Maica Tereza de Calcutta

Maica Tereza de Calcutta                                                         

 

Maica Tereza a povestit deseori, cum a adunat de pe stradã pentru prima oarã o femeie muribundã, cu trupul mancat de soareci si furnici.

A luat-o in spate si a dus-o la spitalul cel mai apropiat.

Spitalul refuza sa o primeascã.

Atunci Maica Tereza a ramas in picioare la intrarea spitalului, inflexibilã, provocatoare.

Pana ce au primit-o.

Apoi a decis cã, pana si in infernul din Calcutta, fiintele umane aveau dreptul sa moarã cu demnitate.

A mers la seful Politiei sanitare a municipiului, ca sa cearã un loc in care o fiintã umanã sa poata muri cu demnitate.

Doar un loc.

De restul s-ar fi ocupat ea si Surorile ei.

Comisarul era doctorul Ahmed.

Cand Maica Tereza cere ceva, nu poate fi refuzata.

Doctorul Ahmed i-a propus o cladire aproape parasita, in vecinatatea Templului zeitei Kali, utilizata candva ca darmashalah, adapost pentru pelerinii zeitei.

Claude-Levi-Strauss descrie acel loc intr-o paginã din cartea Tropice triste.

Renumitul etnograf a apucat sa-l vadã inainte ca Maica Tereza sa-l transforme in Casa muribunzilor : « ...un fel de piatã acoperitã, din ciment, de formã alungitã, impartita in douã, o parte pentru barbati si alta pentru femei, de-a lungul cãreia se aflã douã postamente tot din ciment, care servesc drept paturi ; ...si dupa ce ocupantii se trezesc si sunt trimisi sa se prosterne implorand vindecarea de cancer si ulcer, exudat si alte rãni, totul este spãlat cu jeturi puternice de apa si asternuturile improspatate sunt gata sa-i primeasca pe noii sositi ; fara indoiala, niciodata, cu exceptia lagarelor de concentrare, fiinte umane n-au fost tratate precum animalele la abator”.

Era in anul 1952 cand Maica Tereza accepta propunerea comisarului Ahmed si intra in posesia darmashalah-ului zeitei Kali.

Dupa indelungata parasire, il curãtã impreuna cu un grup de Surori si il botezã Nirmal Hriday, care inseamna, in bengali, Sãlasul Inimii Neprihãnite, deoarece inaugurarea avea loc in ziua de 22 August, sarbatoarea Inimii Neprihanite a Mariei.

Nu simt neliniste sau teamã cutreierând camerele mari ale Casei muribunzilor.

Dar as vrea sa nu fiu aici.

Sau sa plec in varful picioarelor.

Am sentimentul cã fac un sacrilegiu oprindu-mã sa spionez moartea.

O caut pe sora care dispãruse, si o zãresc aplecatã asupra unui pat, cu un brat ridicat pentru a tine perfuzorul.

Ma priveste intorcand capul intr-o parte ; nu se poate ridica, deoarece perfuzorul are furtunul scurt.

“Ce sa fac ?”

Intrebarea mea cred ca i se pare nepotrivitã.

Isi inclinã capul, cu bratul liber face un gest circular.

Traduc : “Uitati-va primprejur, sunt multe de facut...”, si ma simt cuprinsa de panicã.

Pe peretele din fata mea este agãtat un Crucifix cu picioarele mutilate.

O inscriptie spune : Let My Hands Heal Thy Broken Body, lasã ca mainile mele sa-ti ingrijeasca trupul zdrobit.

Doamne, as vrea sa-ti ingrijesc trupul zdrobit.

O doresc din tot sufletul, Doamne.

Dar pentru aceasta ar trebui sa spãl restul uman ce tremurã, sa hrãnesc gura îmbãlosatã, sa ating fruntea scaldata de sudoarea agoniei.

Eu nu am nimic de-a face cu aceasta anticamera a mortii.

Am cerut doar sa vizitez acest loc.

Ventilatoarele fac sa inghete sudoarea de pe spinare, imprastie mirosul de creolinã.

Sora ma ignorã, nici voluntarii nu ma baga in seama, ocupati cu treburile lor.

Ma grabesc sa-mi iau geanta, o strang cu putere pentru a-mi recapata rolul.

Ma aflu aici pentru a privi, nu pentru a munci.

Ca ziarista, nu ca voluntara.

Eu nu sunt Sally.

Pe Sally am cunoscut-o azi-dimineatã, la liturghia din casa mamã din Lower Circular Road.

Oricine poate sa mearga la liturghia Maicii Tereza, orarul si adresa sunt scrise pe toate ghidurile din Calcutta, alaturi de cele ale muzeelor si ale locurilor de interes turistic.

Taximetristul sikh care ma adusese aici, luandu-ma de la hotel pe cand era inca intuneric, s-a ghemuit apoi in turbanul sãu, pentru a se bucura de un somn suplimentar in timp ce ma asteapta.

Am sunat la soneria de la portitã si m-am alaturat grupului tacut ce urca inspre Capela de la etajul al doilea.

Baieti si fete si cateva perechi de varsta medie, toti straini, isi lasau incaltamintea pe veranda, intrau desculti in capela, ingenuncheau pe rogojinã alaturi de randurile lungi de misionare ale Caritatii.

Maica Tereza era ghemuita in spate, aproape de usa, locul ei dintotdeauna.

Tot timpul liturghiei ramane cufundatã in rugaciune, mainile impreunate sprijinite pe frunte.

Capela lunga si stramta este luminatã de vreo zece lampi.

Cu cat se face ziuã si lumina patrunde prin ferestre, Maica se intoarce inspre tabloul cu intrerupatoare aflat langa ea, si de fiecare data stinge cate doua.

La Ite missa est, le-a stins deja pe toate intrucat, intre timp, soarele puternic a invadat capela.

Absorbita in dialogul ei cu Dumnezeu, nu neglijeaza micile indatoriri ale vietii cotidiene.

Liturghia s-a sfarsit, iesim in balcon, iar Maica Tereza ma salutã scurt.

In grabã, si chiar cu putinã ironie politicoasã, adaugã : “A trebuit sa va treziti de dimineata, nu ? Mergeti jos sa serviti ceai”, si se grabeste spre o pereche de americani in calatorie de nunta, care vor binecuvantarea ei.

Surorile sunt deja in curte, isi pusesera sari-urile in apa cu sapun inainte de liturghie, acum le clatesc, aplecate deasupra caldarii proprii, desculte si cu manecile suflecate pana la cot.

Asa fac in fiecare dimineata toate Misionarele Caritatii, in toate Casele din lume.

Fiecare are doua sari, si-mi vine in minte vechea zicala a tarancilor venetiene care purtau cu ele doar doua camasi : “Una-n spate, alta-n traistã”.

In vorbitorul din curte ne asteapta multe cescute cu ceai deja pregatite, fiecare ceasca e diferita de cealalta, si cate una e putin ciobitã.

E un ceai cald si de culoare inchisa, fara zahar, si fara lapte sau lamaie, dupa obiceiul anglosaxon.

“Aranjeaza stomacul”, imi spune tanara de langa mine.

E Sally, irlandezã, profesoarã la gimnaziu.

In fiecare an isi petrece vacantele la Calcutta, voluntarã in Casa muribunzilor.

De data aceasta a obtinut sase luni de întrerupere a activitatii.

Le-a consumat pe toate ?

“Le-am consumat ? Le-am castigat.”, ma corecteaza ea.

E putin trista, saptamana viitoare se va intoarce in Irlanda.

Imi sugereaza : “Veniti la Kalighat, astazi va fi o zi linistita, deoarece curãtenia generala am terminat-o ieri. Cereti permisiunea Sorei Michael Joseph.”

Pe Lower Circular Road, zgomotul traficului nu-l impiedicã pe sikh-ul meu sa traga un pui de somn.

Ca sa-l trezesc trebuie sa-l zgaltai, si are inca ochii aproape inchisi cand ma lasã la Kalighat, in fata templului zeitei Kali.

Templul se inaltã in centrul unui patrulater de cladiri, ascuns de turlele rotunjite ca toate sanctuarele vechii arhitecturi bengaleze.

De jur imprejur, Kalighat este un caravanserai in aglomeratia diminetii.

Caprele mananca pe gramezile de gunoi, corbii stau cocotati pe pravalioare de marimea unor cutii, copiii se joaca sotron, sarind cu amandoua picioarele in casutele desenate pe pamant cu creta.

Abia cobor din taxi si sunt asaltatã de vanzatorii de ghirlande de hibiscus si de statuete negre ale zeitei ; de vanzatori de legaturi de frunze cusute impreuna pe o felie de castravete ; de cersetori care-si aratã bratele schiloade si plãgile pentru a cere pomanã ; de adolescenti care cunosc putin engleza si se oferã drept calauze.

Mica multime insistentã imi taie respiratia.

Cu ajutorul taximetristului, înarmat cu autoritatea sa de sikhsi cu o staturã impunatoare, reusesc sa scap.

Dar e abia opt, un anunt de pe poarta Casei muribunzilor roaga sa se astepte ora noua inainte de a suna.

Am timp sa-i arunc o privire zeitei Kali.

In curtea interioara a templului zaresc o mare statuie, asediata de credinciosii care se imping pentru a o atinge.

Zeita are fata pictata cu negru, limba rosie atarnand, al treilea ochi pe frunte si patru brate : o mana tine un pumnal, o alta tine capul insangerat al unui gigant, celelalte doua sunt ridicate pentru a-i binecuvanta pe credinciosi.

La gat are atârnate o cununã de serpi si alta de cranii.

Un domn respectabil, cu hainã alba de brahman, vine in intampinarea mea, se prezinta politicos si ma intreaba daca-mi poate fi de folos cu vreo explicatie.

“Ma numesc Manih Chatterjii, sunt preot al acestui templu, cel mai vechi din Calcutta, inima hinduismului.

Kali este Marea Mamã, zeita puterii, a creatiei, a distrugerii si a conservarii.

Distruge raul, conservã viata.

Este numitã si Durga, care inseamna Inaccesibilã.

Celebrãm sarbatoarea ei de la 10 la 20 Octombrie, si se numeste Kali pujah.

Fiecare hindus trebuie sa faca un pelerinaj la acest sanctuar, cel putin o data in viata.

Calcutta isi datoreaza numele zeitei Kali.

Kali-kuta, locul lui Kali.

Se poate intra in templu numai cu stomacul gol si dupa ce ne-am spãlat.

Iatã de ce la aceasta orã de dimineata este deja atat de multa lume.

Dumneavoastra, memsahib, nu puteti intra acum.

Presupun ca ati servit micul dejun si nu v-ati supus spalarii rituale.

Reveniti maine, fara sa fi mancat.

Veti face ablutiunile in piscina din spatele Templului.

Dupa vizita, va veti putea potoli foamea cu dulciurile noastre din lapte condensat, faina si zahar, le spunem fedda.

Veti putea cumpãra de asemenea aceste frunze desenate cu patã portocalie, la fel cum are Kali.

Femeile casatorite si-o deseneaza pe frunte, si inseamna : Viatã lungã cu sotul meu.

Ii veti putea oferi lui Kali o cununã de hibiscus, rosu este culoarea pe care o foloseste cand distruge diavolii raului.

Dar nu trebuie sa le mirositi, deoarece acel parfum ii apartine zeitei.

Acum veniti, vã voi arãta bucatarile noastre, unde pregatim zilnic cinci sute de portii pentru saraci.

Ma astept ca dumneavoastra sa lasati o oferta pentru saracii nostri.

Da, inteleg, dumneavoastra sunteti crestinã.

Noi suntem prieteni cu crestinii.

Pãstrãm relatii de bunã vecinatate cu Surorile Maicii Tereza, care lucreaza in aceasta cladire.

La revedere.

Pe maine.”

Asa s-a facut noua, am batut la poarta din Nirmal Hriday, am fost luata drept voluntara, am simtit rusine si remuscare.

Ma invart acum prin camera mare a femeilor, imobile in pãtuturi, inconjurate de munca linistita plinã de zel si a Misionarelor in sari, a fratilor laici in camasi albastre, a voluntarilor si voluntarelor cu sorturi in patratele verzi.

Intreb de Sally, profesoara irlandezã.

Trebuie sa fi ajuns.

“Era aici mai devreme”, imi spune o voluntarã îngenuncheatã stergând cu cârpa pe jos.

De dupa o perdea se aude vorbarie, dat atat de incet incat pare un piuit.

Trag perdeaua si o vad pe Sally.

Cu un burete sãpunit, spãla trupul unei batrane firave ca o pasare fara pene, omoplatii proeminenti seamana cu degetele mari de la picior.

Sally o spalã cu gesturile hotarate ale unei mame care-si spalã pruncul, si din cand in cand ii vorbeste, in englezã, batranica raspunde in hindi, si cum fac de se inteleg nu stiu, si nici nu reusesc sa-mi imaginez ce pot sa-si spuna.

A scris Maica Tereza : “La Nirmal Hriday, nimeni nu a murit descurajat, disperat, alienat, fara hrana, fara iubire. Iata de ce cred cã e casa cea mai pretioasã din Calcutta. Le dãm saracilor ceea ce cer, conform credintei lor.

Unii cer apa din Gange, unii apã sfintitã, unii un cuvant sau o rugaciune.

Unii cer doar un mar, o bucata de paine, o tigara.

Altii vor doar sa aiba pe cineva aproape.

Noi ii ajutãm sa se impace cu Dumnezeu.

Traim inca pentru ca ei sa poata muri si ajunge in adevarata patrie, dupa cum e scris in carte, fie ea cartea hindusilor, a musulmanilor, a budistilor, a catolicilor, a protestantilor si a oricarei alte credinte...”.

Capela Casei muribunzilor e pe acoperis ; de pe terasa se vad pelerinii zeitei inghesuiti in curtea interioara.

Rumoarea din caravanserai urcã pana aici, impreuna cu zapuseala care se ridicã.

Capela ma primeste ca un refugiu de prospetime si tacere.

La dreapta altarului este atarnat un Crucifix deasupra caruia stã scris : “Mi-e sete”.

Ti-e sete, Doamne, si eu nu ti-am dat sa bei.

Extras din cartea / Extract from the book “Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu”, titlul original “Teresa di Calcutta – La matita di Dio”,  Editura Pauline, 18 Septembrie 2003, Bucuresti.