Dictionar ortodox, Manastirea Dervent

Dictionar ortodox, Manastirea Dervent

Dervent.ro

axion

(ἄξιον — axion = vrednic, care merită)

— imnul care se cântă în cinstea Sfintei Fecioare, îndată după săvârşirea Sfintei Jertfe, la Liturghia ortodoxă (a Sf. Ioan Hrisostom). Originea Axionului se află în diferitele imne care însoţeau încă din vechime pomenirea nominală a Sfintei Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după epoca ereziei lui Nestorie), ca o manifestare spontană a sentimentelor de iperdulie (supravenerare) faţă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Din Axionul obişnuit, astăzi s-a întrebuinţat mai întâi numai de la partea a doua („Ceea ce eşti mai cinstită...“), text care se află în irmosul Cântării a noua din Canonul (trioda) de la Denia din Joia Patimilor, ce aparţine lui Cosma de Maiuma (Aghiopolitul), sec. VIII, şi care a fost cântat mai întâi în slujba Utreniei şi în alte slujbe. Ulterior, şi anume după sec. X, el s-a amplificat cu partea de la început („Cuvine-se cu adevărat...) a cărei origine se crede că se află în pietatea călugărilor de la Athos (Sf. Munte) (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985. p. 279.).

aleluiarion

(gr. ἀλλιλουιάριον, τό — allilouiarion)

— se numesc stihurile din psalmi care sunt prevăzute a se cânta după citirea pericopelor din Apostol. Odinioară, psalmii se cântau în întregime şi erau însoţiţi de refrenul „Aleluia“ care înseamnă: „Lăudaţi pe Domnul!“, refren cântat de popor după fiecare stih sau verset al psalmului, în cântările sinagogice. Din aceşti psalmi s-au păstrat azi doar un stih sau două. Când aceste stihuri preced pericopa din Apostol, poartă numele de prochimen (adică aşezat înainte); aceste stihuri rămase din psalmii aleluiatici (psalmi care se cântau în întregime şi erau urmaţi de Aleluia şi rânduite a se cânta după Apostol), se numesc aleluiarion. De fapt aceste stihuri, deşi sunt scrise în Apostol, nici nu se mai pun după citirea Apostolului şi în locul lor se cântă doar aleluia (de 3 ori).

baptisteriu

(lat. baptisteriu = cadă sau bazin de baie; gr. βαπτιστήριον, τό — baptistirion, βαπτίζω — baptizo = boteza, a cufunda, a afunda)

— construcţie anexă lângă vechi basilici creştine, anume destinată botezului catehumenilor. În locul ei este astăzi colimvitra. Baptisteriile erau formate, în general dintr-o tindă sau pridvor (în care catehumenii făceau lepădările de păgânism şi de Satana şi mărturisirea de credinţă creştină) şi a doua încăpere de formă circulară sau dreptunghiulară, în care se afla bazinul cu apă pentru botez (κολυμβίθρα — colimvitra); Bazinul era înconjurat de o bordură înaltă de marmură, întreruptă de spaţii prevăzute cu scări care coborau în bazin. Adâncimea bazinului era de 0,45-1,8 m; apa se aducea prin ţevi de plumb sau conducte, din surse de apă naturală (fântână, izvor, râu). Pereţii interiori ai baptisteriului se pictau în frescă sau mozaic, specific baptismală (ex. Botezul lui Iisus sau porumbelul zburând peste apele potopului, având în cioc ramura de măslin, simbolizând pogorârea Sfântului Duh ş.a.). Uneori baptisteriile erau de dimensiuni foarte mari, şi cu timpul au fost transformate în biserici. Unele s-a păstrat până azi; cele mai multe — în Italia (la Verona, Florenţa, Pisa ş.a.), în Franţa (la Riez, Poitiers), la Constantinopol, baptisteriul construit de Iustinian, lângă biserica Sf. Sofia (în formă patrulateră, cu o cupolă aurită), transformat în 1618 în mormânt turcesc (al sultanului Mustafa I). Baptisterii anexe aveau şi unele biserici din Dobrogea (la Callatis, Axiopolis, Adamclisi), descoperite prin săpăturile arheologice. Începând din sec. VII-VIII, când pedobaptismul (botezul copiilor) s-a generalizat, baptisteriile nu se mai construiesc şi botezul se săvârşeşte acum în interiorul bisericii, folosindu-se pentru aceasta nişte vase speciale mobile (un fel de cazane mari de aramă, cu toarte) numite la ortodocşi cristelniţă sau colimvitră, iar la catolici Vasul de Botez (fons, baptismale, cuve, baptisterium) (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 461-468).

Bogoslov

(slv. „cel ce grăieşte despre Dumnezeu, teolog“)

— Sf. Ioan Evanghelistul e numit şi Bogoslovul; Sf. Grigorie de Nazianz, arhiep. al Constantinopolului, mare cărturar şi Părinte bisericesc, sec. IV, era numit şi Sf. Grigore Teologul (Bogoslov şi Teolog, cu acelaşi înţeles).

cărţile sibiline

— erau o colecţie de oracole greceşti atribuite profetesei Sibylla din Cumae. Romanii le consultau în situaţii excepţionale (cazuri de calamităţi, expieri, purificări). Cei ce explicau Cărţile sibiline erau Quindecemvirii, preoţi însărcinaţi cu oficiul de aducere a sacrificiilor.

Cântarea cântărilor

— carte canonică din Vechiul Testament, atribuită regelui Solomon; repetarea cuvântului pentru exprimarea unei noţiuni este, în lb. ebraică, o modalitate de redare a superlativului: şir haşşi-rim; lat. canticum-canticorum înseamnă cântare sublimă, mai presus de oricare altă cântare, aşa cum explică Origen titlul cărţii [ca şi Sfânta Sfintelor — partea cea mai sfântă din locaşul de închinare la evrei; (Studiul Vechiului Testament pentru Institutele Teologice, – colectiv: pr. prof. V. Prelipceanu, pr. prof. N.Neaga, pr. prof. Gh. Barna şi pr. prof. M. Chialda), Bucureşti, 1985.)]. Unii cercetători au exclus paternitatea lui Solomon, considerând Cântarea Cântărilor o carte de provenienţă populară, deoarece între textele ei şi cântecele de nuntă ale ţăranilor sirieni şi ale vechilor evrei ar exista multe asemănări, dovadă textele cuneiforme, descoperite în urma săpăturilor arheologice din Mesopotamia, între care au fost descifrate două poeme erotice cuprinzând versuri şi expresii identice cu cele din poemul biblic. Scrisă într-un stil înflăcărat, plin de metafore şi comparaţii ce degajă senzualitate şi erotism, descriind dragostea regelui pentru Sunamita (Sulamita, pe care unii cercetători o identifică cu fiica faraonului Hiram, devenită soţia lui Solomon, alţii cu regina din Saba sau cu o păstoriţă adusă în haremul regelui). Deci, considerând forma şi fondul literar, au apărut îndoieli privind caracterul religios al acestei cărţi. Teodor de Mopsuestia (sec. V) consideră că Solomon a scris acest poem în apărarea soţiei sale egiptene, fiica faraonului, care, având pielea neagră, nu era agreată şi nu se bucura de popularitate în Ierusalim. Biserica a recunoscut pe Solomon ca autor al cărţii, dar respinge interpretarea literară şi, printr-o interpretare mistica, îi atribuie un înţeles alegoric. Autorul îşi exprimă sentimentele religioase în forma unei cântări de dragoste între Mire şi Mireasă, căci numai aşa se putea face înţeles de coreligionarii săi. Cântarea Cântărilor a intrat în ritualul evreiesc, fiind citită în prima zi de Paşti, ca o rugăciune, sub forma unei drame mistice, fiind împărţită în monologuri şi dialoguri, îmbinate cu cântări corale. Conţinutul vrea să exprime transformările care au avut loc în raporturile dintre Israel şi Iahve, începând cu perioada de la ieşirea din Egipt şi până la sfârşitul vieţii fiecărui iudeu, când se eliberează de suferinţele pământeşti şi se uneşte cu Iahve. Începând din sec. III d.Hr. şi creştinismul a inclus Cântarea Cântărilorîntre cărţile canonice, dându-i o nouă interpretare. Cartea este o alegorie a unirii dintre Hristos şi Biserică. Hristos e logodnicul, iar logodnica e Biserica creştină; prietenii celor doi logodnici sunt reprezentaţi alegoric sub chipul îngerilor, proorocilor şi patriarhilor.

camilafca

— se numeşte potcapul acoperit cu un văl negru ce atârnă până la jumătatea spatelui, şi pe care îl poartă ierarhii şi călugării ortodocşi când asistă la slujbă în zilele de sărbătoare, precum şi la anumite ceremonii. Această camilafcă(ἐπικαλύμμαυχον, τό — epicalimmaihon), numită şi camelafcă sau calemafcă, se acordă monahului când e tuns în monahism şi primeşte rasa (haina de călugăr).

campanilla

— e turnul-clopotniţă la bisericile catolice. Caracteristică la aceste clopotniţe sunt terminaţiile în turnuri piramidale, cu vârfuri ascuţite şi foarte înalte.

a cădi

— a tămâia.

catehumen

(lat. catehumenus, gr. κατηχούμενος — katihumenos)

— catehumeni se numeau, în primele veacuri creştine, acei oameni care se iniţiau şi se instruiau în credinţa creştină, pregătindu-se pentru a primi botezul. Cei mai avansaţi în învăţătura creştină şi în credinţă erau propuşi candidaţi la botez (lat. iluminandi sau competents; gr.φωτιζόμενοι — fotizomeni). Pentru instruirea (catehizarea, iniţierea) catehumenilor erau săli speciale (construcţii-anexe, pe lângă bisericile paleocreştine), în legătură cu baptisteriile. Cu vremea, aceste catehumenia au devenit adevărate şcoli pentru toţi credincioşii; unele erau vestite (ex. Şcoalacatehetică din Alexandria, din Cezareea palestinei etc.). Astfel, se formează centre de viaţă culturală pe lângă biserici, aşa cum vor deveni mănăstirile în Evul Mediu (la noi, Mănăstirea Neamţ).

chenoză

(κένοσις, ἡ, κένωμα, τό — chenosis, chenoma = a se goli, a se umili)

— „umilirea cea de bunăvoie pentru păcătoşi“ a Fiului lui Dumnezeu, care S-a întrupat spre mântuirea lor. Această întrupare a lui Dumnezeu în om în scopul mântuirii omului a însemnat un act de smerenie, determinat însă de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat şi care numai prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, ca om, putea fi mântuit

Chinovie

gr. κοινόβιον, τό — chinovion = în comun, care trăieşte în comun)

— se numeşte o mănăstire în care viaţa călugărilor este comunitară: nu au avere personală, muncesc împreună, mănâncă la trapeză şi au ca locuinţă o chilie în incinta mănăstirii; ei sunt subordonaţi stareţului care se îngrijeşte de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce. Asemenea organizare monahală se numeşte chinovitică, iar călugării se numesc chinoviţi sau cenobiţi. Aceasta se deosebeşte de organizarea idioritmică, în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc), aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afară de incintă. Dacă din punct de vedere material sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică; şi în aceste mănăstiri se află un stareţ care este conducătorul şi care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mănăstirea respectivă. Viaţa monahală este organizată în sec. IV de Sf. Vasile cel Mare, care a scris şi „Reguli pentru viaţa monahală“, prin care se reglementează viaţa şi activitatea călugărilor din mănăstiri. Organizatori ai vieţii monahale în Răsărit au fost, pe lângă Sf. Vasile şi Sf. Pahomie cel Mare, Sf. Teodor Studitul şi Sf. Atanasie Atonitul, iar în Apus, monahismul e organizat de Sf. Ioan Cassian şi Sf. Benedict de Nursia. O colecţie de Reguli monahale stau la baza cărţii Tipicul cel mare, atribuit Sfântului Sava (sec V-VI), marele organizator al monahismului palestinian şi ctitorul marii mănăstiri „Sf. Sava“ de lângă Ierusalim (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 20-21).

capişte

(slv. kapiste, d. kapi= idol, chip)

— templu păgân, capişte idolească.

Condacul

— este, în cântarea psaltică, o strofă poetică, aşezată după cântarea a treia sau a şasea a Canoanelor (în Minee, Octoih şi Triod), care se cântă la Liturghie după troparele de la vohodul mic, precum şi în rânduiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecerniţă, Miezonoptică). Condac (κοντάκιον — kontakion, derivat probabil de la subst. κοντός, ὁ — o kontos = băţ, bastonaş, pe care se înfăşurau în formă de sul manuscrisele vechi). Condacul de azi, din cărţile de ritual nu e decât un rest din cele de odinioară, care erau nişte compoziţii poetice mari, poeme imnografice având câte 18-24 de strofe sau tropare şi fiecare strotă e compusă din 20-30 de versuri scurte, cu o structură identică privind numărul silabelor şi locul accentelor, strofe legate între ele prin aceeaşi temă, formând o unitate narativă în care se celebrau momente din viaţa şi activitatea Mântuitorului, a Sfintei Fecioare sau a diferiţilor sfinţi. Strofele erau legate între ele printr-un acrostih. Epoca de glorie a condacului în imnografia religioasă este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la început (în faţă) o strofă, care, ca fond, nu avea nimic comun cu restul strofelor, decât melodia şi refrenul. Acesta strofă poetică, izolată, mai scurtă, se numea κουκούλιον — kukulion sau προίμιον — proimion (ante strofă). De fapt aceasta este strofa care se păstrează până azi sub denumirea de condac. Din şirul de strofe al vechilor condace s-a păstrat şi prima strofă (ce urma antestrofei), al cărei rol era de model pentru celelalte strofe (privind forma, adică numărul de silabe şi accente) şi care se numea icos. Icosul se citeşte după condac. Restul strofelor din condac au ieşit cu timpul din uzul cultului şi n-au mai fost transcrise în cărţile de ritual. Cel mai vechi autor de condace şi cel mai vestit imnograf bisericesc este Sf. Roman Metodul (Dulce Cântăreţul), sec. VI. Lui i se atribuie singurul dintre poemele sau condacele vechi care s-au păstrat în întregime în cărţile de ritual (Ceaslov şi Triod) şi care se întrebuinţează in serviciul bisericesc sub denumirea de Acatistul Maica Domnului şi care se citeşte, de obicei, în rânduiala Utreniei din sâmbăta a cincea a Postului Mare (denia de vineri seara). Denumirea de acatist (ἀκάθιστος — akatistos, de la ἀκαθίζω — akatizo = a nu şedea), este o rugăciune în timpul căreia nu se poate sta jos, ci trebuie cântată şi ascultată stând în picioare. Compoziţiile imnografice care s-au creat după modelul vechiului condac, numit Acatistul Maicii Domnului, nu s-au mai numit condace, ci acatiste, deşi au forma vechilor condace. Aceste acatiste s-au creat în cinstea diferiţilor sfinţi sau a diferitelor sărbători (ex. Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul Sfiiţilor Arhangheli). Textele lor se află în Ceaslovul Mare sau în cărţi deosebite, numite Acatistiere, precum şi în cărticelele (extrase) care cuprind câte un singur acatist, numite Filade. Un condac întreg, sub forma sa iniţială (de 24 de strofe) s-a păstrat în slujba înmormântării preoţilor şi diaconilor de mir, integrat între odele 6 şi 7 ale canonului acestei slujbe; vezi şi acatist , Roman melodul .

Vohod

(slv. „ieşire“)

— cuvânt ce denumeşte două momente importante din cadrul slujbei Sfintei Liturghii în Biserica Ortodoxă: Vohodul mic şi Vohodul mare. Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie (lat. introitus = purtarea solemnă a Sf. Evanghelii) se face după ce se cântă Fericirile; preotul face trei închinăciuni în faţa Sf. Mese, cu multă evlavie ia Sfânta Evanghelie şi pune în locul ei, pe antimis, Sf. Cruce; ţinând Sf. Evanghelie în dreptul frunţii, ocoleşte cu ea Sf. Masă şi iese pe uşa de nord a altarului până în mijlocul naosului, precedat de un purtător de lumină (cu lumânare sau sfeşnic), rosteşte o rugăciune, apoi se îndreaptă spre altar printre sfeşnicele împărăteşti, se opreşte în faţa uşilor împărăteşti şi, când la strană s-a terminat de cântat Antifonul III (Fericirile ori troparul), preotul înalţă Sf. Evanghelie şi zice „înţelepciune drepţi!“, apoi intră în altar, ridică crucea de pe antimis şi pune în locul ei Sf. Evanghelie. Semnificaţia acestui ritual solemn, care se săvârşeşte în timpul Liturghiei catehumenilor, este simbolică. Ea înseamnă epifania Domnului (arătarea Sa către oameni, la Botezul de la râul Iordanului, când a fost mărturist ca Fiul lui Dumnezeu de însuşi Tatăl, iar apoi începerea activităţii publice, prin propovăduirea Evangheliei). În Sf. Evanghelie, la Vohodul mic, credincioşii văd pe Hristos însuşi: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos.... Aliluia!“. Vohodul mare sau ieşirea cu Sfintele Daruri (gr. ἡ μεγάλη εἴσοδος; ἡ τῶν δῶρων εἴσοδος — i megali eisodos; i ton doron eisodos) înseamnă luarea cinstitelor Daruri de la proscomidiar, unde au fost pregătite (vezi şi miridele, proscomidia ), purtarea lor solemnă în mijlocul naosului, unde preotul, ţinând în mâini Sf. Potir şi Sf. Disc, precedat de un purtător de lumină, iese pe uşa de miazănoapte şi se opreşte în mijlocul naosului, cu faţa spre apus; aici continuă să facă pomenirile, cuprinse în Liturghier, binecuvintează spre răsărit şi intrând pe uşile împărăteşti în altar, depune Darurile pe Sf. Masă, în timp ce corul continuă să cânte partea a doua a Heruvicului („Ca pe împăratul...“). Vohodul mare simbolizează ultimul drum făcut de Domnul Hristos în Ierusalim, înainte de Patima Sa, jertfindu-Se pentru mântuirea neamului omenesc.

Vovedenia

Ovedenia

— nume folosit în popor pentru sărbătoarea „Intrarea Maicii Domnului în biserică“.

(vezi si Cultul Marial )

Sursa:

Dictionar ortodox, Manastirea Dervent, dervent.ro