare, se cade in formalism sec.
Religia
deplina, sanatoasa, evitã aceste deformari si exagerari, care inseamna,
amandoua, ingustime de orizont spiritual, respingandu-le ca fiindu-i straine.
Fiind sadita
de Dumnezeu in insasi fiinta omului, religia ramane nedezlipita de om.
Geografic si
istoric, pretutindeni si totdeauna, prezentza umanã aratã si prezentza religioasa,
fireste, in diferite forme.
Formele de
manifestare ale religiei, atat in interior cat si in exterior, sunt multe si
diferite, dupa loc, dupa timp, dupa comunitati umane si adeseori, chiar dupa
persoane.
Insa,
obisnuit, desi atat de variate, formele religioase respective au fost reduse de catre cercetatori la trei
categorii de religii :
- monoteism,
- dualism, si
- politeism.
( 1 ) Monoteiste
sunt acele religiii in care existã credinta intr-un singur Dumnezeu.
Asa a fost
religia celor dintai oameni in Paradisul pamantesc si apoi, in ordine istorica,
- cea mozaica,
- cea crestina, si
- cea mahomedana.
Ideea
religioasa centrala, aceea de divinitate, este prezentã in toate religiile,
indiferent de gradul constiintei si al cunostintei despre ea si indiferent de
grosimea stratului de deformãri care o acoperã în unele suflete ( Rom. 1, 23 ),
strat depus in imprejurari nefavorabile ale vietii ; dar cu toate acestea,
desigur sub protectia proniei divine, ideea de Dumnezeu n-a fost nimicitã, ci
numai alteratã.
Caci si in
politeism, chiar pe treptele lui cele mai de jos, ideea ce divinitate nu
lipseste cu totul, ci se gaseste ca subînteleasã, fie in afirmarea unei
ierarhii a zeilor, unul fiind mai marele tuturor si avand singur autoritate
supremã, fie in credinta despre originea unicã a zeilor, dintr-unul, tatal
tuturor descinzand toti.
Si tot asa, in
ordinea vietii practice, chiar si “cei fara de lege, din fire
fac ale legii...porunca legii fiind scrisa in inimile lor” ( Rom. 2, 14-15 ).
( 2 ) Dintre
religiile dualiste, mai cunoscuta este cea a vechilor
iranieni ( persi ), cu credinta in doi zei, al binelui si al raului : Ormuzd
sau Ahuramazda si Ahriman sau Angromainius.
Dualismul
iranian a decazut apoi, cu timpul in politeism.
( 3 )
Politeiste se numesc religiile in care se crede in mai multe zeitati.
Aceste religii
sunt astazi multe si foarte diferite intre ele :
- religii fetisiste, numire data de la adorarea de fetis ( obiecte din natura sau facute
de om, ca pietre, lemne, pene, scoici, cutite etc. ), constituind treapta
cea mai de jos a politeismului si cuprinzand populatii nedezvoltate,
primitive, din Africa, Australia, Nordul Asiei si parti din America
centrala si de Sud ;
- religii naturiste, cu inchinare la elementele mai importante ale naturii sau producatoare
de impresii mai tari, ca :
-
soare,
-
luna,
-
stele,
-
comete etc.,
- religii numite siderale sau astrale,
- apoi religii numite ctonice ( de la grecescul chthion = pamant ), cu inchinare la munti, mare, izvoare etc., zeitatile unora fiind
inchipuite cu infatisare de om ( religii antropomorfe ) sau de animale (
religii zoomorfe ).
Totusi, in
epoca clasicismului antic, unele forme de politeism ( la greci, la romani, in
confucianismul chinez sau chiar in budism ) s-au putut ridica la conceptii
morale mai inalte, cum le gasim in scrierile unor intelepti si filozofi antici.
Religia mozaica are meritul de a fi pastrat
credinta in unicitatea lui Dumnezeu, credinta Protoparintilor nostri Adam si
Eva, iar prin patriarhi si profeti a devenit “pedagog” ( indrumator ) spre
Hristos, Dumnezeu-Omul, intemeietor al Noului Asezamant ( Noul Testament,
cf.Gal. 3, 24 ).
Religia
adevarata, deplina si desavarsita este si ramane cea crestina, cu invatatura ei descoperita de
Dumnezeu, cu morala ei cea mai inalta, cu slujirea ei cultica desavarsit
spiritualizata si, in intregime, ridicatã la culmea
perfectiunii de catre Însusi
Întemeitorul ei si Sufletul ei permanent Viu în ea, Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Cel Întrupat si Adevarat Dumnezeu.
In rezumat, din
cele spuse pana aici despre fiinta religiei, rezultã cã in sufletul omenesc
existã o vie dispozitie religioasa, totul in religie intemeindu-se pe ideea sau
cunostinta cã existã o divinitate creatoare si proniatoare.
Aceasta idee
si, deci, religia ca legatura intre om si divinitate, nu-si poate avea originea
decat in revelatia primordiala daruita de Dumnezeu primilor oameni.
Astfel,
religia, din momentul aparitiei omului, iar nu izvorata dupa aceea din vreo
experienta oarecare, este o realitate primara si esentiala in structura
spirituala a umanitatii.
Existã un apriori religios ( a priori insemnand
ceea ce exista mai inainte de orice experienta ) sau, cu alte cuvinte, religia
are caracter aprioric, adica este prezenta in om mai inainte de orice
experienta alta decat ea insasi, ceea ce inseamna ca ideea de divinitate
spirituala, transcendenta ( mai presus de lume ), dar creatoare, premerge
oricarei experiente umane, idee sadita de Insusi Dumnezeu in spiritul omului,
ca temei al legaturii acestuia cu El, Dumnezeu Creatorul, Parintele tuturor.
In consecinta, religia nu s-a nascut nici din o
experienta umana anterioara ei, ci este dar de la Dumnezeu.
Ulterior, in
manifestarea ei exterioara mai ales, in cursul framantatei Istorii umane,
religia s-a manifestat in diferite forme, cu care se ocupa Istoria religiilor.
Vorbind despre
fiinta religiei, pana aici ne-am referit numai la aspectul ei exterior sau
obiectiv, pentru ca, in cele ce urmeaza, sa ne ocupam de aspectul interior sau
subiectiv al ei, adica de insasi trairea religioasa in om.
Privind
religia numai sub aspectul ei subiectiv, numerosi cercetatori ai religiei si-au
pus intrebarea :
In ce constã esenta religiei ?
Raspunsurile
care s-au dat la aceasta intrebare se pot grupa in trei feluri de Teorii :
- intelectualiste,
- sentimentaliste si
- voluntariste,
dupa cum ele
reduc religia la unul sau altul dintre fenomenele sufletesti.
( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr.
Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 25, 26, 27,28, 29, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu