Sfânta Tainã a Mirului ( Mirungerea )

Sfânta Tainã a Mirului ( Mirungerea )

Strâns legatã de Taina botezului este Taina sfântului Mir sau Mirungerea, ambele Taine fiind cuprinse în aceeasi rânduialã culticã în Molitfelnic.

Sfantul Mir sau Mirungerea este Taina prin care noul botezat, îndatã dupa botez, primeste harul Duhului Sfant spre a se întãri si spori în noua viatã dobânditã prin botez.

Acest efect al Tainei îl aratã si numirile de “pecete” si “întãrire” : “Iar cel ce ne intareste pe noi ... si ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit pe noi” ( II Cor. 1, 21-22 ), si : “ Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti in ziua rascumpararii” ( Efes. 4, 30 ).

Alte numiri ale Tainei sunt :

1. ungerea mantuirii,
2. impartasirea Duhului,
3. confirmare,
4. desavarsire,
5. si altele,

toate aratand roadele sau efectele ei.

Cat priveste numirea de “Taina puterii mainilor”, aceasta ne aratã modul in care aceasta Taina se administra la inceput de catre apostoli ( cf. Fapte 8, 17 ; 19, 6 ).

Raportul dintre efectele acestei Taine si efectele Tainei Botezului este asemanator celui dintre cresterea trupeasca si nastere.

Caci, precum noul nascut are nevoie de o ingrijire deosebita pentru a creste, tot asa si noul nascut duhovniceste are nevoie de intarire prin haruri noi, spre a creste in noua viatã pe care a dobandit-o prin botez.

Asadar, harul primit prin Taina sfantului Mir este necesar cresterii si desavarsirii moral-spirituale a celui renascut prin botez, fapt pentru care unii parinti bisericesti, ca bunãoarã Chiril al Ierusalimului, spun cã abia dupa primirea sfantului Mir, noul botezat e vrednic sa poarte numele de crestin.

Necesitatea acestei Taine o aratã si Nicolae Cabasila, care spune cã prin Taina sfantului Mir se pun in lucrare puterile date omului prin botez.

Desi nu se cunoaste momentul instituirii acestei Taine, caracterul ei de Taina, si nu de simpla ierurgie asemanatoare ungerii cu untdelemn din Vechiul Testament, rezultã din numirile pe care ea le poarta, numiri care se referã atat la partea vazuta si nevazuta a ei, cat si la efectele ei asupra primitorului ( Fapte 8, 14-16 ; 19, 6 ; vr. 6, 2 ; I Ioan 2, 20 ; Efes. 4, 20 ; Ioan 7, 38 ; I Cor. 1, 21-23 s.a. ).

Atat Sinodul din Laodiceea, cat si numerosi sfinti parinti, ca :

1. Irineu,
2. Teofil de Antiohia,
3. Ciprian,
4. Chiril al Ierusalimului,
5. Fericitul Augustin
6. si altii

ne dau marturie cu privire la numirile si importanta acestei Taine.

Cu privire la modul de administrare a ei, Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne oferã dovezi din care rezultã cã aceasta taina se savarsea la inceput in doua feluri :

1. prin punerea mainilor de catre apostoli, sau de catre episcopi, asupra celor botezati,
2. sau prin ungerea cu mir sfintit.

Dar indiferent daca ambele practici coexistau in epoca apostolica, sau daca practica ungerii e mai nouã, aparand odata cu raspandirea crestinismului in spatii mai largi si mai indepartate, unde Apostolii si episcopii nu se puteau deplasa usor, si unde Taina se savarsea de catre preoti, prin ungere cu mirul sfintit anterior de apostoli sau de episcopi, este absolut sigur cã ambele practici se refereau la una si aceeasi Taina, deoarece sfintii parinti fie ca vorbesc despre Taina “punerii mainilor”, fie a “mirungerii”, aduc aceleasi temeiuri biblice in favoarea amandurora.

Deci punerea mainilor si ungerea cu mir sfintit reprezintã douã lucrari deosebite ca formã, dar ambele legate de aceeasi Taina, avand acelasi efect.

Remarcãm cã astazi Biserica Ortodoxa savarseste aceasta taina prin episcop sau preot, dar numai prin ungere cu mir sfintit, in timp ce Biserica Romano-Catolica pastreaza in ritualul Tainei ambele forme impreunate, ceea ce constituie o dovada in plus cã este vorba de una si aceeasi tainã.

Materia Tainei este mirul sfintit ( untdelemn amestecat cu numeroase aromate ), care se sfinteste de Patriarhul fiecarei Biserici Autocefale inconjurat de tot Soborul Ierarhilor in functiune, in Joia Patimilor.

Formula Tainei este :

“Pecetea darului Duhului Sfant”.

Ungerea trupului la principalele organe se face pentru ca Duhul Sfant sa imprime acestora puterea de a-si indeplini functiile lor, in vederea cresterii si desavarsirii primitorului in viata duhovniceasca.

Biserica Ortodoxa administreaza Taina sfantului mir îndatã dupã Botez.

Aceasta practica strãveche isi aflã temeiul in cuvintele sfantului apostol Pavel : “Nu întristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, întru care ati fost pecetluiti in ziua Rascumpararii” ( Efes. 4, 30 ).

“Ziua Rascumpararii” înseamnã aici ziua Botezului ( cf. Sf. Chiril al Ierusalimului, cateh. 3, 1 ; can. Sinod. Laodiceea ; epist. Papei Melchisedec catre episcopii spanioli, etc. ).

Împotriva acestei practici stravechi, Biserica Romano-Catolica incepand cu Veacul XIII, amânã conferirea acestei taine copiilor pana la vârsta de 12 ani, sau cel putin 7 ani, numind-o “Sacramentum Confirmationis” ( sacramentul confirmatiunii ).

Ea justificã aceasta practica pe considerentul cã, daca Taina se dã copiilor indata dupa botez, ea este de putin folos, deoarece ei n-au atunci ratiunea dezvoltata, in timp ce daca se administreaza mai tarziu, cand acestia au ratiunea mai dezvoltata, ea constituie intr-adevar, un mijloc de intarire si pregatire in lupta pentru credinta in Hristos.

Aceasta justificare n-are insa temeiuri suficiente, deoarece este mai firesc si mai logic, precum rezultã din insasi fiinta acestei Taine, ca ea sa fie impartasita copiilor indata dupa botez, deoarece atunci ea este mai necesara dezvoltarii spirituale a noilor botezati, ca urmare a renasterii lor prin Taina Botezului.

Numai aceasta Taina face ca bogatia darurilor Botezului din “ziua rascumpararii” sa devina insusire personala a crestinului, pentru ca acesta, indata dupa botez, sa poata inainta pe calea innoirii, sfintirii si cresterii sale duhovnicesti.

Nu este deci de mirare, daca in zilele noastre se ridicã printre teologii romano-catolici glasuri care exprimã dorinta ca aceasta Tainã sa se administreze si in Biserica lor, copiilor, indata dupa botez.

Protestantii, denominatiunile crestine si sectele nu recunosc aceasta Taina nici macar ca simbol, afirmand cã Sfanta Scriptura nu vorbeste nicaieri despre o asemenea Tainã, ea fiind doar o ceremonie unitã cu Botezul, iar ungerea cu mir e o practica, nu numai fara caracter de taina, dar ea nici nu provine de la Hristos.

Afirmatiile lor sunt insa lipsite de adevar, deoarece, din faptul cã nu oricine boteza in timpul apostolic era si indreptatit sa-si puna mainile asupra celor botezati, ci numai apostolii ( iar mai apoi episcopii ), rezultã cã ea era o Tainã deosebita de cea a Botezului, prin care se impartasea Duhul Sfant celor botezati ( Fapte 8, 14-15 ).

Cat priveste ungerea cu mir sfintit, ea a inlocuit practica punerii mainilor, dar efectele acesteia raman identice cu cele ale punerii mainilor, care ramane numai in practica hirotonirii.

Rezultã cã punerea mainilor din epoca apostolica a fost o practica importanta, deoarece aflãm din Noul Testament cã ereticul Simon Magul a insistat pe langa Apostolii Petru si Ioan sa-i vanda puterea de a impartasi pe Duhul Sfant ( cf. Fapte 8, 18-19 ).

Cat priveste obiectia care vine din aceeasi parte, anume cã Duhul Sfant poate fi impartasit nu numai celor botezati, ci si celor nebotezati fara Taina mirului, cum a fost cazul cu pãgânii sutasului Corneliu ( cf. Fapt 10, 44 s.u. ), ea nu poate sta in picioare, deoarece acest caz aratã numai faptul cã Duhul Sfant poate fi impartasit in mod extraordinar si pe alta cale decat cea a sfintelor Taine, deoarece “vantul suflã unde vrea” ( Ioan 3, 8 ) ; dar calea obisnuita de impartasire a Duhului, lasata de Mantuitorul Hristos Bisericii Sale, ramane, desigur, numai cea a Tainelor.

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )