La castel in poartã oare cine bate ?, In casa bunicilor, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

La castel in poartã oare cine bate ?, In casa bunicilor, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

-         Eu sunt, bunicule, eu...

Soneria parcã s-a dus hãt departe, ca o vorbã trecutã din gurã în gurã, din strajã în strajã, pana sa ajungã tocmai în fundul cetãtii.

Apoi a nins mult si bine asupra nepotului cu geamantanul, cu geanta si cu inima, învechindu-i asteptarea, mosnegindu-l.

Nu-i târziu – acasã nici nu s-ar fi pus la masã, - dar parcã-i miezul noptii.

Tipenie de om.

În brazi, ciorile vorbesc rãgusit într-un fel de tigãneascã, fãcându-si semne negre.

Câinii nu mai latrã.

Ninsoarea fâlfâie si tremurã.

Vântul si-ascultã glasurile când de lup si când de cucuvaie.

Mutã, întunecatã, ninsã si oblonitã, casa bunicilor e zmeiascã.

Daca n-ar sti cã înlãuntru sunt bunicii, surghiunitul ar lãsa geamantanul la usã si ar fugi fara sa mai priveasca in urmã.

Dar fiindcã stie cã-s bunicii, stã, si-i pare rãu cã stie.

Obloanele usii se crapã pocnind si scârtâind ca un dulap care de ani si ani nu a mai fost deschis.

Cu scufã albã de pichet, apare capul bunicului.

-         Da, bunicule, eu sunt.

Intrã.

-         Bagã de seamã sa nu te tragã, - rãsunã de dincolo glasul bunicei.

Nepotul începe, glãsuind zgribulit si ponosit ca greierul în casa furnicii.

Bunicul îl ascultã alb, dã din cap, ridicã din sprâncene, ofteazã si iar dã din cap.

Miroasã a sobã caldã si a fum albastru de rîsinã.

Vine si motanul, alintându-se pânã-n vârful cozii, de picioarele bunicului.

Bunicul obloneste usa.

Peste cãmasa de noapte are halat lung de pichet cu picãtele rosii.

Asa aveau si nepotii cand erau mici.

Halatul a intrat la spãlat si i-a rãmas prea strâmt la umeri.

Fatza bunicului e mult mai turtitã si botitã decât ziua.

Bunicul e ca o bãbutã cu mustatã albã.

Fiindca il are inaintea ochilor numai pe bunic, nepotul povesteste mai cu usurintã despre boala fratilor si hotarârea mamei.

Soba de fier din antretzel are un fel de scufã, ca si bunicul, o oalã cu apã care fierbe, târâind somnoros.

-         Noi tocmai ne culcasem, spune bunicul. Dezbracã-te mata, drãgutã.

-         Poftim ? ! Si unde-am sa-l culc ? rãsunã aprig de dincolo, din nevãzute, glasul bunicei.

Bunicul ofteazã.

Glasul bunicei a venit ca buzduganul Zmeului.

-         Bunicã, sa nu mã dezbrac ?

-         Cine ti-a spus una ca asta, berechetule ? Doar n-ai sa dormi cu paltonul !

-         Dezbracã-te mata, drãgutã, vorbeste în soaptã bunicul, cu mâna la gurã, fiindca n-are dantura.

Nepotul se dezbracã obidit, asa cum in poveste fata mosului dezghioacã pãpusoii babei.

Bunica se dã jos din pat – rãsunã, tare framantat, scartaitul telurilor – si se îmbracã.

Acum e acum !

Vine, aruncand o umbrã care creste pe linia nepotului.

Apare. E legatã cu tulpan.

Numai nas, ochi si sprancene.

-         Ia sa te vad.

Îl înhatã de mânã, zmucindu-l subt lampã.

-         Scoate limba... Alecule, dã-mi ochelarii.

Fostul procuror general aduce ochelarii.

Motanul, dupa el.

-         Cascã.

-         Pentru ce, bunicã ?

-         Fiindca-ti zic. Zi : aaa.

-         Aaa.

-         Mai tare.

-         Uaaaa.

-         Vã zghihuiti toatã ziulica. Parc-aveti viermi în ceia ! Lasã cã te satur eu... De ce nu mi-ai pupat mâna ?

Nepotul o sãrutã.

-         Sãrutã si mâna lui bunicu-tãu.

Sãrutã.

-         Pune paltonul în cuier.

Pune.

-         Si caciula.

Si.

-         Mi-ai festelit antretul, strânge sosonii.

-         Unde, bunicã ?

-         Unde ? Unde ? Unde se strâng sosonii.

Unde s-or fi strângând sosonii ? Ai bunicilor nu se vad.

Nepotul se uitã inocent si la cuier.

Apoi la bunica.

Or fi având sosonii o colivie sau o cuscã în casa bunicilor ?

-         Îi, da’ nu te mai codi atâta, mocositule. Pune mâna.

Pune.

-         Ia o gazetã. Dã-i mata, Alecule, o gazetã.

În timp ce bunicul cautã o gazetã, bunica ia de dupã sobã mãtura si farasul, si adunã omãtul adus de nepot.

Apoi sterge bine geamandanul cu o peticã.

Bunicul asteaptã cu gazeta în mânã ; nepotul, cu sosonii.

Nimeni nu stie ce se va intampla.

Bunica ia gazeta din mana bunicului, smuceste sosonii din mana nepotului, pune gazeta desfacuta jos, sosonii peste gazetã, si bate palmele una într-alta, parcã scuturând fãrmituri.

-         Ai vãzut ?

-         Am vãzut.

-         Si-acum ce stai ca prostul ?

-         Ce sa fac, bunicã ?

-         Sa-ti duci calabalîcul în odaie, cã doar n-are sa ti-l care bunicu-tãu.

-         Unde-l culci, Elencu ?

-         N-ai grijã mata. Oi gãsi eu unde sa-l culc in casa asta. Mata mai bine culcã-te, cã-i tare târziu.

Pornesc.

Bunica în frunte, bunicul dupa bunica, motanul dupa bunic, nepotul dupa motan.

În etacul bunicilor bate toaca un ceasornic de pãrete.

Arde numai o lampã cu glob albastru de portelan cu medalioane de trandafiri.

Parcã abia s-au stins stelele pe cer si noaptea începe sã zâmbeascã aburit.

Bunicul se suie în pat.

Motanul i se culcã la picioare.

Se prãvãleste un stâlp de stejar în sobã, cu scântei.

E tare târziu în casa bunicilor.

Minutarele aurite ale ceasului din pãrete aratã nouã.                                                        

Zâmbeste ceasul ? bunicul ? nepotul ? soba ? sau lampa cu trandafiri ?

Cu somnul motanului la picioare, bunicul adoarme.

-         Hait ! spune bunica nepotului, mãturându-l cu palma.

Si l-a pus bunica la treabã

Parcã a intrat fatã în casã la bunica.

Numai pestelca îi lipseste, cã încolo-i ca o “proastã de la tarã”.

-         Pune-un lemn în sobã.

Deprins cu mânile bunicii, lemnul se uitã cu mirare la mânile nepotului.

Soba râde cu gura pana la urechi, si lemnul zâmbeste cu jarul, înainte de-a izbucni in flacari.

-         Închide bine gura sobei, - se stropseste bunica.

L-a dus în odaia de lângã etac.

E ultima odaie a casei din sirul celorlalte.

Acolo a copilãrit si tata.

Într-o parte, pãretele cu viscolul ; în cealaltã, usa etacului bunicilor ; si la mijloc, nepotul în capcanã.

Chiar langa sobã, în jurul unei mãsute rotunde, douã fotolii cu pernute pe speteazã si taburete la picioare joacã tabinet.

În fund e un dulap zbârcit de lemn mahoniu cu o oglindã de ceatã în luminis.

Subt piciorul schiop, bunica i-a pus un cãlcâi de hârtie.

Grozavã e insa canapeaua imbracatã cu iutã întunecat rosie.

E mare ca o corabie de pitici.

Nepotul simte cã are sã fie bine pe canapea.

E moale si cufundãtoare chiar la privit.

Îi vine sã caste.

Dar bunica nu-i dã rãgaz.

-         Scoate-ti daravelele din ceia. Hait.

Nepotul deschide geamandanul.

Deasupra si dintâi apar mandarinele tinându-se de mânã.

Trei mandarine, trei, la fel gãtite, tustrele vesele si sprintene, gata de râs in soare.

-         Sireacu el, tatã-tãu, - dã din cap bunica, munceste si vã-ndoapã ca pe curcani. Si voi, trântorilor, cãscati si nu sunteti buni la nimic. Dã-le-ncoace.

Bunica ia mandarinele.

S-a isprãvit cu ele.

Au fost odatã trei scufite aurii...

-         Am niste bomboane pentru mata, bunicã.

Bunica dã din cap a pagubã.

-         Noroc cã ti-ai adus aminte. Da’ asta ce-i ? A dat de pijamale.

-         În loc de cãmesã de noapte.

-         Auzi ! Da’ fustã n-ai, mã rog ?

-         De ce, bunicã ?

-         În loc de pantaloni, - îl îngânã bunica. Auzi dumneata bazaconie ! Sã dormi cu surtuc si pantaloni ! Vã rãsfaaaaatã ! De asta vã luati voi nasul la purtare !

Asta-i pentru mama.

-         Mãi-mãi ! Bujmachii de piele ! Hm !

Papucii nepotului aflã cã-s bujmachii : hm !

-         Si sopon de glicerinã ! Aista-i de nasul tãu ?

Sãpunul trece la bunica între mandarine.

-         Ce stai cu mânile-n brâu ? Astepti sa-ti creascã burduhan ?

-         Ce sã mai fac, bunicã ?

-         Tot n-ai învãtat ? Da’ cu sosonii ce-ai fãcut ?

-         Mata ai fãcut, bunicã.

-         Iaca mãi, te-ai facut cucoanã mare ! Nu-i fi poftind sa-ti pun eu gogeamite ceia la loc ?

-         Geamandanul ? Unde sa-l pun, bunicã ?

-         Unde te taie capul ?

-         Stiu eu ? Poate sã-l împing sub pat...

-         Mãi cã puturos mai esti ! se bate bunica cu palma peste obraz.

Apoi se-ncruntã si izbucneste rãstit :

-         Suie-l pe dulap, trântorule !

Suie trântorul.

Bunica deschide dulapul din care vine miros de livãnticã si de camforã, rânduieste pe un raft zestrea nepotului, iar de pe altul adunã cele trebuitoare somnului.

Înfatã perna, - zice bunica.

Înfatã oghialul, - zice bunica.

Dã ceia, - zice bunica.

Fã ceia, - zice bunica.

Unde ti-s ochii, - zice bunica.

Nu s-aude decat glasul bunicei si suspinul alb, cu miros de livãnticã al albiturilor somnului.

-         Na, c-ai fãcut o treabã cât o nucã !

Si ce-a fãcut nepotul, desface si reface ea.

Va avea nepotul un culcus de cocon domnesc. Oghialul e un sal turcesc cãptusit cu fulgi.

-         Asta-i de nasul tãu, ofteazã bunica. Mândretã de sal de Tarigrad. Cinci galbeni l-a costat pe babaca. Pe unul ca tine n-as da nici un pitac bortelit... Mã rog, si sã nu-mi faci harababurã. Te dezbraci cu binisorul, pui tãti-cele la loc...

Bunica se opreste deodatã, otãrâtã.

-         Nu cumva îi fi sforãind ?

-         Dã, bunicã, stiu eu. Cred cã nu.

-         Sa nu te-aud, cã te-arunc în stradã. Ofteazã adânc.

-         Asta-mi mai lipsea ! Buclucuri la bãtrânetã ! Ce stai ! Dezbracã-te.

Nepotul se codeste.

-         Ti-o fi rusine de bunicã-ta ! Iaca mãi ! Hai, cã mã duc.

-         Noapte bunã, bunicã. Sãrut mâna.

-         Sãrutã, nepricopsitule. Mare pãcat si-o fãcut maicã-ta cu mine.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979