Calvarul, de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 134 -145 ( 3 )

Calvarul, de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 134 -145 ( 3 )

Cartea întâi

Surorile

O, pãmânt rusesc !...

(Cântec despre oastea lui Igor)

XIV.

În biroul redactorului marii gazete liberale Slovo naroda* [*Cuvantul poporului (n.t.) ] se tinea o sedinta redactionala extraordinara.

Deoarece cu o zi inainte baturile spirtoase fusesera oprite prin lege, la ceai se servea intentionat, impotriva obiceiului, coniac si rom.

Cei mai proeminenti dintre liberalii barbosi sedeau descumpaniti in fotolii adanci, fumand tutun.

Colaboratorii mai tineri se instalasera pe pervazul ferestrelor si pe faimosul divan de piele, temelia opozitiei, despre care un cunoscut scriitor afirmase cu imprudentã cã ar fi plin de plosnite...

Redactorul-sef, un barbat carunt si rumen la fatã, cu maniere anglo-saxone, vorbea apasat, de parca batea monede.

Tinea unul din remarcabilele lui discursuri, care trebuia sa indice, si indica de fapt, intregii prese liberale o linie de conduita.

-         ...Problema in fata careia se aflã astazi presa noastra e complicata. Fara sa dam indarat cu un singur pas de la opozitia fata de regimul tarist, trebuie totusi sa intindem mana acestui regim, avand in vedere pericolul care amenintã integritatea Statului rus.

Gestul nostru trebuie sa fie cinstit si sincer. Problema vinovatiei guvernului tarist care a tarat Rusia in razboi este, in momentul de fata, o problema secunda. Mai intai trebuie sa invingem, si numai dupa aceea sa-i judecam pe vinovati. Domnilor, chiar in clipa care vorbim, langa Krasnostav e in curs o batalie crancena. Frontul nostru a fost spart, a trebuit sa aruncam acolo regimentele noastre de gardã. Deocamdata, rezultatul bataliei nu e cunoscut, dar trebuie sa intelegem cã Kievul e amenintat. Nu incape nici o indoiala ca razboiul nu va dura mai mult de trei-patru luni si, oricare ar fi sfarsitul lui, vom spune cu mandrie si cu fruntea sus guvernului tarist : in ceasurile de grea cumpana am fost alaturi de voi ; acum, insa, o sa va tragem la raspundere.

Unul din cei mai vechi membri ai redactiei, Belosvetov, specialist in problema zemstvelor, nu se putu opri sa nu strige, ca iesit din minti :

-         Bine, dar se bate guvernul tarist, nu noi ! In ce masura ne priveste pe noi acest lucru, ca sa-i intindem mana ? Puteti sa ma omorati si tot nu inteleg. Cea mai simpla logica ne dovedeste ca nu trebuie sa ne varam in aceasta aventura, si acum toti intelectualii au datoria sa fie alaturi de noi. Lasa-i pe tari sa-si franga gatul, noi n-avem decat de castigat din asta !

-         Intr-adevar, orice-ati spune, domnilor, e dezgustator sa-i intizi mana lui Nicolae al II-lea ! – bombani autorul obisnuit al articolelor de fond, Alfa, in timp ce-si alegea o prajitura din farfuria de pe masa. – Or sa ne treaca sudorile si in somn !

Imediat rasunara si alte glasuri :

-         Nu existã si nu pot sa existe imprejurari in virtutea carora sa cãdem de acord cu ei !

-         Ce inseamna asta ? Capitulare ? Incalte sa stiu precis...

-         Sa aiba oare intreaga noastra miscare progresista un sfarsit atat de rusinos ?

-         Eu totusi as dori, domnilor, sa mi se explice care-i scopul acestui razboi !

-         Cand or sa te stranga nemtii de gat, atunci ai sa afli !

-         Ehei, baiete, dumneata esti, pe cat se pare, nationalist.

-         Mai simplu : nu doresc sa mananc bataie !

-         Dar intelegeti ca n-o sa fim batuti noi, ci Nicolae al II-lea.

-         Imi dati voie, dar Polonia ? Dar Volînia ? Dar Kievul ?

-         Cu cat o sa fim batuti mai al dracului, cu atat mai curand o sa izbucneasca revolutia.

-         Eu n-as vrea, insa, sa pierdem Kievul de dragul nici unei revolutii !

-         Piotr Petrovici, cum de nu ti-e rusine...

Dupa ce restabili cu greu ordinea, redactorul-sef aduse o lamurire : in baza circularei privitoare la starea de asediu, in cazul cand se va produce cel mai mic atac impotriva guvernului, cenzura militara va suspenda gazeta.

In felul acesta, vor fi distruse inceputurile libertatii cuvantului, pentru care s-au risipit in lupta atatea energii.

-         ...Invit, asadar, onorata adunare sa se hotarasca asupra unui punct de vedere acceptabil. Cat despre mine, indraznesc sa-mi exprim parerea, paradoxala poate, ca va trebuie sa acceptam in intregime acest razboi, indiferent de urmarile lui. Nu uitati ca ideea razboiului este cat se poate de populara in societatea noastra. La Moscova, acest razboi a fost declarat al doilea razboi de aparare a patriei, - zambi el intr-ascuns, plecandu-si ochii, - iar tarul a fost intampinat aproape cu caldura. Mobilizarea se desfasoara in conditiuni la care nimeni nu s-ar fi asteptat si nici n-ar fi indraznit vreodata sa se astepte...

-         Vasili Vasilievici, vorbesti serios, sau glumesti ? – strigã Belosvetov cu un glas care suna jalnic. – Cum vrei sa darami o intreaga conceptie despre lume ? Sa ne apucam acum sa-i dam ajutor guvernului ? Cum ramane atunci cu cei zece mii de rusi, cei mai buni fii ai tarii, care putrezesc in Siberia ?... Cum ramane cu muncitorii impuscati ? Sangele lor inca nu s-a uscat...

Toate aceste vorbe erau frumoase si inaltatoare, dar toata lumea isi dadea seama ca acordul cu guvernul nu mai putea fi inlaturat.

De aceea, cand corecturile articolului de fond, care incepea cu cuvintele : “In fata navalirii germane trebuie sa formam un front unic”, au fost aduse de la tipografie, adunarea cercetã spalturile in tacere.

Cineva suspinã pe infundate, altul oftã cu tâlc : “Am ajuns s-o facem si pe asta !”

Belosvetov isi incheie cu miscari repezite toti nasturii surtucului negru si plin de scrum, dar nu plecã, ci se asezã din nou in fotoliu.

Numarul curent a fost paginat cu manseta : “Patria e in pericol. La arme !”

Dar toti colaboratorii se simteau descumpaniti si alarmati.

Cum se face cã “solida pace europeanã” sarise in aer in douazeci si patru de ore ?

Si de ce oare civilizatia umanitarã a Europei, cu care Slovo naroda scotea ochii guvernului in fiecare zi si-i rusina pe oamenii de rand, se dovedise a nu fi decat un castel din carti de joc ?

(E adevarat, oamenilor le daduse prin minte sa inventeze tiparul, sa descopere electricitatea si chiar radiumul, dar pana la urma, de sub camasa scrobitã iesise la iveala acelasi pitecantrop pãros cu chip de fiarã si cu mãciuca in mana...)

Nu, prea le venea greu celor din redactie sa priceapa si prea dureros sa recunoasca acest lucru.

Consfatuirea se terminã trist, in tacere.

Ziaristii mai de seama se duserã sa ia masa la “Cuba”, iar tineretul se adunã in cabinetul directorului cronicii.

Hotarara sa intreprinda o ancheta amanuntita asupra starii de spirit in cele mai variate sfere si cercuri.

Antoska Arnoldov, insarcinat cu sectia cenzurii militare, profitã de atmosfera infierbantata si stoarse un aconto.

Apoi dadu o raitã intr-un echipaj de lux pe Nevski Prospekt, pana la Marele stat-major.

Seful sectiei de presa, colonelul de stat-major Sontev, il primi pe Antoska Arnoldov in cabinetul sãu si-l ascultã cu amabilitate, privindu-l drept in fata cu ochii lui bulbucati, limpezi si veseli.

Antoska se astepta sa vada cine stie ce barbat solid – vreun general cu fata rosie, de leu – ma rog : plaga presei libere !

Dar in fata lui statea un om elegant si binecrescut, care nu zbiera, nu mugea cu glas cavernos si nu parea de loc cã vrea sa distruga pe cineva.

Infatisarea colonelului nu se potrivea nici pe departe cu imaginea obisnuita a simbriasilor tarului.

-         Domnule colonel, sper cã nu veti refuza sa-mi spuneti parerea dumneavoastra autorizata asupra chestiunilor pe care vi le voi enumera, - incepu Arnoldov, uitandu-se piezis la portretul intunecat, in marime naturala, al imparatului Nicolae I, care privea cu ochi neinduplecati spre reprezentantul presei, ca si cum ar fi vrut sa-i spuna :

“Porti surtuc scurt, pantofi galbeni si ti-a asudat nasul...Pacatoasã infatisare : ti-e frica, scarnavie !” – Nu ma indoiesc, domnule colonel, ca trupele rusesti vor fi de Anul Nou la Berlin, dar redactia se intereseaza mai ales de anumite chestiuni de amanunt...

Colonelul Sontev il intrerupse politicos :

-         Mi se pare cã societatea ruseascã nu-si dã inca seama de dimensiunile razboiului actual. Bineinteles, nu pot decat sa va aduc multumirile mele pentru bunele dumneavoastra urari ca viteaza noastra armatã sa-i faca intrarea in Berlin.

Dar ma tem cã acest lucru va fi mai greu de realizat decat va inchipuiti.

In ceea ce ma priveste, cred cã in momentul de fatã cea mai importanta misiune a presei este aceea de a obisnui diferitele pãturi ale societatii cu gandul cã Statul nostru se aflã in fata unei primejdii serioase si cu ideea sacrificiilor grele pe care va trebui sa le facem cu totii.

Antoska Arnoldov lãsã din mana carnetul pe care-si lua note si se uitã nedumerit la colonel.

Sontez continuã :

-         N-am dorit acest razboi si nu facem, deocamdata, decat sa ne aparam. Germanii ne sunt superiori atat in ce priveste artileria, cat si prin reteaua deasã de cai ferate de care dispun la granitã. Totusi, vom face tot ce va fi cu putinta ca sa nu le ingaduim sa treaca granita. Armata rusã isi indeplineste sarcina grea care i-a cazut pe umeri. Ar fi de dorit ca intreaga noastra societate sa fie patrunsa de sentimentul datoriei fata de patrie. – Sontev isi înãltã sprancenele. – Inteleg ca sentimentul patriotic al anumitor cercuri prezintã oarecare complicatii. Dar primejdia e atat de serioasa, incat sunt convins ca toate neintelegerile si rafuielile vor fi amanate pentru timpuri mai bune.

Nici chiar in 1812 imperiul rus n-a trecut printr-un moment atat de critic.

Iatã ceea ce as dori sa aveti in vedere.

Apoi, trebuie sa aduceti la cunostinta publicului faptul cã spitalele militare care se aflã la dispozitia guvernului nu sunt suficiente pentru ingrijirea tuturor ranitilor.

Societatea trebuie sa fie gata sa ne dea un larg ajutor si in aceasta privintã.

-         Scuzati, domnule colonel, dar nu inteleg : la cat credeti ca s-ar putea ridica numarul ranitilor ?

Sontev isi înãltã din nou sprancenele :

-         Cred ca in saptamanile urmatoare va trebui sa ne asteptam la vreo doua sute cincizeci sau trei sute de mii de raniti.

Antoska Arnoldov inghiti in sec si-si notã cifra.

Apoi întrebã, de data aceasta cu tot respectul :

-         Cati morti vom avea, in cazul acesta ?

-         De obicei, socotim de la cinci pana la zece la suta din numarul ranitilor.

-         Da, va multumesc.

Sontev se ridicã.

Antoska ii stranse repede mana si iesi.

Cand deschise usa grea de stejar, se ciocni de Atlant, care tocmai intra.

Atlant era un ziarist zburlit si tuberculos.

Avea pe el un surtuc mototolit si nu bause de dimineata nici o picatura de vodcã.

-         Domnule colonel, am venit la dumneavoastra pentru diferite chestiuni in legatura cu razboiul, - incepu Atlant, acoperindu-si cu palma pieptii murdari ai camasii. – Ce credeti, vom ajunge curand la Berlin ?

Dupa ce iesi din cladirea Marelui stat-major in Piata Palatului, Arnoldov isi puse palaria pe cap, apoi ramase o clipa pironit locului, cu ochii întredeschisi.

-         Razboi pana la victoria finalã... – mormãi el printre dinti. – Sa va tineti bine, mucegãitilor, cã vã arãtãm noi “defetism” !

Grupuri de mujici bãrbosi si neciopliti circulau prin piata întinsã, maturata curat, in mijlocul careia se înãlta coloana masivã de granit a lui Alexandru.

Rãsunau strigãte tãioase de comenzi si mujicii se aliniau, alergau, se culcau.

Intr-un loc, vreo cincizeci de oameni se ridicarã de pe caldarâm si se repezirã inainte in trap poticnit, strigând “Urra” cu glas discordant. “Stai ! Drepti !... Scârnãviilor, feciori de cãtea !” striga o voce puternicã si ragusita.

In alt loc se auzea : “Il ajungi din urma pe dusman si, daca ti se rupe baioneta cand o bagi in el, il pocnesti cu patul pustii...”

Erau aceiasi mujici, aspri, cu barbile ca mãtura, cu opinci in picioare si cu camasile scortoase de sudoare uscatã in dreptul omoplatilor, aceiasi care venisera cu doua sute de ani in urma pe aceste tãrmuri [ tzãrmuri ] mlãstinoase sa construiasca orasul, iar acum fuseserã chemati din nou sa sprijine cu umerii lor stâlpii imperiului care se clãtina.

Antoska e o luã spre Nevski Prospekt, gandindu-se mereu la articolul pe care trebuia sa-l scrie.

Prin mijlocul strãzii treceau, in suierul fluierelor care se tanguiau ca vantul de toamnã, doua companii echipate de razboi, cu ranite, gamele, si lopeti.

Fetele soldatilor, cu umerii obrajilor proeminenti, erau obosite si pline de praf.

Un ofiter scund, imbracat intr-o camasa verde, cu curele noi-noute incrucisate peste piept, se înãlta mereu in varful picioarelor, se întorcea spre ostasi, isi dadea ochii peste cap si striga : “Dreptul ! Dreptul !”

Nevski Prospekt, zgomotos si înzorzonat, stralucind de echipaje si de vitrine, pãrea o imagine de vis.

“Dreptul ! Dreptul ! Dreptul ! »

In pas, leganandu-se dupa tact, mujicii calcau greoi in urma ofiterului celui scund.

Din urma, ii ajunse un trãpas negru si plin de spume.

Vizitiul de pe caprã, un om lat in spate, opri calul.

O doamnã frumoasa se ridicã in picioare in trasura, cu ochii la soldatii care treceau.

Mana ei înmãnusatã în alb ii binecuvântã cu semnul crucii.

Soldatii trecurã, pierzandu-se in spatele sirului de trãsuri.

Trotuarele erau încinse si pline de lume.

Toti pãreau cã asteapta ceva.

Trecatorii se opreau, trageau cu urechea la vorbele si strigatele celorlalti, apoi isi croiau drum printre grupuri, punand intrebari, nelinistiti.

Miscarea, la inceput dezordonatã, începu sa se precizeze : multimea se revãrsa de pe Nevski Prospekt spre Morskaia, unde se îmbulzea in mijlocul strazii.

Cativa flacai marunti alergau in tacere, cu un aer ingrijorat.

La rascruce, se vedeau palarii aruncate in aer si umbrelute care se agitau...

“Ura ! Ura !” rãsunã de-a lungul strazii Morskaia.

Cativa bãietasi fluierarã ascutit.

In echipajele oprite, femei elegant imbracate se ridicaserã in picioare.

Multimea se revãrsa ca un val in piata Catedralei Isaakievski, imprastiindu-se pe toatã întinderea ei si sarind peste gardurile grãdinitei.

Toate ferestrele, acoperisurile si treptele de granit ale Catedralei erau pline de oameni.

Si toata aceasta multime de zeci de mii de oameni statea cu privirile atintite la ferestrele de sus ale Ambasadei germane, o cladire greoaie, vopsitã in rosu, din care ieseau nori de fum.

Prin geamurile sparte se vedeau oameni alergand si aruncand in multime vrafuri de hartii, care se imprastiau si cadeau incet.

Multimea urla de cate ori rabufnea fumul prin ferestre sau se arunca ceva afarã.

Deodatã aceiasi oameni agitati aparura in fata frontispiciului impodobit cu doi cai tinuti de cãpãstru de catre doi uriasi de bronz.

Multimea amuti ascultand loviturile metalice de ciocan.

Uriasul din dreapta se clãtinã, apoi se prabusi pe trotuar.

Cu un urlet neomenesc, multimea se repezi intr-acolo, intr-o imbulzeala de nedescris : “Aruncati-i in Moika ! In Moika cu afurisitii ãstia !”

Cea de a doua statuie se prãbusi si ea.

O doamnã grasã, cu pince-nez, il însfãcã de umar pe Antoska Arnoldov, strigandu-i : “Pe toti o sa-i înecãm, tinere !”

Multimea se îndreptã spre Moika.

Se auzirã de departe goarnele Pompierilor, apoi sclipirea coifurilor de alamã se apropie.

Politia cãlare apãru de dupa colt.

Printre cei care alergau si strigau, Arnoldov vãzu deodatã un om fara palarie, ingrozitor de palid, cu ochii mari deschisi, dar nemiscati, ca si cum ar fi fost de sticlã.

Recunoscându-l pe Bessonov, Arnoldov se apropie de el.

-         Ai fost acolo ? – il întrebã Bessonov. – Am auzit cã i-au ucis.

-         A fost ucis cineva ? Cine-a fost ucis ?

-         Nu stiu.

Bessonov se întoarse si o luã prin piatã cu pas sovaitor, de orb.

Restul multimii alerga acum pe Nevski Prospekt, in grupuri imprastiate.

Incepuse devastarea Cafenelei “Reuter”.

Intr-una din incaperile pline de fum ale redactiei asezat in fata unui birou, Antoska Arnoldov umplea cu scrisul lui repezit fâsii înguste de hartie.

“...Am vazut astazi toata amploarea si toata frumusetea maniei populare. Trebuie sa remarcam faptul cã in pivnitele Ambasadei germane nu s-a baut nici o sticlã de vin : toate au fost sparte si vãrsate in Moika.

Nici o impacare nu mai e posibila.

Ne vom bate pana la victoria finala, oricate jertfe va trebui sa aducem pe altarul patriei.

Nemtii isi inchipuiau cã Rusia doarme, dar strigatul de alarmã : “Patria e in pericol !” a rasunat ca un bubuit de tunet si intreg poporul s-a ridicat ca un singur om.

Si omul acesta va fi necrutator in mania lui.

Patria e un cuvant de o putere titanicã, un cuvant pe care in ultimul timp il dadusem uitarii.

Dar prima bubuiturã de tun german l-a trezit la viata in toata splendoarea lui feciorelnicã, aprinzandu-l cu litere de foc in inimile noastre ale tuturor...”

Antoska inchise ochii si simti ca-l trece un fior.

Ce vorbe !

Si nu erau decat doua saptamani de cand facea rubrica distractiilor de vara...

Isi aduse aminte de un actor de la varieteul “Buf”, care aparea travestit in porc si cânta :

“Sunt un porc si-mi pare bine, sunt porc, dar nu mi-e rusine ! Mare scroafã-i maicã-mea, si eu seamãn mult cu ea !...”

“...Am pãsit intr-o epocã de eroism. Destul am putrezit de vii. Razboiul, iata purificarea noastra !” continuã Antoska, impodobindu-si articolul cu o patã de cernealã.

Cu toata opozitia defetistilor, in frunte cu Belosvetov, articolul a fost publicat.

Dar, spre deosebire de trecut, a fost pus in pagina a treia, cu titlul inofensiv : “In zile de razboi”.

Cititorii au reactionat printr-un sir de scrisori : unii isi exprimau satisfactia, altii, mai putini, il improscau cu veninoasã ironie.

Antoska a fost rasplatit cu un spor de leafã, iar dupa o saptamana s-a pomenit chemat in cabinetul redactorului-sef, Vasili Vasilievici, un om cu parul carunt si cu obrajii rumeni, care raspandea in jurul lui parfum de apã de colonie englezeascã.

Vasili Vasilievici i-a oferit lui Antoska un fotoliu si i-a spus, ingrijorat :

-         Trebuie sa pleci la tarã.

-         Am inteles.

-         Avem nevoie sa stim ce gandesc si ce vorbesc mujicii. – Lovi cu palma un teanc de scrisori, apoi urmã : - In sânul intelectualitii s-a trezit un mare interes pentru lumea satelor. Trebuie sa ne dai o imagine vie si precisã a acestui sfinx.

-         Rezultatele mobilizarii dovedesc mult avant patriotic, Vasili Vasilievici.

-         Stiu. Dar de unde naiba a iesit la ivealã avantul ãsta ? Du-te unde vrei, ascultã ce vorbesc oamenii si cerceteaza-i. Astept sa-mi trimiti pana sambata cinci sute de randuri cu impresii de la tarã.

La iesirea de la redactie, Antoska se duse pe Nevski Prospekt, isi cumpãrã un costum de calatorie aproape militaresc, jambiere galbene si sapcã, se îmbrãcã, apoi se duse sa ia masa la “Donon”.

Bãu singur o sticla de sampanie frantuzeasca si ajunse la concluzia cã lucrul cel mai simplu era sa plece in satul Hlîbi, unde Elizabeta Kievna statea in gazdã la fratele ei, Ki.

Seara, ocupã un loc intr-un compartiment al vagonului international, isi aprinse o tigarã de foi si, privindu-si jambierele galbene care scartaiau barbateste, isi spuse :”Asa-i viata !”

Satul Hlîbi avea saizeci si ceva de case.

In gradinile de zarzavat cresteau tufe de agris, in mijlocul ulitelor se inaltau tei batrani, iar pe deal stata cocotatã o cladire mare, fosta casã a mosierului, transformatã mai tarziu in scoalã.

Satul era in vale, asezat intre baltã si pârâul Sviniuha.

Loturile taranesti erau mici si pamantul sarac.

Aproape toti oamenii plecau sa-si caute de lucru la Moscova.

Pe înserat, cand ajunse in sat cu o trasurica usoara, Antoska ramase mirat de tacerea care staruia pretutindeni.

Numai o neghioabã de gaina cotcodacea, incurcandu-se printre picioarele cailor ; un caine batran mârâia langa un hambar, si de undeva, dinspre pârâu, se auzea bãtaia maiului de lemn in rufele ude.

In mijlocul ulitei se bateau doi berbeci, impungandu-se cu coarnele.

Antoska plati batranului surd care-l adusese cu trasurica de la statie, apoi o luã pe carare spre locul unde se vedea, de dupa niste mesteceni batrani, fatada de bârne a scolii.

La intrare, pe treptele aproape putrezite, Ki Kievici – invatatorul – si Elizabeta Kievna stateau de vorba in tihnã.

Umbrele lungi ale unor copaci uriasi intunecau lunca.

Fluierand, graurii se ridicau in pâlcuri, ca niste nourasi negri.

De undeva, de cine stie unde, venea cantec de fluier : un cioban isi aduna turma.

Din pãpuris se ivirã cateva vaci roscate.

Una isi ridicã botul si incepu sa mugeascã.

Ki Kievici semãna mult cu sora lui : avea aceiasi ochi, scrisi parca.

Vorbea, muscand dintr-un fir de iarba.

-         Afarã de asta, tu, Liza, esti extrem de dezorientata in domeniul sexual. Tipurile de felul tãu nu-s decat ramasite dezgustatoare ale culturii burgheze...

Elizabeta Kievna se uita zambind lenes in departare : acolo, pe camp, la lumina soarelui in apus, iarba si umbrele se ingalbeneau si capatau o nuantã mai caldã.

-         Grozav mã plictisesti cu prostiile tale, Ki ! Toate le-ai invatat pe de rost. Toate le ai in minte ca intr-o carte...

-         Fiecare om trebuie sa aiba grija sa-si puna ordine in idei si sa si le sistematizeze, fara sa-i pese cã discutia lui poate sa fie plictisitoare...

-         N-ai decat sa ai tu grija asta ! Sa-ti fie de bine...

Seara era linistita.

Frunzisul straveziu al unor mesteceni care pareau cã plang atârna nemiscat deasupra treptelor de la intrare.

La poalele dealului, un cristei gemea intretaiat.

Ki Kievici musca dintr-un fir de iarba.

Elizabeta Kievna se uita la copacii care parca se destrãmau in lumina albãstruie a amurgului.

Printre copaci se ivi un omulet vioi cu un geamantan in mana.

-         Te-am gasit ! – strigã Antoska. – Bunã seara, Liza, frumoasa mea...

Cand il vazu, Elizabeta Kievna se bucurã grozav si, ridicandu-se cu grabã, il îmbrãtisã.

Ki Kievici il salutã cam rece, continuand sa-si mestece firul lui de iarba.

Antoska se intinse pe treptele de la intrare si-si aprinse o tigara de foi.

-         Am venit la dumneata dupa informatii, Ki Kievici. Povesteste-mi, te rog, amanuntit, ce gandesc si ce vorbesc oamenii aici, in Hlîbi, despre razboi...

Obrazul lui Ki Kievici se strâmbã intr-un zambet.

-         Dracu sa-i mai stie ce vorbesc si ce gandesc ! Tac chitic...Si lupii tac cand se adunã in haite...

-         Prin urmare, n-au opus nici o rezistenta la mobilizare ?

-         Nu, n-au opus nici o rezistenta.

-         Oare isi dau ei seama cã neamtul ni-e dusman ?

-         Aici nu-i vorba de neamt.

-         Atunci despre ce-i vorba ?

Ki Kievici zambi.

-         Nu-i vorba de neamt, e vorba de puscã... E de ajuns sa puna mana pe puscã, si omul capãtã cu totul alta psihologie... Asa cã cine va trai va vedea in care parte au de gand sa traga pustile lor... Intelegi ?

-         Dar ce spun ei despre razboi ?

-         Mai dã si dumneata o raitã prin sat, mai trage cu urechea...

Pe înserate, Antoska si Elizabeta Kievna pornirã spre sat.

Stelele de august sclipeau pe tot intinsul cerului palid.

Jos, in Hlîbi, aerul era umed si mirosea a praf ridicat de vite si a lapte cald.

In dreptul portilor stateau carute goale.

Undeva sub tei, in intuneric, scartaia cumpana fantanii si se auzea un cal cum bea, sforaind pe nas.

Langa o surã scundã de lemn, cu acoperisul de paie, trei fete stateau pe o gramada de barne si cantau incetisor.

Elizabeta Kievna si Antoska se apropiarã si se asezarã langa ele.

Fetele cantau :

Hlîbi e un sat vestit,

Ca un rai impodobit.

Are fructe, are flori,

Fete dulci, mandri feciori...

Extras din Calvarul, de A.N. Tolstoi, Volumul I, Cartea Intâi “SURORILE”, paginile 134-145, Editia a VI-a, cu ilustratiile de Kukrîniksî, coperta de I.Molnar, Editura Pentru Literatura Universala, 1961, Moskva 1951, “Hojdenie Po Mukam”, A.N.Tolstoi

Calvarul, de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 102-114 ( 2 )

Calvarul, de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 102-114 ( 2 )

Cartea întâi

Surorile

O, pãmânt rusesc !...

(Cântec despre oastea lui Igor)

XI.

În sufragerie, langa samovarul urias din care se inaltau aburi, doctorul Dmitri Stepanovici Bulavin, tatal Dasei, citea gazeta localã Samarki listok* [ *Foaia Samarei. ( N.trad.) ].

Dupa ce-si fuma tigara pana la capat, doctorul lua alta din tabachera plinã, o aprindea de la mucul celeilalte, tusea, se fãcea stacojiu si-si scãrpina prin cãmasa descheiatã pieptul pãros.

În timp ce citea, sorbea din cand in cand cate o gurã de ceai slab din farfurioarã, imprastiind scrumul pe gazetã, pe camasa si pe fata de masã.

Din odaia de alaturi se auzi scartaitul patului, apoi fosnet de pasi, si Dasa intrã in sufragerie intr-un halat imbracat de-a dreptul peste camasa si cu obrazul imbujorat de somn.

Dmitri Stepanovici isi privi fiica peste ochelarii cu sticla plesnitã, cu ochii lui reci si ironici ca si ai Dasei, apoi ii intinse obrazul sa-l sarute.

Dupa ce-l sãrutã, Dasa se asezã in fata lui si-si trase spre ea painea si untul.

-         Iar bate vantul, - oftã Dasa.

De doua zile bãtea un vant puternic si fierbinte.

Praful calcaros plutea ca un nor deasupra orasului, intunecand soarele.

Vârtejuri ametitoare strabateau din cand in cand strãzile, iar trecãtorii rari trebuiau sa se intoarca cu spatele la ele.

Praful intra prin toate crapaturile, prin ramele ferestrelor, se aseza pe pervazuri in straturi subtiri si scrâsnea între dinti.

Geamurile dârdâiau si acoperisurile de tablã zãngãneau.

Si totusi era cald, înãbusitor de cald, iar mirosul greu al strazii pãtrundea pana in odãi.

-         Epidemie de boli de ochi. Bravo ! – fãcu Dmitri Stepanovici.

Dasa oftã.

Cu doua saptamani in urma se despartise la debarcader de Teleghin, care o petrecuse pana la Samara.

De atunci traia fara nici o treaba aici, la tatal ei, in casa asta nouã, pustie si straina, fara perdele, cu sala plinã de lãzi cu cãrti nedespachetate, in care nu gãseai nimic din cate-ti trebuiau si in care nu te puteai simti niciodata “acasã”.

Amestecand ceaiul in pahar, Dasa privea cu tristete la norii cenusii de praf de afarã.

I se pãrea cã cei doi ani, cat lipsise de-acasã, trecuserã ca intr-un vis.

Acum era din nou aici, si din toate nazuintele, din toate emotiile, din tot furnicarul omenesc al zgomotosului Petersburg nu ramasese decat norii acestia de praf.

-         Arhiducele a fost asasinat, - zise Dmitri Stepanovici, intorcand foaia gazetei.

-         Care arhiduce ?

-         Cum care ? Arhiducele austriac a fost asasinat la Saraievo.

-         Era tanar ?

-         Nu stiu. Mai toarnã-mi un pahar.

Dmitri Stepanovici luã o bucatica de zahar in gurã – nu punea niciodata zaharul in pahar – si se uitã ironic la Dasa.

-         Fã bunatatea si spune-mi, - întrebã el ridicand farfurioara, - Ekaterina s-a despartit definitiv de barbatul ei ?

-         Ti-am spus doar, tatã.

-         Hm, hm...

Batranul se cufundã din nou in lectura gazetei.

Dasa se apropie de fereastrã.

Ce plictiseala !

Isi aminti de vaporul alb si mai ales de soarele stralucitor, de cerul albastru, de fluviu, de puntea curatã ; era soare, soare peste tot, era rãcoare si totul era proaspat...

I se parea atunci cã drumul acela sclipitor, fluviul cu cotituri domoale si cu vaporul “Feodor Dostoievski” cu tot se destrãmau laolaltã cu ea si cu Teleghin in marea nemarginita si albastrã de luminã si de bucurie – in fericire.

Atunci Dasa nu se grabea, desi intelegea tot ce simte Teleghin, iar dragostea lui n-o supãra.

De ce s-ar fi grabit ?

Doar fiecare clipa a drumului lor era frumoasa.

Si apoi, nu pluteau ei spre fericire ?...

Cu cat se apropiau de Samara, cu atat Ivan Ilici era mai tras la fatã si glumea mai putin.

Dasa se gândea :

“Plutim spre fericire”, si-i simtea privire atintitã asupra ei.

Iar Teleghin arãta ca un om vesel, cu trup puternic, peste care ar fi trecut o roatã.

Ii era milã de el, dar ce-ar fi putut sa faca ?

Nu voia sa-i ingaduie sa se apropie cat de putin de ea, pentru cã atunci ceea ce trebuia sa se intample la sfarsit s-ar fi intamplat la inceput, iar drumul spre fericire ar fi fost intrerupt la jumatate.

De aceea se purtase cu Ivan Ilici prieteneste, atat, si nimic mai mult.

Iar lui i se parea ca ar ofensa-o daca i-ar spune macar un cuvant despre insomniile lui din ultimele patru nopti.

Se simtea traind intr-o lume ciudatã, aproape fantomaticã ; lucrurile si fiintele din afara lui lunecau pe langa el ca umbre invaluite intr-o ceatã albãstrie.

Doar ochii cenusii ai Dasei ardeau amenintator si nelinistit, doar miresmele, lumina soarelui si dorul lui nesfârsit erau aievea pe lumea asta.

La Samara, Ivan Ilici trecu pe alt vapor, luand drumul indarat.

Iar marea sclipitoare catre care Dasa plutise atat de linistit dispãru si se spulberã, întocmai ca norii de praf de dincolo de ferestrele zanganitoare...

-         Ce mai bãtaie o sã le tragã austriecii sârbilor ãstora ! – zise Dmitri Stepanovici, scotându-si pince-nez-ul de pe nas si aruncându-l peste gazetã. – Tu ce pãrere ai despre problema slavã, pisicuto ?

De langa fereastrã, Dasa ridicã din umeri.

-         Astãzi vii la masã ? – il întrebã ea cu tristete.

-         În nici un caz. Am un bolnav de scarlatinã la vila Postnikov.

Fara sa se grabeasca, Dmitri Stepanovici isi luã de pe masã plastronul, si-l puse, îsi încheie surtucul de soie-écrue, îsi cercetã buzunarele sa vadã daca toate lucrurile erau la locul lor, apoi incepu sa-si descurce deasupra fruntii cu un pieptene stirb pãrul ondulat, încãruntit.

-         Ei, cum stãm cu problema slavã ?

-         Zãu cã nu stiu, tatã. De ce nu mã lasi în pace ?

-         Eu, de bine, de rau, tot am o parere proprie, Daria Dmitrievna. – Se vedea bine cã Dmitri Stepanovici n-avea de loc chef sa se duca la vilã. In general, dimineata la ceai ii placea sa discute politicã. – Problema slavã, auzi tu, este cheia politicii mondiale ! Multa lume o sa-si franga gatul din pricina acestei probleme. Iatã de ce Balcanii, leagãnul slavilor, nu sunt altceva decat apendicita Europei. De ce, ai sa ma intrebi ? Sa vedem. – Si incepu sa-si indoaie pe rand degetele lui groase : - Intai, pentru cã slavii sunt in numar de peste doua sute de milioane si se inmultesc ca iepurii de casa. Al doilea, pentru cã slavii au reusit sa creeze un stat militar atat de puternic ca imperiul rus. Al treilea, pentru cã grupele mici de slavi, cu tot procesul de asimilare, se organizeaza in unitati independente, gravitand spre asa-numita Uniune Panslavã. Al patrulea, si cel mai important, pentru cã slavii sunt, din punct de vedere moral, un tip absolut nou si, dintr-un anumit punct de vedere, un tip extrem de periculos pentru civilizatia europeana : un tip de “cautatori ai lui Dumnezeu”. Si “cautarea lui Dumnezeu”* [ *Curent filozofic idealist, mistic, in Rusia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, care cãuta rezolvarea contradictiilor sociale cu ajutorul religiei. (N.red.rom.) ] – mã auzi tu, pisicuto – inseamna negarea si ruina intregii civilizatii contemporane ! Eu il caut pe Dumnezeu, adica Adevarul, in mine insumi. Pentru asta trebuie sa fiu absolut liber, sa daram principiile morale sub care zac ingropat si sa ruinez Statul care mã tine înlãntuit...

-         Du-te la vilã, tatã, - zise Dasa, cu plictisealã in glas.

-         Nu, aici trebuie sa cautam adevarul ! – Si Dmitri Stepanovici intinse degetul, parca ar fi aratat subsolul. Dar deodata tãcu, intorcandu-se spre usã : sunase clopotelul de la intrare. – Du-te si deschide, Dasa.

-         Nu pot, sunt dezbracata.

-         Matriona, - incepu sa strige Dmitri Stepanovici, - muiere afurisitã ! – Si se duse singur sa deschidã usa din fatã. Se întoarse curând cu o scrisoare in mana. – De la Katiusa, - zise el. – Asteaptã, nu mi-o smulge din mana, stai intai sa termin ce am de spus... Asadar, “cautarea lui Dumnezeu” incepe mai inainte de toate cu ruina, si aceasta perioada e foarte primejdioasa si molipsitoare. Rusia trece acum tocmai prin aceasta faza a bolii... Incearca sa iesi seara pe strada principala, cã imediat ai sa auzi strigand : “Ajutor !” Oameni fara capatai colindã strazile tinandu-se numai de pozne, si politia nu mai poate sa faca fatã. Acesti baieti fara pic de simt moral sunt “cautatorii lui Dumnezeu”. Ai inteles, pisicuto ? Azi se tin de pozne pe strada principala, iar maine or sa-si facã de cap in toatã tara ! Intr-un cuvant, poporul se aflã in prima fazã a “cautarii lui Dumnezeu”, faza cand dãrâmã temeliile...

Dmitri Stepanovici isi fuma tigara, tragand aerul pe nas.

Dasa ii luã dintre degete scrisoarea Katiei, apoi se furisã in odaia ei.

Doctorul continuã o vreme sa mai aducã dovezi in apãrarea tezei lui, umbland de colo pana colo prin apartamentul mare si prãfuit, pe jumãtate gol, cu podelele vopsite.

Apoi, trântind usile, plecã la vilã.

« Dariusa, draga mea, scria Katia, nu stiu pana acum nimic nici despre tine, nici despre Nikolai. Sunt la Paris. Aici, sezonul e in floare. Rochiile se poartã strâmte jos, sifonul e la modã. Parisul e incantator. Absolut toata lumea (o, cat as vrea sa vezi si tu asta) danseaza tango !

La dejun, intre doua feluri de mancare, oamenii se ridicã de la masã si danseaza.

Tot asa la cinci dupã-amiazã, si tot asa din searã pana-n zori.

Nu stiu unde sa ma ascund de muzica asta trist, chinuitoare si dulceagã.

Cand ma uit la femeile decoltate, cu ochii fardati, si la insotitorii lor, am mereu impresia ca-mi inmormantez tineretea, cã înmormântez ceva care n-o sa se mai intoarca. Simt mereu o greutate apasatoare pe inimã. Astept parcã moartea cuiva. Sunt nelinistitã cu privire la tata. Nu mai e tanar...

Pe aici sunt multi rusi, si tot cunoscuti de-ai nostri : ne intalnim in fiecare zi, parca nici n-as fi plecata din Petersburg. Stii ? Mi s-a spus aici cã Nikolai ar fi avut o legatura cu o femeie, o vaduva cu doi copii mai mari si unul mic.

La inceput, toate astea m-au durut. Dupa aceea, nu stiu de ce, mi s-a facut asa de milã de cel mic...Ah, Daniusa, uneori doresc atat de mult sa am un copil... Dar nu poti sa ai un copil decat cu omul pe care-l iubesti.

Daca te mãriti, sa faci copii, auzi tu ?”

Dasa citi scrisoarea de cateva ori, si de fiecare data o podidi plansul, mai ales cand ajungea la copilul acela nevinovat.

Apoi se apucã sa raspunda.

Scrise pana la ora dejunului.

Mâncã singurã, ciugulind cate putin din fiecare fel, apoi se duse in cabinetul tatalui ei, unde începu sã rasfoiasca reviste vechi in cautarea unui roman cat se poate de lung.

Se întinse pe divan printre revistele imprastiate si citi pana seara.

Doctorul se intoarse tarziu, prafuit si obosit.

Se asezarã la masã, dar la toate intrebarile fetei batranul nu raspundea decat “îhî”.

Dasa ar fi vrut sã stie ce se intamplase.

Aflã cã bolnavul de scarlatina, un baietel de trei ani, murise.

Dupa ce-i spuse asta, Dmitri Stepanovici trase adanc aerul pe nas, isi puse ochelarii in toc si se duse la culcare.

In pat, Dasa, isi vârî capul sub cearsaf, plangand pentru tot ce-o durea in suflet.

Trecurã asa doua zile.

Furtuna de praf se încheie, cu un adevarat uragan si cu o ploaie torentialã, care rãpãi pe acoperis toata noaptea.

Duminicã dimineata, atmosfera era linistita si umedã, aerul pãrea spalat de ploaie.

De cum se sculã, Dasa primi vizita lui Semion Semionovici Goveadin, o veche cunostinta, statistician la zemstvã, un barbat slab, adus din spate si totdeauna palid.

Avea o barbã roscatã, isi pieptãna parul pe dupa urechi si mirosea a smantana.

Nu putea sa sufere vinul, tutunul si carnea.

Era suspectat de politie.

Dupa ce-i dãdu Dasei bunã ziua, ii zise brusc, cu ironie :

-         Am venit dupa dumneata, femeie. Hai sa ne plimbam pe Volga.

Dasa isi zise : “Prin urmare, toate se vor termina cu statisticianul Goveadin ?...”

Îsi luã umbrela albã de soare si coborî spre Volga dupã Semion Semionovici, spre debarcaderul unde se vedeau bãrcile.

Printre barcile lungi de scanduri, pline cu cereale, printre stive de lemne si munti intregi de baloturi de lana si bumbac, forfoteau hamali si muncitori din port, mujici lati în spate si-n piept si flacai desculti, cu capul si cu gatul gol.

Unii din ei jucau risca, altii dormeau pe saci sau pe scanduri.

In departare, vreo treizeci de oameni coborau pe niste schele subrede, cu lazi in spinare.

Printre cãrute, un om beat, plin de noroi si de praf si cu fata insangerata, isi tinea pantalonii cu amandoua mainile si injura murdar, dar numai asa, de mantuiala.

-         Indivizii ãstia nu stiu ce-i sarbatoarea si nici odihna, - observã instructiv Semion Semionovici. – Insa noi doi, oameni inteligenti, intelectuali, ne ducem sa admiram natura...

Trecurã apoi peste picioarele uriase si goale ale unui flacau lat in umeri si buzat, care zacea la pamant cu fata in sus.

Altul, asezat pe o barna, musca dintr-o franzelã, mestecând alene.

Dasa il auzi pe cel culcat zicand in urma ei :

-         Ce-ai zice de una ca asta, Filipp ?

Celalalt ii raspunse cu gura plinã :

-         Prea-i curatã. Ar fi prea mare bãtaie de cap...

Pe fata fluviului larg si galbui, in razele tremuratoare ale soarelui, se desluseau umbrele barcilor, lunecand spre malul nisipos din departare.

Goveadin inchirie o barca, o rugã pe Dasa sa tina carma, iar el incepu sa vasleasca impotriva curentului.

Curand, broboane de sudoare i se ivirã pe obrazul palid.

-         Mare lucru si sportul, - fãcu Semion Semionovici, scotandu-si surtucul si desprinzandu-si jenat bretelele, pe care le ascunse in botul barcii.

Avea brate subtiri, lipsite de putere si foarte pãroase, si purta mansete de cauciuc.

Dasa isi deschise umbrela, privind printre gene miscarea apei.

-         Ingaduie-mi o intrebare indiscreta, Daria Dmitrievna.

Se vorbeste prin oras ca te mariti. E adevarat ?

-         Nu, nu-i adevarat.

Semion Semionovici avu un zambet neasteptat de larg pentru fata lui serioasã de intelectual.

Incercã sa fredoneze, cu glas subtirel : “Vezi colo in vale, tara-ndepartata, unde mama Volga isi varsã apa toatã...” Dar se rusinã si trase cu toata puterea de vasle.

O luntre incarcata le venea intru intampinare.

Trei femei, imbracate in rochii verzi si stacojii de casmir, rontaiau seminte, scuipandu-si cojile in poalã.

In fata lor sedea o haimana cu parul cret, cu mustãcioarã neagrã, beat turtã : isi dãdea ochii peste cap de parcã tragea sa moarã si cânta din armonicã o polcã.

Altul vâslea vârtos, facand sa se clatine luntrea, iar al treilea incepu sa zbiere la Semion Semionovici, amenintandu-l cu vâsla de la cârmã :

-         Fereste din drum, natangule !

Barcile erau cat pe ce sa se ciocneasca, in larmã de tipete si injuraturi.

In sfarsit, barca lor atinse fundul de nisip.

Dasa sãri pe mal.

Semion Semionovici isi puse bretelele si-si îmbrãcã surtucul.

-         Desi sunt orãsean, imi place natura, - afirmã el uitandu-se printre gene. – Mai ales cand e desavarsita cu silueta unei fete tinere imi face impresia unui peisaj in genul acelora descrise de Turgheniev... Sa mergem in padure.

Pornirã, înfundându-se pana la glezne in nisipul fierbinte.

Goveadin se oprea foarte des, stergându-si fata cu batista.

-         Ia te uitã ce coltisor frumos ! – zise el.

Dupa ce trecurã de locul nisipos, furã nevoiti sa se catãre pe un mal povârnit, insa nu prea inalt.

De acolo incepea o luncã cu iarbã cositã pe alocuri si aproape uscatã.

Deasupra apei, pe o râpã îngustã, cresteau aluni cu frunza creatã, iar in fund, prin iarba grasã, susura un pârâu mic, care se vãrsa intr-un lãcusor rotund.

Pe malul lui se înãltau cativa tei batrani si un pin noduros, cu o creanga intinsa ca o mana.

Ceva mai departe, pe un dâmb ingust, înflorea mãcesul alb.

Era locul preferat al sitarilor in timpul migratiunii.

Dasa si Semion Semionovici se asezarã pe iarbã.

La picioarele lor, in apã, se oglindea albastrul cerului, iar reflexul verde al frunzelor pãrea cã serpuieste de-a lungul vâlcelelor.

In apropierea Dasei, doua pasarele cenusii sareau intr-un tufis, ciripind monoton.

Undeva, in frunzisul des al unui copac, o turturicã gungurea mar, fara odihna, ca o amantã parasita.

Cu picioarele intinse, cu mainile lasate alene pe genunchi, Dasa asculta cum îngânã, duios, pasãrea singuraticã :

“Daria Dmitrievna, Daria Dmitrievna, ce ai, de ce esti atat de trista ? De ce-ti vine sa plangi ? Doar nu ti s-a intamplat nici o nenorocire, viata nu s-a sfarsit, nu s-a dus, n-a zburat. Iti place sa plangi, asta-i tot...”

-         As vrea sa-ti vorbesc, deschis, Daria Dmitrievna, - rupse tacerea Goveadin. – Imi vei ingãdui, ca sa zic asa, sa las la o parte orice conventionalism ?...

-         Spune, mi-e indiferent, - ii raspunse Dasa punandu-si mainile sub cap si lasandu-se pe spate, ca sa vada cerul, si nu ochii iscoditori ai lui Semion Semionovici, care alunecau pe furis spre ciorapii ei albi.

-         Esti o fata indrazneata si mandra. Esti tanara, frumoasa, plina de viata clocotitoare...

-         Sa zicem ca-i asa, - il intrerupse Dasa.

-         Oare n-ai dorit niciodata sa infrangi morala conventionala pe care au inradacinat-o in noi educatia si mediul ? Oare de dragul acestei morale, detronatã acum de toate forurile autorizate, te simti obligata sa-ti infranezi instinctele frumoase ?

-         Sa presupunem cã n-as avea de gand sa-mi “infranez instinctele frumoase”... Si ce-i cu asta ? – întrebã Dasa, asteptand raspunsul lui cu o lenesã curiozitate.

Simtea caldura soarelui si-i era atat de drag sa priveasca cerul, pulberea luminii care scãlda albastrul adanc, incat nu-i venea nici sa se gandeasca, nici sa se miste.

Semion Semionovici tacea, scormonind pamantul cu un deget.

Dasa stia cã e insurat cu moasa Maria Davâdovna.

De vreo doua ori pe an, Maria Davâdovna isi lua cei trei copii, isi parasea barbatul si se ducea la mama ei, care statea peste drum de casa lor.

Semion Semionovici explica atunci colegilor lui din cancelaria zemstvei cã aceste neintelegeri familiale se datoresc firii senzuale si tulburi a Mariei Davâdovna.

Iar ea spunea la spitalul zemstvei cã neintelegerile acestea se datoresc faptului ca barbatul ei era gata in orice clipa s-o insele cu orisicine, si, daca totusi n-o facea, nu era decat din lasitate si lene, lucru foarte jignitor pentru ea, si ca nu mai putea suferi sa-i vada mutra lungã, de vegetarian.

In rastimpul acestor neintelegeri, Semion Semionovici trecea strada de cateva ori pe zi cu capul gol.

Dupa aceea sotii se impacau, iar Maria Davâdovna, cu copiii si cu pernele, se intorcea la domiciliul conjugal.

-         Cand o femeie ramane singurã cu un barbat, se naste in ea dorinta fireascã de a i se da, iar in el aceea de a o avea, - zise in cele din urmã Semion Semionovici, tusind.

-         Fac apel la dumneata : fii cinstitã si sincerã cu dumneata insati. Priveste in fundul sufletului si vei vedea cã, printre prejudecati si minciuni, ard dorintele firesti ale unei senzualitati sanatoase.

-         Te rog sa crezi ca nici un fel de dorintã nu arde acum in mine. Ce sa insemne asta ? – il întrebã Dasa.

Era molesitã si-i venea sa rada.

Deasupra capului ei, intr-o floare palidã ce maces plinã de polen galben, se invartea o albinã.

Iar amanta parasita îngâna mereu in frunzisul plopului : “Daria Dmitrievna, Daria Dmitrievna, nu cumva esti cu adevarat indragostita ? Indragostita, indragostita cu adevarat ? Vezi, de aceea esti trista...” Dasa incepu sa rada incetisor.

-         Mi se pare ca ti-a intrat nisip intr-un pantof. Da-mi voie sa ti-l scutur, - zise Semion Semionovici cu glasul usor invaluit si-i apucã pantoful de toc.

Dasa se ridicã brusc, ii smulse pantoful din mana si-l plesni cu el peste obraz.

-         Esti un ticalos, - strigã ea. – N-as fi crezut niciodata ca esti atat de scarbos !

Isi încãltã pantoful, sãri in picioare, isi luã umbrela si, fara sa-l onoreze pe Goveadin macar cu o privire, coborî spre fluviu.

“Ce proastã sunt, ce proastã ! Nici nu l-am intrebat macar de adresã. Unde sa-i scriu ? se intrebã ea, in timp ce cobora povârnisul. Unde-o fi, la Kinesma, ori la Nijni ? Si eu imi pierd vremea cu Goveadin... Doamne !”

Se uitã indarat.

Semion Semionovici cobora povarnisul prin iarbã, cu pasi de cocostarc, uitandu-se in alta parte.

“O sa-i scriu Katiei : “Inchipuie-ti, mi se pare ca sunt indragostita ! Cel putin asa cred...”

Si Dasa soptea cu glasul pe jumatate, ascultandu-se cu luare-aminte : “Draga, draga, draga Ivan Ilici...”

In clipa aceea, auzi in apropiere un glas care striga :

“Nu vreau sa intru si pace ! Da-mi drumul, imi rupi fusta. »

Un barbat gol, intre doua varste, cu barba scurtã, cu coastele galbene si cu o cruce atarnata de un snur negru pe pieptul ingust alerga de-a lungul malului, in apã pana la genunchi.

Si asa, indecent, tragea in apã, pe tacute si cu urã, o biatã femeie posomorata, care striga mereu : “Da-mi drumul, imi rupi fusta...”

Scarbita si rusinatã, simtind cum i se ridicã un nod in gat, Dasa o luã la goana de-a lungul malului, spre barca.

In timp ce impingea barca in apa, Goveadin o ajunse din urma, alergand si gafaind.

Fara sa-i adreseze un cuvant sau sa-l priveasca, Dasa se asezã la cârmã, se ghemui sub umbrelã si tot timpul drumului nu scoase o vorba.

Dupa aceasta plimbare, Dasa incepu sa simta, in chip ciudat si neinteles nici de ea, un fel de necaz impotriva lui Teleghin, ca si cum el ar fi fost vinovat de plictiseala acestui oras de provincie, prafuit si incins de soare, cu garduri rau mirositoare, cu porti urate, cu casute de caramida ca niste ladite, cu stalpi de telefon si de tramvai in loc de copaci.

Uneori, sub arsita soarelui de amiaza, se târa pe strada cenusie si fara pic de umbrã o femeie îndobitocitã, purtand pe cobilitã o legatura de peste uscat.

Striga, fixand cu privirile ferestrele prafuite : “Peste uscat, peste !”

Iar langa ea se oprea cate un caine tot atat de indobitocit, pe jumatate turbat, adulmecand pestele.

Apoi, dintr-o curte din departare, o flasnetã incepea un cantec plin de nostalgie dunãreanã...

Da, Teleghin era vinovat cã acum e atat de sensibilã la aceastã viatã lâncedã si meschinã din jurul ei, care in veci de veci nu s-ar urni din loc, chiar daca ai porni alergand pe strazi si ai striga salbatic : “Vreau sa traiesc, vreau sa traiesc !”

Da, Teleghin era vinovat, pentru ca fusese atat de rezervat si de timid.

La urma urmei, doar nu putea sa-i spuna ea, Dasa : “Intelege ca te iubesc !”

Era vinovat ca nu-i dãdea de stire pe unde-i, de parcã-l inghitise pamantul, sau poate pentru ca uitase sa se gandeasca la ea...

In starea aceea de apãsare, intr-una din noptile negre si inabusitoare, cand parca stai intr-un cuptor, Dasa avu un vis – acelasi ca si la Petersburg.

Si atunci se trezise in lacrimi.

Ca si atunci, visul ii disparu din minte, cum dispare aburul de pe un geam umed.

I se paru insa ca acest vis chinuitor si groaznic ii prevestea o mare nenorocire.

Dmitri Stepanovici o sfãtui sa-si facã injectii cu arsenic.

Curand sosi inca o scrisoare de la Katia. Ii scria :

“Draga mea Daniusa, mi-e tare dor de tine, de ai mei si de Rusia. Incep sa cred din ce in ce mai mult ca eu sunt vinovatã de despartirea mea de Nikolai. De dimineatã, de cand ma trezesc, si pana seara, ma urmaresc un sentiment de vinovatie si o senzatie de mucegai sufletesc.

Si, nu tin minte daca ti-am mai scris, ma urmareste de catva timp un barbat.

De cate ori ies din casa, il gasesc in calea mea.

Cand ma urc in ascensorul vreunui mare magazin, apare si el de undeva in cabinã.

Ieri, la Luvru, la muzeu, eram obositã si ma asezasem pe o canapea.

Deodatã am avut senzatia cã mã atinge cineva cu mana pe spate.

Ma intorc si-l vad, nu departe de mine.

E slab, negricios, foarte incaruntit si cu o barba care parca-i lipita de obraz.

Isi sprijinã mainile pe mânerul bastonului si ma priveste grav, cu ochii dusi in fundul capului.

Nu intrã in vorba, nu se leaga de mine, dar mi-e frica de el.

Am impresia ca se invarte in cerc in jurul meu...”

Dasa ii arãtã tatalui ei scrisoarea.

A doua zi, Dmitri Stepanovici ii spuse din dosul gazetei, ca din treacãt :

-         Du-te in Crimeea, pisicuto.

-         De ce sa ma duc ?

-         Cautã-l pe Nikolai Ivanovici si spune-i cã-i un gurã-cascã. Sa plece cat mai repede la Paris, la nevastã-sa. La urma urmei, cum or vrea... Treaba lor...

Dmitri Stepanovici se înfurie si se tulburã, desi nu-i placea sa-si dea pe fatã sentimentele.

Dasei ii parea bine.

Isi inchipuia Crimeea ca pe o intindere albastrã, neasemuitã, cantand leganatã de valuri.

Umbra lunga a unui plop urias, o banca de piatrã, o esarfã fluturand si doi ochi nelinistiti, care o urmaresc...

Isi terminã in grabã pregatirile si plecã la Eupatoria, unde isi facea cura Nikolai Ivanovici.

Extras din Calvarul, de A.N. Tolstoi, Volumul I, Cartea Intâi “SURORILE”, paginile 102-114, Editia a VI-a, cu ilustratiile de Kukrîniksî, coperta de I.Molnar, Editura Pentru Literatura Universala, 1961, Moskva 1951, “Hojdenie Po Mukam”, A.N.Tolstoi