Do
we forget ? Est-ce que nous oublions ? Oare uitãm ? ( Psihologie cognitiva )
Nota : Ne punem aceasta problema pentru
subiectul normal, excluzand cazurile
patologice de sindrom Korsacoff sau Alzheimer.
“ Am aratat anterior
cat de variabile sunt performantele de reactualizare, si ca un esec al
reactualizarii nu inseamna o deficienta a memoriei.
Pur si simplu
nu am folosit o modalitate adecvata de reactualizare.
Oare nu cumva am putea explica
uitarea in mod exhaustiv, ca o deficienta exclusiva a reactualizarii, nu ca un
declin general al memoriei ?
Exista,
totusi, informatii pe care nu ni le aducem aminte, oricate eforturi am face,
oricate metode am incerca intr-un timp fizic acceptabil.
De exemplu, ce am facut in urma cu trei ani, cinci zile
si doua ore ?
Nu cumva
informatiile noastre despre acel moment s-au pierdut definitiv, au disparut din
sistemul nostru cognitiv ?
O serie de
investigatii efectuate de T.O. Nelson (
1971, 1977, 1978 ) ne indeamna sa fim prudenti inainte de a raspunde afirmativ
la astfel de intrebari.
Intr-unul din
experimentele sale, Nelson si colaboratorii ( 1978 ) solicita unui lot de
subiecti sa invete perechi de cuvinte si cifre, asemanator probei administrate de Anderson ( 1983 ).
Dupa un interval
variabil, de la 48 de ore la doua saptamani, subiectii sunt solicitati sa
reproduca perechile invatate.
Ei reproduc,
in medie, numai 75 % dintre ele.
Inseamna oare,
ca cele 25 % sunt uitate ?
Pentru a oferi un
raspuns la aceasta intrebare, Nelson opereaza asupra perechilor uitate, in felul
urmator : o parte raman neschimbate, iar o alta parte sufera unele modificari,
in sensul ca cifra asociata cuvantului se schimba.
De exemplu,
anterior era perechea “ cafea – 11 “, acum ea devine “ cafea – 32 “.
Dupa o noua
faza de invatare, atat a perechilor modificate,
cat si a perechilor nemodificate, se probeaza la a doua testare a
performantelor de reproducere.
Daca
perechile, nereproduse anterior, ar fi fost complet eludate din memorie, atunci
performantele din a doua faza la perechile modificate si perechile
nemodificate, ar fi fost identice.
Rezultatele sunt
insa, cu totul altele : perechile nemodificate sunt reamintite in proportie de
75 %, perechile modificate – in proportie de 43 %.
Pe baza
acestor rezultate, conchidem ca informatiile care anterior nu au fost
reamintite, nu s-au pierdut, practic, din memorie, ci ele au fost subactivate.
A doua faza de
invatare le-a ridicat acest rest de activare, astfel incat le-a facut
accesibile constiintei si, deci, reproductibile.
Experimentele
de recunoastere au dat rezultate similare.
Itemii care nu
au fost recunoscuti in prima etapa, au fost amestecati cu noi itemi, dupa care
a urmat o noua faza de recunoastere.
Rata de
recunoastere a stimulilor mai vechi, a fost net superioara, comparativ cu rata
recunoasterii noilor stimuli.
Despre
prodigiozitatea memoriei umane se gasesc referinte in multe alte cercetari
experimentale.
De pilda,
Shepard ( 1967 ) efectueaza o investigatie, in cadrul careia subiectii
vizioneaza timp de cateva secunde, sute de fotografii.
Testati la scurt
timp dupa aceea, ei au recunoscut aproape toate imaginile prezentate.
Mai mult,
chiar dupa cateva saptamani, subiectii din lotul experimental recunosteau o
mare parte dintre fotografii.
O serie
intreaga de date, de natura anecdotica, sustin ideea permanentei memoriei de
lunga durata.
Dupa cincizeci
de ani de la terminarea scolii, multe persoane isi aduc aminte cuvinte dintr-o
limba straina, pe care o invatasera in scoala, dar pe care nu au mai
practicat-o ulterior ( Barsalou, 1992 ).
Daca
cunostintele invatate raman permanent in memorie, de ce, totusi, nu ni le
reamintim ?
Lasand la o
parte caracteristicile procesului de reactualizare, discutate anterior, ce se
intampla cu cunostintele noastre, intre momentul invatarii si momentul
actualizarii ?
Care sunt
fenomenele care au loc in acest interval de timp, si ingreuneaza reamintirea ?
Am putea raspunde printr-o simpla propozitie : se
subactiveaza.
Dar un astfel
de raspuns nu rezolva problema de fond.
De ce anume se
subactiveaza ?
Cum actioneaza
subactivarea ?
Pentru a oferi
un raspuns exhaustiv, macar la una dintre aceste intrebari, ar trebui sa scriem
inca o carte, mai voluminoasa ca aceasta.
Constienti de
propriile limite, ne propunem numai sa trecem in revista cateva dintre
mecanismele implicate in deteriorarea nivelului de activare a cunostintelor.
Reamintim ca
nivelul de procesare a informatiei, gradul de elaborare a informatiei stocate,
au implicatii majore, pe care nu le mai reluam aici.
Interferenta
Interferenta
este un fenomen cunoscut de multa vreme, dar mecanismul ei continua sa fie
incomplet explicat.
In esenta, ea vizeaza influenta pe care cunostintele
invatate, o au unele asupra celorlalte.
In cazul in care,
cunostintele anterior invatate reduc rata de reactualizare a cunostintelor
dobandite ulterior, aveam de-a face cu interferenta proactiva.
Aceeasi influenta,
exercitata insa de ultimele cunostinte, asupra celor anterioare, poarta numele
de interferenta retroactiva.
Subliniem ca,
aceste notiuni doar descriu, dar ele nu explica mecanismul responsabil de
producerea fenomenului.
Unul dintre
candidatii la o explicatie posibila, este mecanismul inhibitiei laterale.
El are nu
numai plauzibilitatea neuronala, dar este in acord cu o serie de date
experimentale asupra interferentei.
De pilda, se
constata ca interferenta dintre doua categorii diferite de cunostinte – de
pilda, numere si cuvinte – este mai mica decat in cazul in care cunostintele
memorate succesiv, fac parte din aceeasi categorie.
Or, inhibitia
laterala este mai redusa in primul caz, decat in al doilea caz.
Ca sa luam in
discutie doar inca un exemplu, sa ne reamintim de efectul
spatierii.
Spatierea –
interpolarea unor itemi diferiti, intre doua prezentari ale aceluiasi item –
imbunatateste performantele mnezice.
Deci, si in
acest caz, putem spune ca inhibitia laterala este mai redusa.
Oricum, pare
cel putin posibil sa vedem in interferenta, o emergenta comportamentala a
mecanismului de inhibitie laterala a unitatilor cognitive.
Mai credem ca,
inhibitia laterala nu actioneaza numai intre cunostintele din MLD ( memoria de
lunga durata ), ci si in cadrul memoriei de lucru.
Ca atare,
interferenta este un fenomen comun celor doua tipuri ale memoriei, nu asa cum
se sustine adesea, un fenomen specific MLD.
Efectul FAN
Efectul FAN (
= facts added to nodes ) a fost
pus in evidenta de J.R. Anderson ( 1973, 1976 ).
Intelegerea
lui completa presupune o serie de informatii, despre reprezentarea
cunostintelor.
Deocamdata,
este suficient sa stim ca, la nivel comportamental, el se manifesta prin
incetinirea ritmului reactualizarii, in functie de sporirea informatiilor pe
care le avem despre un anumit obiect.
De exemplu, in
faza de invatare, subiectul poate sa memoreze o multime de informatii despre un
individ “ Ion “ : - ex, :
- “ Ion locuieste la Cluj “,
- “ Ion are automobil “,
- “ Lui Ion ii place palinca “,
- “ Ion este cumnat cu Maria “,
- “ Ana este sotia lui Ion “, etc..
Cu cat avem
mai multe cunostinte despre Ion, cu atat ne este mai greu sa ne reamintim cu
exactitate o anumita informatie despre Ion.
Dupa cateva minute, incercati sa raspundeti daca Maria,
sau Ana, este sotia lui Ion ?
Efectul FAN se
realizeaza subconstient ; el nu este in intentia subiectului.
Anderson si
Bower ( 1973 ) explica acest fenomen, recurgand la mecanismele de propagare a
activarii.
Cand solicitam
o informatie despre un obiect, reprezentarea cognitiva a obiectului respectiv,
este activata din MLD ( memoria de lunga durata ).
Daca cunoastem un
singur fapt despre obiectul respectiv, propagarea activarii este rapida, si
raspunsul este aproape instantaneu.
Daca stim doua
lucruri despre acelasi obiect, aceeasi activare trebuie sa se propage in doua
directii, deci plusul de activare primit de aceste unitati va fi mai mic, iar
propagarea va fi mai lenta, s.a.m.d. .
Cu cat creste numarul de cunostinte sau fapte pe care le cunoastem despre
un individ, cu atat mai lenta este reactualizarea unei informatii specifice.
Silit sa
raspunda in limita de timp, subiectul va conchide ca el a uitat – a pierdut din
memorie – informatia respectiva.
Mecanismele
de aparare ale eului
Notiunea de
mecanism de aparare a fost lansata in Psihologie, de Sigmund Freud si ea a fost
consacrata de fiica sa, Anna Freud, intr-o carte celebra, Mecanismele de aparare ale eului ( 1937 ).
Intr-o definitie simplificata, mecanismele de aparare sunt
procedurile utilizate de Ego, confruntat cu pulsiunile libidinale ale Id-ului,
de reprimare a informatiilor care l-ar putea pune in pericol.
Unul dintre aceste
mecanisme este represia.
El consta in
blocarea accesului in constiinta, a informatiilor despre fantasmele sau
dorintele sexuale ale subiectului.
Amnezia infantila, adica absenta
amintirilor din primii ani de viata, este explicata de psihanalisti, tocmai
prin continutul libidinal, care a fost exclus din campul constiintei.
Esenta
terapiei psihanalitice consta tocmai in a elibera continutul reprimat, “ acolo
unde a fost Id trebuie pus Ego “.
Desi se
contureaza o explicatie cognitivista
riguroasa a acestor mecanisme defensive, care ridiculizeaza toata terminologia
psihanalitica excesiv de mitologizanta, analiza acestora este extrem de
productiva.
Ea ne atrage
atentia asupra unor procesari inconstiente ale
informatiei, neglijate de cognitivisti, cu
semnificatii deosebite pentru arhitectura sistemului cognitiv in general, pentru organizarea cunostintelor in memorie, in special.
*
Rezumand ceea
ce am spus pana acum despre uitare, sa remarcam ca suntem in fata unui fapt de
experienta, si a doua explicatii posibile.
Este un fapt cert,
ca nu ne putem reaminti in orice moment, orice cunostinta invatata anterior.
Prima explicatie este ca, anumite cunostinte – de ex. :
cunostintele cu valoare adaptativa scazuta – se deterioreaza, si ele dispar din
memorie.
A doua explicatie – in contul careia am oferit o serie de date
experimentale – considera ca, nimic din ceea ce am invatat nu se sterge din
memorie.
Anumite evenimente nu pot fi reproduse sau recunoscute,
din cauza deficientelor mecanismelor de reactualizare, nu din cauza unei
deficiente a memoriei, in general.
Desi am
favorizat cea de-a doua explicatie, la rigoare pe baza datelor experimentale
disponibile, nu putem transa definitiv in favoarea niciuneia dintre
explicatiile concurente.
Am putea spune
ca, ambele sunt partial adevarate.
Acesta ar fi
insa un truc dialectic comod, cu consecinte negative pentru cercetare.
Preferam mai
degraba sa cautam raspunsul analizand un tip de memorie, care se bucura de tot
mai mare interes din partea cercetatorilor in ultimii ani : memoria implicita.
( extras, curs
universitar, Psihologie cognitiva Modele
teoretico-experimentale, Mircea Miclea, Universitatea
Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, editia a II- a revazuta, Ed. Collegium Polirom,
Iasi, 1999 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu