Calvarul, de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 134 -145 ( 3 )

Calvarul, de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 134 -145 ( 3 )

Cartea întâi

Surorile

O, pãmânt rusesc !...

(Cântec despre oastea lui Igor)

XIV.

În biroul redactorului marii gazete liberale Slovo naroda* [*Cuvantul poporului (n.t.) ] se tinea o sedinta redactionala extraordinara.

Deoarece cu o zi inainte baturile spirtoase fusesera oprite prin lege, la ceai se servea intentionat, impotriva obiceiului, coniac si rom.

Cei mai proeminenti dintre liberalii barbosi sedeau descumpaniti in fotolii adanci, fumand tutun.

Colaboratorii mai tineri se instalasera pe pervazul ferestrelor si pe faimosul divan de piele, temelia opozitiei, despre care un cunoscut scriitor afirmase cu imprudentã cã ar fi plin de plosnite...

Redactorul-sef, un barbat carunt si rumen la fatã, cu maniere anglo-saxone, vorbea apasat, de parca batea monede.

Tinea unul din remarcabilele lui discursuri, care trebuia sa indice, si indica de fapt, intregii prese liberale o linie de conduita.

-         ...Problema in fata careia se aflã astazi presa noastra e complicata. Fara sa dam indarat cu un singur pas de la opozitia fata de regimul tarist, trebuie totusi sa intindem mana acestui regim, avand in vedere pericolul care amenintã integritatea Statului rus.

Gestul nostru trebuie sa fie cinstit si sincer. Problema vinovatiei guvernului tarist care a tarat Rusia in razboi este, in momentul de fata, o problema secunda. Mai intai trebuie sa invingem, si numai dupa aceea sa-i judecam pe vinovati. Domnilor, chiar in clipa care vorbim, langa Krasnostav e in curs o batalie crancena. Frontul nostru a fost spart, a trebuit sa aruncam acolo regimentele noastre de gardã. Deocamdata, rezultatul bataliei nu e cunoscut, dar trebuie sa intelegem cã Kievul e amenintat. Nu incape nici o indoiala ca razboiul nu va dura mai mult de trei-patru luni si, oricare ar fi sfarsitul lui, vom spune cu mandrie si cu fruntea sus guvernului tarist : in ceasurile de grea cumpana am fost alaturi de voi ; acum, insa, o sa va tragem la raspundere.

Unul din cei mai vechi membri ai redactiei, Belosvetov, specialist in problema zemstvelor, nu se putu opri sa nu strige, ca iesit din minti :

-         Bine, dar se bate guvernul tarist, nu noi ! In ce masura ne priveste pe noi acest lucru, ca sa-i intindem mana ? Puteti sa ma omorati si tot nu inteleg. Cea mai simpla logica ne dovedeste ca nu trebuie sa ne varam in aceasta aventura, si acum toti intelectualii au datoria sa fie alaturi de noi. Lasa-i pe tari sa-si franga gatul, noi n-avem decat de castigat din asta !

-         Intr-adevar, orice-ati spune, domnilor, e dezgustator sa-i intizi mana lui Nicolae al II-lea ! – bombani autorul obisnuit al articolelor de fond, Alfa, in timp ce-si alegea o prajitura din farfuria de pe masa. – Or sa ne treaca sudorile si in somn !

Imediat rasunara si alte glasuri :

-         Nu existã si nu pot sa existe imprejurari in virtutea carora sa cãdem de acord cu ei !

-         Ce inseamna asta ? Capitulare ? Incalte sa stiu precis...

-         Sa aiba oare intreaga noastra miscare progresista un sfarsit atat de rusinos ?

-         Eu totusi as dori, domnilor, sa mi se explice care-i scopul acestui razboi !

-         Cand or sa te stranga nemtii de gat, atunci ai sa afli !

-         Ehei, baiete, dumneata esti, pe cat se pare, nationalist.

-         Mai simplu : nu doresc sa mananc bataie !

-         Dar intelegeti ca n-o sa fim batuti noi, ci Nicolae al II-lea.

-         Imi dati voie, dar Polonia ? Dar Volînia ? Dar Kievul ?

-         Cu cat o sa fim batuti mai al dracului, cu atat mai curand o sa izbucneasca revolutia.

-         Eu n-as vrea, insa, sa pierdem Kievul de dragul nici unei revolutii !

-         Piotr Petrovici, cum de nu ti-e rusine...

Dupa ce restabili cu greu ordinea, redactorul-sef aduse o lamurire : in baza circularei privitoare la starea de asediu, in cazul cand se va produce cel mai mic atac impotriva guvernului, cenzura militara va suspenda gazeta.

In felul acesta, vor fi distruse inceputurile libertatii cuvantului, pentru care s-au risipit in lupta atatea energii.

-         ...Invit, asadar, onorata adunare sa se hotarasca asupra unui punct de vedere acceptabil. Cat despre mine, indraznesc sa-mi exprim parerea, paradoxala poate, ca va trebuie sa acceptam in intregime acest razboi, indiferent de urmarile lui. Nu uitati ca ideea razboiului este cat se poate de populara in societatea noastra. La Moscova, acest razboi a fost declarat al doilea razboi de aparare a patriei, - zambi el intr-ascuns, plecandu-si ochii, - iar tarul a fost intampinat aproape cu caldura. Mobilizarea se desfasoara in conditiuni la care nimeni nu s-ar fi asteptat si nici n-ar fi indraznit vreodata sa se astepte...

-         Vasili Vasilievici, vorbesti serios, sau glumesti ? – strigã Belosvetov cu un glas care suna jalnic. – Cum vrei sa darami o intreaga conceptie despre lume ? Sa ne apucam acum sa-i dam ajutor guvernului ? Cum ramane atunci cu cei zece mii de rusi, cei mai buni fii ai tarii, care putrezesc in Siberia ?... Cum ramane cu muncitorii impuscati ? Sangele lor inca nu s-a uscat...

Toate aceste vorbe erau frumoase si inaltatoare, dar toata lumea isi dadea seama ca acordul cu guvernul nu mai putea fi inlaturat.

De aceea, cand corecturile articolului de fond, care incepea cu cuvintele : “In fata navalirii germane trebuie sa formam un front unic”, au fost aduse de la tipografie, adunarea cercetã spalturile in tacere.

Cineva suspinã pe infundate, altul oftã cu tâlc : “Am ajuns s-o facem si pe asta !”

Belosvetov isi incheie cu miscari repezite toti nasturii surtucului negru si plin de scrum, dar nu plecã, ci se asezã din nou in fotoliu.

Numarul curent a fost paginat cu manseta : “Patria e in pericol. La arme !”

Dar toti colaboratorii se simteau descumpaniti si alarmati.

Cum se face cã “solida pace europeanã” sarise in aer in douazeci si patru de ore ?

Si de ce oare civilizatia umanitarã a Europei, cu care Slovo naroda scotea ochii guvernului in fiecare zi si-i rusina pe oamenii de rand, se dovedise a nu fi decat un castel din carti de joc ?

(E adevarat, oamenilor le daduse prin minte sa inventeze tiparul, sa descopere electricitatea si chiar radiumul, dar pana la urma, de sub camasa scrobitã iesise la iveala acelasi pitecantrop pãros cu chip de fiarã si cu mãciuca in mana...)

Nu, prea le venea greu celor din redactie sa priceapa si prea dureros sa recunoasca acest lucru.

Consfatuirea se terminã trist, in tacere.

Ziaristii mai de seama se duserã sa ia masa la “Cuba”, iar tineretul se adunã in cabinetul directorului cronicii.

Hotarara sa intreprinda o ancheta amanuntita asupra starii de spirit in cele mai variate sfere si cercuri.

Antoska Arnoldov, insarcinat cu sectia cenzurii militare, profitã de atmosfera infierbantata si stoarse un aconto.

Apoi dadu o raitã intr-un echipaj de lux pe Nevski Prospekt, pana la Marele stat-major.

Seful sectiei de presa, colonelul de stat-major Sontev, il primi pe Antoska Arnoldov in cabinetul sãu si-l ascultã cu amabilitate, privindu-l drept in fata cu ochii lui bulbucati, limpezi si veseli.

Antoska se astepta sa vada cine stie ce barbat solid – vreun general cu fata rosie, de leu – ma rog : plaga presei libere !

Dar in fata lui statea un om elegant si binecrescut, care nu zbiera, nu mugea cu glas cavernos si nu parea de loc cã vrea sa distruga pe cineva.

Infatisarea colonelului nu se potrivea nici pe departe cu imaginea obisnuita a simbriasilor tarului.

-         Domnule colonel, sper cã nu veti refuza sa-mi spuneti parerea dumneavoastra autorizata asupra chestiunilor pe care vi le voi enumera, - incepu Arnoldov, uitandu-se piezis la portretul intunecat, in marime naturala, al imparatului Nicolae I, care privea cu ochi neinduplecati spre reprezentantul presei, ca si cum ar fi vrut sa-i spuna :

“Porti surtuc scurt, pantofi galbeni si ti-a asudat nasul...Pacatoasã infatisare : ti-e frica, scarnavie !” – Nu ma indoiesc, domnule colonel, ca trupele rusesti vor fi de Anul Nou la Berlin, dar redactia se intereseaza mai ales de anumite chestiuni de amanunt...

Colonelul Sontev il intrerupse politicos :

-         Mi se pare cã societatea ruseascã nu-si dã inca seama de dimensiunile razboiului actual. Bineinteles, nu pot decat sa va aduc multumirile mele pentru bunele dumneavoastra urari ca viteaza noastra armatã sa-i faca intrarea in Berlin.

Dar ma tem cã acest lucru va fi mai greu de realizat decat va inchipuiti.

In ceea ce ma priveste, cred cã in momentul de fatã cea mai importanta misiune a presei este aceea de a obisnui diferitele pãturi ale societatii cu gandul cã Statul nostru se aflã in fata unei primejdii serioase si cu ideea sacrificiilor grele pe care va trebui sa le facem cu totii.

Antoska Arnoldov lãsã din mana carnetul pe care-si lua note si se uitã nedumerit la colonel.

Sontez continuã :

-         N-am dorit acest razboi si nu facem, deocamdata, decat sa ne aparam. Germanii ne sunt superiori atat in ce priveste artileria, cat si prin reteaua deasã de cai ferate de care dispun la granitã. Totusi, vom face tot ce va fi cu putinta ca sa nu le ingaduim sa treaca granita. Armata rusã isi indeplineste sarcina grea care i-a cazut pe umeri. Ar fi de dorit ca intreaga noastra societate sa fie patrunsa de sentimentul datoriei fata de patrie. – Sontev isi înãltã sprancenele. – Inteleg ca sentimentul patriotic al anumitor cercuri prezintã oarecare complicatii. Dar primejdia e atat de serioasa, incat sunt convins ca toate neintelegerile si rafuielile vor fi amanate pentru timpuri mai bune.

Nici chiar in 1812 imperiul rus n-a trecut printr-un moment atat de critic.

Iatã ceea ce as dori sa aveti in vedere.

Apoi, trebuie sa aduceti la cunostinta publicului faptul cã spitalele militare care se aflã la dispozitia guvernului nu sunt suficiente pentru ingrijirea tuturor ranitilor.

Societatea trebuie sa fie gata sa ne dea un larg ajutor si in aceasta privintã.

-         Scuzati, domnule colonel, dar nu inteleg : la cat credeti ca s-ar putea ridica numarul ranitilor ?

Sontev isi înãltã din nou sprancenele :

-         Cred ca in saptamanile urmatoare va trebui sa ne asteptam la vreo doua sute cincizeci sau trei sute de mii de raniti.

Antoska Arnoldov inghiti in sec si-si notã cifra.

Apoi întrebã, de data aceasta cu tot respectul :

-         Cati morti vom avea, in cazul acesta ?

-         De obicei, socotim de la cinci pana la zece la suta din numarul ranitilor.

-         Da, va multumesc.

Sontev se ridicã.

Antoska ii stranse repede mana si iesi.

Cand deschise usa grea de stejar, se ciocni de Atlant, care tocmai intra.

Atlant era un ziarist zburlit si tuberculos.

Avea pe el un surtuc mototolit si nu bause de dimineata nici o picatura de vodcã.

-         Domnule colonel, am venit la dumneavoastra pentru diferite chestiuni in legatura cu razboiul, - incepu Atlant, acoperindu-si cu palma pieptii murdari ai camasii. – Ce credeti, vom ajunge curand la Berlin ?

Dupa ce iesi din cladirea Marelui stat-major in Piata Palatului, Arnoldov isi puse palaria pe cap, apoi ramase o clipa pironit locului, cu ochii întredeschisi.

-         Razboi pana la victoria finalã... – mormãi el printre dinti. – Sa va tineti bine, mucegãitilor, cã vã arãtãm noi “defetism” !

Grupuri de mujici bãrbosi si neciopliti circulau prin piata întinsã, maturata curat, in mijlocul careia se înãlta coloana masivã de granit a lui Alexandru.

Rãsunau strigãte tãioase de comenzi si mujicii se aliniau, alergau, se culcau.

Intr-un loc, vreo cincizeci de oameni se ridicarã de pe caldarâm si se repezirã inainte in trap poticnit, strigând “Urra” cu glas discordant. “Stai ! Drepti !... Scârnãviilor, feciori de cãtea !” striga o voce puternicã si ragusita.

In alt loc se auzea : “Il ajungi din urma pe dusman si, daca ti se rupe baioneta cand o bagi in el, il pocnesti cu patul pustii...”

Erau aceiasi mujici, aspri, cu barbile ca mãtura, cu opinci in picioare si cu camasile scortoase de sudoare uscatã in dreptul omoplatilor, aceiasi care venisera cu doua sute de ani in urma pe aceste tãrmuri [ tzãrmuri ] mlãstinoase sa construiasca orasul, iar acum fuseserã chemati din nou sa sprijine cu umerii lor stâlpii imperiului care se clãtina.

Antoska e o luã spre Nevski Prospekt, gandindu-se mereu la articolul pe care trebuia sa-l scrie.

Prin mijlocul strãzii treceau, in suierul fluierelor care se tanguiau ca vantul de toamnã, doua companii echipate de razboi, cu ranite, gamele, si lopeti.

Fetele soldatilor, cu umerii obrajilor proeminenti, erau obosite si pline de praf.

Un ofiter scund, imbracat intr-o camasa verde, cu curele noi-noute incrucisate peste piept, se înãlta mereu in varful picioarelor, se întorcea spre ostasi, isi dadea ochii peste cap si striga : “Dreptul ! Dreptul !”

Nevski Prospekt, zgomotos si înzorzonat, stralucind de echipaje si de vitrine, pãrea o imagine de vis.

“Dreptul ! Dreptul ! Dreptul ! »

In pas, leganandu-se dupa tact, mujicii calcau greoi in urma ofiterului celui scund.

Din urma, ii ajunse un trãpas negru si plin de spume.

Vizitiul de pe caprã, un om lat in spate, opri calul.

O doamnã frumoasa se ridicã in picioare in trasura, cu ochii la soldatii care treceau.

Mana ei înmãnusatã în alb ii binecuvântã cu semnul crucii.

Soldatii trecurã, pierzandu-se in spatele sirului de trãsuri.

Trotuarele erau încinse si pline de lume.

Toti pãreau cã asteapta ceva.

Trecatorii se opreau, trageau cu urechea la vorbele si strigatele celorlalti, apoi isi croiau drum printre grupuri, punand intrebari, nelinistiti.

Miscarea, la inceput dezordonatã, începu sa se precizeze : multimea se revãrsa de pe Nevski Prospekt spre Morskaia, unde se îmbulzea in mijlocul strazii.

Cativa flacai marunti alergau in tacere, cu un aer ingrijorat.

La rascruce, se vedeau palarii aruncate in aer si umbrelute care se agitau...

“Ura ! Ura !” rãsunã de-a lungul strazii Morskaia.

Cativa bãietasi fluierarã ascutit.

In echipajele oprite, femei elegant imbracate se ridicaserã in picioare.

Multimea se revãrsa ca un val in piata Catedralei Isaakievski, imprastiindu-se pe toatã întinderea ei si sarind peste gardurile grãdinitei.

Toate ferestrele, acoperisurile si treptele de granit ale Catedralei erau pline de oameni.

Si toata aceasta multime de zeci de mii de oameni statea cu privirile atintite la ferestrele de sus ale Ambasadei germane, o cladire greoaie, vopsitã in rosu, din care ieseau nori de fum.

Prin geamurile sparte se vedeau oameni alergand si aruncand in multime vrafuri de hartii, care se imprastiau si cadeau incet.

Multimea urla de cate ori rabufnea fumul prin ferestre sau se arunca ceva afarã.

Deodatã aceiasi oameni agitati aparura in fata frontispiciului impodobit cu doi cai tinuti de cãpãstru de catre doi uriasi de bronz.

Multimea amuti ascultand loviturile metalice de ciocan.

Uriasul din dreapta se clãtinã, apoi se prabusi pe trotuar.

Cu un urlet neomenesc, multimea se repezi intr-acolo, intr-o imbulzeala de nedescris : “Aruncati-i in Moika ! In Moika cu afurisitii ãstia !”

Cea de a doua statuie se prãbusi si ea.

O doamnã grasã, cu pince-nez, il însfãcã de umar pe Antoska Arnoldov, strigandu-i : “Pe toti o sa-i înecãm, tinere !”

Multimea se îndreptã spre Moika.

Se auzirã de departe goarnele Pompierilor, apoi sclipirea coifurilor de alamã se apropie.

Politia cãlare apãru de dupa colt.

Printre cei care alergau si strigau, Arnoldov vãzu deodatã un om fara palarie, ingrozitor de palid, cu ochii mari deschisi, dar nemiscati, ca si cum ar fi fost de sticlã.

Recunoscându-l pe Bessonov, Arnoldov se apropie de el.

-         Ai fost acolo ? – il întrebã Bessonov. – Am auzit cã i-au ucis.

-         A fost ucis cineva ? Cine-a fost ucis ?

-         Nu stiu.

Bessonov se întoarse si o luã prin piatã cu pas sovaitor, de orb.

Restul multimii alerga acum pe Nevski Prospekt, in grupuri imprastiate.

Incepuse devastarea Cafenelei “Reuter”.

Intr-una din incaperile pline de fum ale redactiei asezat in fata unui birou, Antoska Arnoldov umplea cu scrisul lui repezit fâsii înguste de hartie.

“...Am vazut astazi toata amploarea si toata frumusetea maniei populare. Trebuie sa remarcam faptul cã in pivnitele Ambasadei germane nu s-a baut nici o sticlã de vin : toate au fost sparte si vãrsate in Moika.

Nici o impacare nu mai e posibila.

Ne vom bate pana la victoria finala, oricate jertfe va trebui sa aducem pe altarul patriei.

Nemtii isi inchipuiau cã Rusia doarme, dar strigatul de alarmã : “Patria e in pericol !” a rasunat ca un bubuit de tunet si intreg poporul s-a ridicat ca un singur om.

Si omul acesta va fi necrutator in mania lui.

Patria e un cuvant de o putere titanicã, un cuvant pe care in ultimul timp il dadusem uitarii.

Dar prima bubuiturã de tun german l-a trezit la viata in toata splendoarea lui feciorelnicã, aprinzandu-l cu litere de foc in inimile noastre ale tuturor...”

Antoska inchise ochii si simti ca-l trece un fior.

Ce vorbe !

Si nu erau decat doua saptamani de cand facea rubrica distractiilor de vara...

Isi aduse aminte de un actor de la varieteul “Buf”, care aparea travestit in porc si cânta :

“Sunt un porc si-mi pare bine, sunt porc, dar nu mi-e rusine ! Mare scroafã-i maicã-mea, si eu seamãn mult cu ea !...”

“...Am pãsit intr-o epocã de eroism. Destul am putrezit de vii. Razboiul, iata purificarea noastra !” continuã Antoska, impodobindu-si articolul cu o patã de cernealã.

Cu toata opozitia defetistilor, in frunte cu Belosvetov, articolul a fost publicat.

Dar, spre deosebire de trecut, a fost pus in pagina a treia, cu titlul inofensiv : “In zile de razboi”.

Cititorii au reactionat printr-un sir de scrisori : unii isi exprimau satisfactia, altii, mai putini, il improscau cu veninoasã ironie.

Antoska a fost rasplatit cu un spor de leafã, iar dupa o saptamana s-a pomenit chemat in cabinetul redactorului-sef, Vasili Vasilievici, un om cu parul carunt si cu obrajii rumeni, care raspandea in jurul lui parfum de apã de colonie englezeascã.

Vasili Vasilievici i-a oferit lui Antoska un fotoliu si i-a spus, ingrijorat :

-         Trebuie sa pleci la tarã.

-         Am inteles.

-         Avem nevoie sa stim ce gandesc si ce vorbesc mujicii. – Lovi cu palma un teanc de scrisori, apoi urmã : - In sânul intelectualitii s-a trezit un mare interes pentru lumea satelor. Trebuie sa ne dai o imagine vie si precisã a acestui sfinx.

-         Rezultatele mobilizarii dovedesc mult avant patriotic, Vasili Vasilievici.

-         Stiu. Dar de unde naiba a iesit la ivealã avantul ãsta ? Du-te unde vrei, ascultã ce vorbesc oamenii si cerceteaza-i. Astept sa-mi trimiti pana sambata cinci sute de randuri cu impresii de la tarã.

La iesirea de la redactie, Antoska se duse pe Nevski Prospekt, isi cumpãrã un costum de calatorie aproape militaresc, jambiere galbene si sapcã, se îmbrãcã, apoi se duse sa ia masa la “Donon”.

Bãu singur o sticla de sampanie frantuzeasca si ajunse la concluzia cã lucrul cel mai simplu era sa plece in satul Hlîbi, unde Elizabeta Kievna statea in gazdã la fratele ei, Ki.

Seara, ocupã un loc intr-un compartiment al vagonului international, isi aprinse o tigarã de foi si, privindu-si jambierele galbene care scartaiau barbateste, isi spuse :”Asa-i viata !”

Satul Hlîbi avea saizeci si ceva de case.

In gradinile de zarzavat cresteau tufe de agris, in mijlocul ulitelor se inaltau tei batrani, iar pe deal stata cocotatã o cladire mare, fosta casã a mosierului, transformatã mai tarziu in scoalã.

Satul era in vale, asezat intre baltã si pârâul Sviniuha.

Loturile taranesti erau mici si pamantul sarac.

Aproape toti oamenii plecau sa-si caute de lucru la Moscova.

Pe înserat, cand ajunse in sat cu o trasurica usoara, Antoska ramase mirat de tacerea care staruia pretutindeni.

Numai o neghioabã de gaina cotcodacea, incurcandu-se printre picioarele cailor ; un caine batran mârâia langa un hambar, si de undeva, dinspre pârâu, se auzea bãtaia maiului de lemn in rufele ude.

In mijlocul ulitei se bateau doi berbeci, impungandu-se cu coarnele.

Antoska plati batranului surd care-l adusese cu trasurica de la statie, apoi o luã pe carare spre locul unde se vedea, de dupa niste mesteceni batrani, fatada de bârne a scolii.

La intrare, pe treptele aproape putrezite, Ki Kievici – invatatorul – si Elizabeta Kievna stateau de vorba in tihnã.

Umbrele lungi ale unor copaci uriasi intunecau lunca.

Fluierand, graurii se ridicau in pâlcuri, ca niste nourasi negri.

De undeva, de cine stie unde, venea cantec de fluier : un cioban isi aduna turma.

Din pãpuris se ivirã cateva vaci roscate.

Una isi ridicã botul si incepu sa mugeascã.

Ki Kievici semãna mult cu sora lui : avea aceiasi ochi, scrisi parca.

Vorbea, muscand dintr-un fir de iarba.

-         Afarã de asta, tu, Liza, esti extrem de dezorientata in domeniul sexual. Tipurile de felul tãu nu-s decat ramasite dezgustatoare ale culturii burgheze...

Elizabeta Kievna se uita zambind lenes in departare : acolo, pe camp, la lumina soarelui in apus, iarba si umbrele se ingalbeneau si capatau o nuantã mai caldã.

-         Grozav mã plictisesti cu prostiile tale, Ki ! Toate le-ai invatat pe de rost. Toate le ai in minte ca intr-o carte...

-         Fiecare om trebuie sa aiba grija sa-si puna ordine in idei si sa si le sistematizeze, fara sa-i pese cã discutia lui poate sa fie plictisitoare...

-         N-ai decat sa ai tu grija asta ! Sa-ti fie de bine...

Seara era linistita.

Frunzisul straveziu al unor mesteceni care pareau cã plang atârna nemiscat deasupra treptelor de la intrare.

La poalele dealului, un cristei gemea intretaiat.

Ki Kievici musca dintr-un fir de iarba.

Elizabeta Kievna se uita la copacii care parca se destrãmau in lumina albãstruie a amurgului.

Printre copaci se ivi un omulet vioi cu un geamantan in mana.

-         Te-am gasit ! – strigã Antoska. – Bunã seara, Liza, frumoasa mea...

Cand il vazu, Elizabeta Kievna se bucurã grozav si, ridicandu-se cu grabã, il îmbrãtisã.

Ki Kievici il salutã cam rece, continuand sa-si mestece firul lui de iarba.

Antoska se intinse pe treptele de la intrare si-si aprinse o tigara de foi.

-         Am venit la dumneata dupa informatii, Ki Kievici. Povesteste-mi, te rog, amanuntit, ce gandesc si ce vorbesc oamenii aici, in Hlîbi, despre razboi...

Obrazul lui Ki Kievici se strâmbã intr-un zambet.

-         Dracu sa-i mai stie ce vorbesc si ce gandesc ! Tac chitic...Si lupii tac cand se adunã in haite...

-         Prin urmare, n-au opus nici o rezistenta la mobilizare ?

-         Nu, n-au opus nici o rezistenta.

-         Oare isi dau ei seama cã neamtul ni-e dusman ?

-         Aici nu-i vorba de neamt.

-         Atunci despre ce-i vorba ?

Ki Kievici zambi.

-         Nu-i vorba de neamt, e vorba de puscã... E de ajuns sa puna mana pe puscã, si omul capãtã cu totul alta psihologie... Asa cã cine va trai va vedea in care parte au de gand sa traga pustile lor... Intelegi ?

-         Dar ce spun ei despre razboi ?

-         Mai dã si dumneata o raitã prin sat, mai trage cu urechea...

Pe înserate, Antoska si Elizabeta Kievna pornirã spre sat.

Stelele de august sclipeau pe tot intinsul cerului palid.

Jos, in Hlîbi, aerul era umed si mirosea a praf ridicat de vite si a lapte cald.

In dreptul portilor stateau carute goale.

Undeva sub tei, in intuneric, scartaia cumpana fantanii si se auzea un cal cum bea, sforaind pe nas.

Langa o surã scundã de lemn, cu acoperisul de paie, trei fete stateau pe o gramada de barne si cantau incetisor.

Elizabeta Kievna si Antoska se apropiarã si se asezarã langa ele.

Fetele cantau :

Hlîbi e un sat vestit,

Ca un rai impodobit.

Are fructe, are flori,

Fete dulci, mandri feciori...

Extras din Calvarul, de A.N. Tolstoi, Volumul I, Cartea Intâi “SURORILE”, paginile 134-145, Editia a VI-a, cu ilustratiile de Kukrîniksî, coperta de I.Molnar, Editura Pentru Literatura Universala, 1961, Moskva 1951, “Hojdenie Po Mukam”, A.N.Tolstoi