Maica Tereza de Calcutta ( 4 )

Maica Tereza de Calcutta ( 4 )

A doua zi dupã prima intalnire, l-am vizitat din nou pe pãrintele van Exem.

In timpul noptii a folosit orele de insomnie pentru a-si nota câteva date, cateva nume.

Vrea sa-mi prezinte amintirile sale in ordine.

Din curtea universitatii iezuitilor se aud strigãtele studentilor, care joacã fotbal.

“In prima duminicã  din august 1948, eram in masura sa-i înmânez Maicii Tereza decretul de exclaustrare, pe care i-l acordase Pius al XII-lea.

Este o procedurã care tine numai de Scaunul Apostolic.

Implicã dispensarea de voturi si de obligatiile profesiunii religioase, care nu sunt compatibile cu noua situatie de viatã.

In practicã, Maica Tereza ramanea calugaritã, dar putea sa paraseasca manastirea si sa traiasca singurã, ad nutum episcopi.

Inseamna cã superiorul ei devenea episcopul.

Cand i-am înmânat decretul, a fost un fel de zarvã printre Surorile de Loreto.

Imi amintesc trei reactii, foarte diferite.

Maica Tereza nu a facut comentarii, a intrebat doar : “Acum pot sa merg in slums* [ mahalale, in engleza ] ?

In schimb, Maica Cenacol, Superioara, a reactionat plangand : “Ce rãu am facut ? Tereza era mana mea dreaptã, nu pot sa-mi taie mana dreaptã”, spunea printre lacrimi.

Am incercat sa o linistesc : “Aceasta ori e vointa lui Dumnezeu, ori nu e vointa lui Dumnezeu. Daca este vointa lui Dumnezeu, sa o acceptãm. Daca nu este vointa lui Dumnezeu, o vom vedea in curand pe Maica Tereza inapoi in manastire.”

A incetat sa mai planga.

Reactia Maicii Colomba, provinciala, mi s-a parut cea mai inteleapta.

Maica Colomba a pus sa fie afisat la panou, urmatorul anunt : “Dragi Surori, Tereza paraseste manastirea. Nu lãudati. Nu criticati. Rugati-va”.

Erau cuvintele potrivite.

Maica Tereza stie mereu ce vrea.

Nu cunosc pe nimeni, care sa ia atat de repede o decizie si sa o puna imediat in practicã.

A doua zi a mers in bazar, si si-a cumparat doua sari, cele mai obisnuite, ale indiencelor sarace, din bumbac alb cu margine albastrã.

Sunt si cu margine rosie, dar ea a ales albastrã in cinstea Maicii Domnului.

Am tinut o micã ceremonie in Capelã.

Maica Tereza se ruga, Maica Cenacol plangea din nou, iar eu am binecuvantat cele doua sari.

Apoi a plecat spre Patna, in Bihar, departe de Calcutta, o calatorie de o noapte cu trenul.

Mergea la Surorile americane din Patna Holy Family Hospital, ca sa invete putinã Medicinã, caci nu stia nimic.

A plecat singurã, dupa ce s-a dezbracat de uniforma de Loreto, pentru a se imbraca cu sari, cu biletul in mana si cinci rupii in buzunar.

Fetele din Colegiu s-au grabit sa o salute, curioase sa vada cum purta sari-ul profesoara lor, pe care o vazusera mereu in uniforma neagra de Loreto.

Dar era deja intuneric, si nu au reusit sa o distingã bine, in timp ce se indepãrta pe o micã alee din parc.”

In acea searã de August, Maica Tereza a cerut sa nu fie insotita la trenul spre Patna, si nici noua ei conditie de saracie nu-i permitea sa ia vreun mijloc de transport, tramvaiul sau ricsa.

A mers la garã pe jos, cu Rozariul, biletul si cinci rupii, hoinarã a lui Dumnezeu, care a riscat totul pentru a putea raspunde chemarii.

Va scrie mai tarziu :

“Am mers incat nu mai puteam.

Am inteles mai bine pana la ce limitã trebuie sa ajungã sãracii, mereu in cautarea a toate.

Amintirea linistii materiale, de care ma bucuram in manastire, mi s-a infatisat ca o tentatie.

M-am rugat astfel : “Nu, nu ma voi intoarce inapoi. Casa mea e casa saracilor...”.

Parintele van Exem isi consultã notitele, vrea sa fie sigur cã nu confundã datele :

“A doua zi, la 19 august ’48, Maica Tereza era la Patna pentru a urma prima sa lectie din cursul de infirmiere.

In saptamanile urmatoare mi-a scris de mai multe ori.

Invãta repede de la Surorile americane doctorite, facea practicã in salon, se familiariza cu bolnavii si cu medicamentele.

Intr-una din ultimele scrisori de la Patna, spunea cã de-acum se simte in masura sa se intoarca la Calcutta, pentru a incepe munca printre saraci.

Am fost constrâns inca o data, sa o opresc.

Si, intruca in Septembrie trebuia sa merg in acele parti pentru a predica exercitii spirituale, am facut un ocol pentru a o intalni.

In fata Spitalului era un grup mic de infirmiere.

Am intrebat unde o pot gasi pe Maica Tereza, si o voce exclamã : “Parinte, parinte, sunt aici.”

Nu o recunoscusem, pentru ca nu eram obisnuit sa o vad in sari.

A inceput din nou sa insiste : “Sunt gata, am invatat sa deosebesc medicamentele si sa fac injectii.”

Am vorbit cu Superioara, Sora Stephanie, o americancã foarte sigurã pe ea, si cu sefa spitalului, Sora Elise, olandezã.

Amandoua mi-au confirmar cã Maica tereza a fost o elevã exceptionalã, si pentru a mã linisti au adaugat cã, oricum, nu ar fi acordat singurã ingrijirile medicale, deoarece multi doctori si infirmiere s-ar fi grabit sa o ajute.

M-am încrezut in opinia lor profesionalã : ordinul Surorilor doctorite americane, fondat de Maica Daugl, se bucurã de faima unei mari experiente, conduce un renumit Spital la Delhi, si tine cursuri de medicinã de o inalta calificare”.

In seara aceasta, parintele van Exem este obosit, isi simte picioarele grele ca niste pietre de moarã.

Caldura a atins astazi 40 de grade la umbra.

Sunt zile cand Calcutta te apasã insuportabil, cu aburii si praful si cerul ei intunecat.

Atunci te cuprinde o dorintã disperatã de a vedea nori albi, care se fugãresc in albastrul cerului, si sa simti pe fatã racoarea ce coboarã de pe coline.

Ca in Ypres, in Belgia, de unde este parintele Celeste.

Un loc cu câmpii inflorite, chiar daca este legat in md trist de primul gaz asfixiant lansat intr-un razboi, cel din ’15-’18, si care de la Ypres a luat numele de “iprit”.

Parintele Celeste isi aminteste acele zile, cand i-a vazut intrand in bucataria casei, pe soldatii scapati din transee, cu plamanii arsi de gaz, care implorau sa li se dea un pahar de apa.

Apoi s-a facut iezuit, a devenit misionar, a umblat prin lume, dar acele imagini de moarte nu l-au parasit niciodata.

“Am trait o viata lunga fericita. Viata este o alegere, iar eu am ales bine.

Daca m-as naste din nou, as vrea sa fie la fel.”

Chiar si cu soarecii, parinte van Exem ?

“Soarecii sunt un accident, se poate intampla si mai rau.

M-au constrans la pat din pricina cangrenei, dar nu sunt singur.

Inainte eu ii vizitam pe altii, acum altii ma viziteaza pe mine.

E bine asa.

Maica Tereza ma viziteaza, si cand nu are timp imi scrie, asa cum facea candva.

Mereu mi-a scris mult Maica Tereza”.

Ce ati facut cu scrisorile ?

Le veti publica, parinte van Exem ?

“O, nu. Sunt scrisori de constiintã, foarte personale.

Nu le voi lãsa niciunei arhive, le voi distruge inainte de a muri.

Aceasta este si vointa Maicii.”

Parintele van Exem isi aminteste cã arhiepiscopul Perier ii ceruse Maicii Tereza, sa scrie Istoria Congregatiei sale, inca de la inceputuri, si in fiecare noapte, Maica Tereza, dupa o zi de munca istovitoare, se consacra completarii unui Jurnal cu datele despre ceea ce i s-a intamplat ei si Surorilor ei.

Apoi nu a mai putut continua : furand din orele de somn, a fost curand foarte ocupatã sa raspunda scrisorilor de la fetele care vroiau sa devinã misionare ale Caritatii, de la persoanele care ii cereau ajutorul, de la oamenii care ii trimiteau donatii.

Jurnalul in care a notat date din primele perioade, a ramas incomplet.

Maica Tereza l-a incredintat parintelui van Exem, care l-a pretuit multi ani.

Dar mai tarziu, Maica l-a vrut inapoi.

Spunea ca vrea sa-l distrugã.

Isi imagina cã acolo scrisese cuvinte aride ca vorbirea ei, si relatase experiente incomunicabile, pe care numai o inimã misticã le-ar fi putut intelege.

Extras din cartea / Extract from the book “Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu”, titlul original “Teresa di Calcutta – La matita di Dio”,  Editura Pauline, 18 Septembrie 2003, Bucuresti.