Ce e cu nepotul ?, In casa bunicilor, de Ionel Teodoreanu ( 3 )

Ce e cu nepotul ?, In casa bunicilor, de Ionel Teodoreanu ( 3 )

Nepotul s-a dezbrãcat fãrã sã facã harababurã, a stins lumina, si nu s-a culcat.

Parcã-i era somn ?

Atunci de ce nu se culcã ? Plãnuieste ceva ? Asteaptã pe cineva ?

Nu-nu.

E foarte cuminte.

A deschis usita de alamã cu trei ochi a sobei, a tras fotoliul chiar la gura sobei, s-a asezat în fotoliu cu picioarele pe taburet, si nu face nimic.

Stã în fotoliul bunicilor.

Stie cã trebuie sã se scoale si mai devreme decât acasã, fiindcã de la bunici pana la scoalã e drum mai lung.

Stie cã dimineata e atât de somnoros, incat în genele lui si minutarele adorm.

Stie cã prima orã e ora neagrã a matematicii, si a doua e cea cu miros otzetit a chimiei.

Stie cã trebuie sã plece prin vifornitã, stie cã nu-i acasã, stie cã e în surghiun, stie cã fratii îi sunt bolnavi, stie cã mâine e scoalã, poimâine e scoalã, rãspoimâine e scoalã.

Stie cã timpul care vine e plin de ani si ani plini de-atâtea zile scolare, cã duminicile, sãrbãtorile si vacantele abia se vãd.

Stie cã nu stie nimic la scoalã, si se întreabã cum de n-a rãmas repetent si cum de nu va rãmânea.

Stie si tot stie numai lucruri cu oftat, cu frig în spate si cu frunte încretitã...

Si totusi zâmbeste la gura sobei.

Vine din jar – sobã adâncã – o luminã rosie care se deschide în odaie ca o coadã de pãun trandafiriu.

Bunicii dorm.

Afarã ninge.

Cât de alb. Bunici, ninsoare...

Motanul doarme la picioarele bunicului.

Ceasul cu minutare aurii parcã merge de-a-ndãratele.

Odatã bunica era tânãrã, odatã tata era copil, în casa asta, în odaia asta.

Odatã si el va fi bunic.

Cum sã nu zâmbesti când îti vin astfel de gânduri ?

Nepotul aprinde o tigarã în casa bunicilor.

Apoi ia cornetul de rîsinã, pune un cãrbune, afumã.

Fumeazã în casa bunicilor !

Cum sã nu zâmbeascã ?

Ce-or fi visând bunicii ? Sforãie amândoi.

Nepotul azvârle tigara în sobã, si porneste prin odaie cu cornetul de rîsinã, afumând albastru.

Si deodatã vede în oglinda fumurie a dulapului un obraz cu zâmbet printre inele de fum.

Ceva dulce ca o lebãdã trece prin inima lui somnoroasã.

La primãvarã pomii vor înflori alb si trandafiriu.

Îi simte cum vin spre el, ca un vals de fete pe care le va iubi.

Ce e cu nepotul ?

E tineretea descoperitã nu în dragoste, ci în oglinda timpului vechi din casa bunicilor.

Noapte bunã, copiilor.

Noapte bunã, bunicilor.

Noapte bunã, noapte.

Noapte bunã, somn.

Eu nu mai dorm.

Încep.

-         Bunã-dimineata, tineretã.

Cu firman de la motan bunicii au nepot

Nepotul e ascultãtor ca o nepoatã.

Gura nu i se aude.

Chiar si motanul bunicului s-a alintat de piciorul lui, de la musteatã pânã-n vârful cozii, sfârâind ca un titirez.

-         Ai vãzut, Elencule ? arãtã bunicul zâmbind.

-         Am vãzut, zise bunica. Se scarpinã trântorii unul de altul.

Dimineata, nepotul se desteaptã mai sprinten.

Nu mai întrâzie la scoalã.

De la scoalã, trece pe-acasã dupã vesti, si vine de-a dreptul la bunici.

-         Sã nu-mi umbli lelea pe uliti, haimana, - i-a spus bunica. Ai bani de tramvai ?

Are. Si tata si mama i-au dat la despãrtire.

Într-o zi a venit cu sania de la scoalã.

-         Lene cu clopotei, - i-a spus bunica. Numai ciubuc îti mai lipseste.

-         Nu-i asa, bunicã. Nu mai merg tramvaiele. S-au înzãpezit.

-         Da’ picioare n-ai ? Bietu’ tatã-tãu trage la jug, si voi...

Iar a doua zi :

-         Na, hodorogule, sa vii cu sania, cã ti-i împotmoli si tu de nãuc ce esti ! a spus bunica dându-i o bãncutã de argint din punguta ei de piele rosie.

Bunica nu stie cã bunicul i-a dat decusearã bani de sanie, într-ascuns.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979