Cum întâmpinã pãrintii vocatia unui copil pentru viata religioasã în Franta. Enghien-les bains

Cum întâmpinã pãrintii vocatia unui copil pentru viata religioasã în Franta. Enghien-les bains

Ieri searã, tarziu, intamplator privirea mi-a cazut pe ziarul “Libertatea” pe care mama mea il cumpara adesea, mai ales pentru programul TV.

In general, presa o citesc pe internet, asa incat nu mai citesc ziarele pe suport de hartie, sau clasice.

Totusi, ieri seara am luat ziarul, l-am deschis si am intalnit un articol care m-a impresionat.

Era vorba despre un comentariu pe marginea unui eveniment din Romania, mai exact era vorba despre o tanara eleva de liceu care a fugit de acasa, recent, pentru a se deplasa la o manastire, tanara eleva dorind sa intre in viata religioasa.

Articolul m-a uimit pentru ca era semnat de un domn, pe care, acum sa fiu sincera pana la capat, nu l-am ascultat prea des, la TV sau in presa, totusi cand am avut ocazia sa il ascult, opiniile acestui domn erau intotdeauna ponderate, era un om OK, parea ca intelege fiinta umana.

In plus, acest domn este psihiatru si profesor universitar din cate stiam, este domnul Florin Tudose, doctor psihiatru.

De data aceasta am fost mirata cand am citit cele cateva randuri ale articolului sau, si cel mai mult o fraza mi-a atras atentia, mi-a venit sa rad, da, articolul era serios, evenimentul comentat este unul serios, dar fraza aceea m-a facut sa zambesc, insa nedumerita.

In fapt, ce s-a intamplat ?

Nu demult, la TVR a fost infatisat cazul unei eleve de liceu, am aflat azi ca este eleva la Colegiul National Sfantul Sava, care a plecat de acasa, fara a spune parintilor ei unde pleaca, s-a dus la o manastire din Nordul Romaniei, cu dorinta de a vedea cum este o manastire si cum este sa intri in viata religioasa.

Profesorul Tudose insa spunea ca acum, dupa ce eleva s-a intors acasa la parintii ei, anturajul tinerei trebuie verificat cu atentie si in general, al oricarui tanar care ar naviga pe internet, - Doamne ! – pe site-uri porno, daca am vazut eu bine ce scria, si pe site-uri religioase ?!

Ei bine, fraza aceasta a reusit sa ma uimeasca in intregime, sa ma “blocheze”.

Nu m-am gandit niciodata ca site-urile porno pot si puse alaturi de site-urile despre religie si credinta, si ca, impreuna, odata pusa laolalta, ambele sunt periculoase pentru un tanar adolescent.

Dar, poate profesorul o fi fiind la curent cu obiceiurile unora dintre adolescenti, care, probabil, ma gandesc eu, - dar, asa o fi ? – viziteaza cand un site porno, cand isi spun “acuma sa vedem si ce mai e nou in calendarul sarbatorilor religioase, pe pagina, de pilda, CrestinOrtodox.Ro”.

Asa cum spuneam, intotdeauna, dar intotdeauna mi s-a parut cand l-am putut asculta, vedea la TVR, ca profesorul Tudose este un om foarte ok, foarte ponderat si care intelege fiinta umana.

Dar acum a reusit sa ma surprinda, si ma intreb ce se intampla ?

In alta ordine de idei, poate ca pe unii ii deranjeaza, dar Romania e o tara ciudata in care oamenii niciodata nu stiu sa se poarte – acum nu ma gandesc la profesorul Tudose, ci la opinia publica, la reactia publica si chiar la parintii elevei de liceu – pentru oamenii de aici, totul, dar totul este un mister, este greu de infaptuit, orice, adica o relatie sociala, socializarea in sine, a te imprieteni cu cineva, a mentine o relatie de prietenie, a iubi inainte si dupa ce te-ai casatorit deja, a aduce copii pe lume, a creste copiii si asa mai departe.

Omul la noi, la fel ca si orasul cand da prima ninsoare si stim de acuma, ca prima zapada intotdeauna ii ia pe oameni complet pe nepregatite in fiecare an, niciodata nu stie cum sa reactioneze, ce sa faca, sa reactioneze, sa taca, sa se faca ca nu vede, sa simta, sa nu simta ?

Si credinta este o problema in Romania, cel putin, pentru ca asa este, in ce priveste religia ortodoxa.

Fiecare are despre credinta o parere, o “viziune”, o opinie personala, din care insa Dumnezeu este complet exclus.

Daca in Franta este obisnuit ca omul sa aleaga pentru sine o viata de credinta, religioasa, in Romania omul nu stie ce sa faca, sa se revolte, sa se supere, sa urle, sa tipe, sa alerteze Politia, ba, culmea, acuma sincer, SRI-ul ce treaba are cu vocatia religioasa a unei adolescente ?

Asa fiind vazuta intentia unei eleve de liceu de a se calugari, ma gandesc ca si judecatorii, ar trebui sa isi dea cu parerea, de pilda Consiliul Superior al Magistraturii, ministrul Justitiei, si chiar grefierii.

Nu stiu de ce sa ii excludem tocmai pe ei, din moment ce restul autoritatilor si organelor au fost la fata locului si sunt in ancheta deja.

Este pentru prima oara ca aud ca anturajul unei adolescente trebuie verificat “la sange”, si aceasta pentru ca fuge la manastire.

Din negura timpului, pentru cei care isi mai amintesc anii in care citeau carti, am intalnit cazuri numeroase de oameni, tineri si tinere care fugeau la manastire.

De exemplu Sfanta Clara de Assissi care este o mare sfanta, si de care multi catolici au auzit, probabil ca au auzit toti catolicii, cand era ea o tanara fata nu a vrut sa se marite si a fugit la manastire, la niste calugari, tatal ei a sosit dupa ea, dar fata s-a apucat vajnic cu mainile de altar mi se pare, in Biserica, asta precis, si nu s-a lasat dusa de acolo.

Tatal a trebuit sa renunte in fata lui Dumnezeu.

Iar fiica lui a devenit o mare sfanta si asa a ramas si astazi.

( Printre altele Sfanta Clara este protectoarea televiziunii ).

Deci, daca e sa ne linistim putin, si sa ne gandim, ce nenorocire s-a intamplat ?

In credinta ortodoxa, in religia ortodoxa avem niste exemple mai triste, cazul Sfintei Parascheva, al Sfintei Filo(f)teia de la Curtea de Arges, cazul Sfintei Barbara.

Aceste trei sfinte – daca unii isi amintesc, in fiecare an ortodocsii merg la moastele Sfintei Parascheva si TVR ne aratã acest lucru, tot in fiecare an – au avut mult de patimit, pentru ca parintii lor nu au inteles ca fiicele lor au o chemare, un apel i se mai spune, o vocatie.

Au existat si alte sfinte care au suferit mult.

Mai ales, fetele care au dorit sa intre calugarite au suferit pentru ca parintii lor le doreau casatorite, iar ele nu au dorit sa aiba un sot, un barbat din lumea obisnuita.

Apoi, a mai fost un alt motiv, unii parinti pur si simplu se opuneau ca fiicele lor sa fie credincioase.

Asa incat acesti parinti au ramas la ideea cu privire la copilul lor ca ei l-au facut, el il distrug si chiar si-au cam omorat fiicele.

Este greu de spus care dintre aceste 3 femei tinere sfinte a patimit mai mult, Parascheva, Filoteia ori Barbara, totusi Barbara saraca de ea !, ce i-a facut tatal ei era de domeniul criminalistilor si al psihologilor judiciari.

Cate unii dintre parinti se mai suparau pe fiicele lor ca ii ajuta pe alti oameni, ca sunt darnice, pentru ca ele nu munceau si daruiau din ceea ce aveau de la parintii lor.

Si Sfanta Tecla a fost chinuita de mama ei, pentru ca nu dorea sa se marite cu un tanar bogat, si tanara aceasta, Tecla, parca ar fi citit in inima si in sufletul barbatului cu care mama ei o vroia casatorita.

Tecla parca ar fi citit ce suflet meschin are acel barbat, ea l-a refuzat si s-a dus in cautarea Sfantului Apostol Pavel care se afla in clipa aceea, la inchisoare.

Si de langa Sfantul Pavel, Tecla nu s-a desprins.

In schimb mama ei l-a instigat, l-a intarat pe tanarul barbat pe care i-l gasise pentru a se marita si au inceput amandoi sa o chinuie pe Tecla.

Din clipa in care acel barbat s-a dovedit un ticalos si un om de nimic, ma intreb cum mai putea el gandi ca Tecla si-ar uni viata cu a lui ?

Ce femeie doreste sa stea alaturi de un om care ii vrea raul ?

Revenind la adolescenta noastra, am citit ca este eleva a Colegiului National Sfantul Sava, adica este eleva la liceul Nicolae Balcescu cum se numea el intre anii 1982-1986 si pana in 1990, adica la acelasi liceu unde si noi am invatat, colegii mei si cu mine.

Intr-adevar, adolescenta a plecat de acasa si nu a spus unde pleaca si nici cat va ramane plecata de acasa.

Ma gandesc ca la varsta ei, la 15 ani, Sfanta Tereza din Lisieux a Pruncului Isus, a Sfintei Fete, a plecat de mana cu taticul ei la Vatican, in audienta la Papa, caruia i-a cerut ingaduinta de a intra la 15 ani in Carmel, o manastire din Franta, un tip de manastire adica.

Iar domnul Louis Martin, tatal Sfintei Tereza a avut impreuna cu sotia lui Zélie Martin mai multi copii, iar fiicele lor, toate, au intrat la manastire, spre bucuria parintilor.

Parintii Sfintei Tereza au dus o viata plina de credinta, si chiar au vrut ei insisi, unul dintre ei oricum, dar cred ca amandoi, sa se calugareasca, inainte de a se intalni, de a se cunoaste si casatori.

De ce in Romania, daca un tanar sau o tanara simte o chemare cattre viata religioasa, acest lucru ar fi un necaz, o nenorocire, in loc sa fie o bucurie ?

Nu cunosc indeaproape viata din manastirile din Romania.

Mai demult, prin anul 1999, o cunostinta mi-a spus ca mai merge asa, uneori pe la manastiri, ca sa ia aer, sa faca o pauza dupa atata munca, si mi se pare ca ar fi spus si ceva precum calugaritele de la manastiri, sau de la o manastire anume, ar suporta greu viata retrasa si ar fi cam suferinde.

Direct spus, aprecia ca unele par cam nebune.

Pe la sfarsitul iernii, inceputul primaverii 2001 am fost la doua manastiri ortodoxe, in vizita, situate langa Targoviste.

Una dintre manastiri se numea Dealu si cealalta Viforâta.

Erau foarte frumoase, insa nu erau incalzite deloc.

Si ma gandesc si azi ca manastirile ar trebui ajutate sa aiba incalzire, si maicile sa nu stea in frig.

Acuma, nu am vizitat decat Biserica manastirilor acestora, una din ele mai ales era frumoasa ca un Muzeu, si parea la fel de neumblata, adica parea ca niciun om nu calca pe acolo vreodata, dar era mai frig si umed ca intr-o pivnita sau ca intr-un cavou.

Maicile se rugau, bateau matanii, ingenuncheau si se aplecau cu fruntea de pamant, dar era cumplit de frig in Biserica, unde ele tin in fiecare zi slujba, asa este la manastirile ortodoxe, erau imbracate subtire, in negru, haina lor de calugarite, cea neagra era subtire, si pe dedesubt purtau un pulovar.

Era tare frig !

Unele erau slabute, cam toate erau scunde, micute, sau nu prea inalte.

La una din Bisericile acestea era deci Sf. Liturghie si am ramas putin, eram cu Jean-Paul, cu domnul francez cu care am lucrat la ministerul de Finante in cadrul unui proiect Phare.

Am fost la Directia Finantelor Publice din Pitesti parca ?, - nu ? - si cei de acolo, functionarii au tinut sa organizeze pentru noi, pentru Jean-Paul in special care venea din Franta, o excursie la manastirile Dealu si Viforâta.

Jean-Paul si un alt domn, un expert in domeniul finantelor din Franta, au ramas in Biserica, la slujba, in timp ce eu am iesit afara si am aprins lumanari.

Maicutele au sosit langa mine si eu le-am rugat sa se roage pentru mine.

Am aprins lumanarile si le-am privit putin cum ard, asteptand sa iasa Jean Paul din Biserica impreuna cu expertul trimis de ministerul de Finante din Paris.

Maicile purtau matanii subtiri la incheietura mainii, confectionate din lana mi se pare, de culoare maro, neagra, si imi placeau.

Mi-au zambit si eu le-am spus negresit sa nu uite sa se roage pentru mine si le-am multumit.

Nu mai retin daca le-am spus, ca si eu ma voi ruga pentru ele.

In principiu, daca esti parinte, ar trebui sa fie o bucurie sa ai un copil care sa primeasca o chemare, un apel de la Dumnezeu pentru a se calugari, sau a deveni preot.

Personal cred ca in Romania conditiile de viata sunt foarte grele la manastiri.

Si, intr-adevar aceasta este o problema.

Toate bisericile ar trebui sa fie incalzite.

In ce priveste despartirea de copil, orice despartire este grea, dar, in cele din urma, daca locuiesti in Romania si copilul tau intra calugar tot in Romania, nu cred sa fie chiar asa de greu.

La fel de bine s-ar putea casatori si pleca din Romania “peste mari si tari” si sa nu il mai vezi, mai niciodata sau foarte rar.

Ar mai fi aspectul acesta, si anume ca orice parinte, in principiu, in general, isi doreste nepoti.

Pe de alta parte, daca un om, o persoana nu are cu adevarat o chemare, un apel de la Dumnezeu, o vocatie, atunci el nici nu are cum sa stea, sa ramana in manastire si sa duca viata de calugar sau calugarita.

Aceasta vocatie este una foarte serioasa si nu este asa, o gluma sau ceva lejer, deci daca nu ai o vocatie, este imposibil sa ai cum sa ramai si sa duci o viata in manastire.

De altfel, si am vazut spus aceasta si in documentarele realizate de Televiziunea Catolica franceza KTOTV.com, de la bun inceput, oamenii stiu, maicile stiu, calugarii stiu, ca se prea poate ca un om sa creada ca are o vocatie, si totusi, dupa o vreme petrecuta in manastire, sa realizeze ca nu poate duce acel mod de viata, si sa plece, inapoi, in lumea obisnuita.

Daca vrei, daca poti, ramai cu calugarii sau calugaritele, dupa caz, daca nu poti, te intorci de unde ai venit.

Intr-un documentar, o calugarita spunea chiar ca, in fond, nu se stie niciodata, adica oamenii nu cunosc viitorul, se poate oricand ca viata sa te faca sa renunti la viata monahala, dar, adãuga ea care petrecuse un numar de ani in manastire, “pana acum, Dumnezeu nu ne-a dezamagit, Dumnezeu este cu noi, este fidel”.

Imi amintesc de anul 1991, ma aflam in Franta, la Enghien-les bains, pentru 2 luni de zile la nepoata celei care a fost invatatoarea mea din primii ani de scoala catolica, la Anne-Marie Scotto.

Invatatoarea mea se numea Soeur Dominique, sau Sora Dominique.

Ea se afla in acel moment tot in Franta, dar intr-o manastire din Sud-Estul Frantei, din Alpii francezi, din localitatea Gap.

Am vrut sa merg sa o revad, insa se pare, drumul cu totul, dus-intors, costa foarte mult, mai mult decat imi puteam eu permite.

Am vrut chiar sa raman acolo cateva zile, sa o revad, sa pot sta de vorba cu Sora Dominique.

Insa din Bucuresti plecasem cu o suma de bani, care trebuia sa imi ajunga pentru un sejur de 2 luni la Enghien-les bains, de unde, in fiecare zi plecam sa vizitez Parisul, muzeele, bisericile, - imi placea mult sa vizitez bisericile, - iar transportul cu trenul, cu metroul, intrarea la muzeu si oriunde era o expozitie, ceva de vizitat, costau cam mult.

Si asa, in cele 2 luni eu nu am mancat de pranz, pentru ca am preferat sa am deoparte, opriti, “economisiti” daca pot spune asa, niste bani pentru a-mi cumpara cateva carti pentru mine si cateva hainute pentru fratele meu care ramasese la Bucuresti si ma condusese cu parintii la aeroport.

Chiar si asa, la un moment dat am ramas cu putini bani si am telefonat acasa, la tata, pe care l-am rugat sa imi trimita urgent bani.

Parisul costa mult, i-am spus eu.

Am vorbit si cu mama.

Tata mi-a trimis bani si i-a virat in contul lui Anne-Marie Scotto, nu stiu de la ce banca, oricum probabil ca nu as scrie daca as – mai – sti, dar, de acolo, banca i-a virat la Banca Franco-Romana din Paris, unde am fost intr-o zi in care m-a plouat cumplit, incat mi-a dezlipit ploaia, apa abundenta, talpa nou-nouta a pantofilor facuti de comanda in Bucuresti, inainte sa plec in Franta, dintr-unul din salariile mele.

Mamei i-am cumparat din Enghien-les bains o pereche de pantofi din cea mai frumoasa, fina, subtire si decenta piele de culoare maro, usor aurita, stralucitoare, fara toc, o pereche de pantofi care erau confectionati cred manual – deci costau mai scump – si care m-au costat in 1991, vreo 700 ( sapte sute ) de FF ( franci francezi ).

La Bucuresti, mama a ridicat din umeri cand i-a vazut, mi-a spus ca nu i-am nimerit masura la picior si ca i-ar fi cam mari.

Apoi au ramas nepurtati de nimeni, pentru ca, prin 1995, 1996, cam in jurul acelor ani, sa ii fac cadou unei persoane din familia mamei mele care, mi se pare ca a spus, ca i-ar fi purtat cu placere si incantare, ceea ce la vremea aceea, m-a bucurat nespus.

A fost cred, cheltuiala cea mai mare pe care am facut-o, atunci cand am platit acea pereche de pantofi, sub privirea stupefiata a vanzatoarei de la magazinul de incaltaminte de lux din Enghien-les bains, care ma privea fericita ca intru si cumpar, zambind frumos, dar care nu s-a putut impiedica sa nu ma intrebe : “Pentru cine cumparati niste pantofi atat de scumpi ?”

I-am raspuns : “Ah ! Ce sont pour ma mère ! », adica « Sunt pentru mama mea ! »

Anne-Marie cred ca era cu mine si a schimbat o privire cu vanzatoarea, intelegatoare, amandoua au tacut, dar zambeau.

Doua luni de zile nu am mancat la pranz, dimineata beam numai o cana cu cafea, iar seara, la masa, chiar daca imi era foarte foame, adesea de oboseala mi se taia pofta de mancare.

La un moment dat, marturisesc ca incepuse sa imi fie foarte foame, dar aceasta mult mai tarziu, spre sfarsitul sejurului meu.

Intr-o zi ma aflam in sufrageria apartamentului cochet al lui Anne-Marie si ea mi-a aratat fotografii ale familiei sale, a scos din cutia cu fotografii o poza in care eram cu Soeur Dominique, cu colega mea de banca si prietena mea din copilarie, Corina Resl ( Reslova ),  - decedata in iunie 1986, -  la scoala catolica din Constantine in anul 1976, in luna iulie.

Anne-Maria avea exact fotografia pe care la Bucuresti o aveam si eu, aici, acasa.

Dupa multi ani, Soeur Dominique care pastrase fotografia, stiind ca voi veni in Franta la nepoata ei, ea o rugase – cred eu – sa ma invite, sau poate ca Anne-Marie a facut-o din dorinta ei, i-a dat poza nepoatei sale Anne-Marie Scotto ca sa mi-o dea mie, intrucat ea era de acum in varsta, destul de inaintata in varsta, si probabil se gandea ca fotografia trebuie sa imi revina mie.

Am intrebat-o atunci pe Anne-Marie de ce s-a calugarit Soeur Dominique ?

A fost cumva, poate, dintr-o deceptie ?

Anne-Marie mi-a raspuns ca nici vorba de asa ceva, - a fost mirata ca ma gandesc la aceasta posibilitate, - ci pentru ca a simtit o chemare, avea o vocatie, si aceasta, de la varsta de 16 ani.

Inainte de a se calugari, Soeur Dominique se numea Anna.

Am fost dezamagita ca nu am putut-o revedea pe Soeur Dominique.

In schimb, in primavara 1991 am vorbit cu Soeur Dominique la telefon, i-am reauzit vocea, aceeasi voce buna, calma, blanda, cu o dictie impecabila, linistitoare, dar ferma si inca viguroasa, pentru prima data din iulie 1976, anul in care ne-am despartit.

“Este incredibil ce bine vorbiti frantuzeste !”- i-am auzit eu vocea, venind de departe, in receptorul din sufrageria casei lui Anne-Marie Scotto.

Si atunci mi-au dat lacrimile.

Dar Anne-Marie ca si francezii, sunt firi mai putin sensibile, cel putin nu se exteriorizeaza, sunt firi extrem de practice, sensibilitatea lor se exprima mai ales astfel, prin simtul datoriei, insa nu sunt firi prea emotionale.

Insa Anne-Marie stiu ca o iubea mult pe matusa ei, Soeur Dominique ( mi s-a parut chiar geloasa putin la un moment dat ).

Cand am auzit-o pe invatatoarea si maica mea la telefon, dupa atatia si atatia ani, mi-au dat lacrimile.

“Dar, dumneavoastra m-ati invatat, Ma Soeur ! Cum era sa uit [ limba franceza ] ?“

Iar raspunsul lui Soeur Dominique a venit uimitor : “Da, dar eu am mai vorbit cu foste eleve ale mele, din acei ani [ nu mai stiu daca a spus explicit, cu romance din Romania, fostele mele colege de clasa adica ] si ele nu mai vorbeau atat de bine ca dumneavoastra limba franceza”.

Si, din nou, ii aud vocea blanda, calma, linistitoare dar totusi uimita : “Este uimitor cat de bine vorbiti frantuzeste !”

In acele momente, imi venea sa plang.

Dupa aceea, in timp, cu timpul adica, m-am gandit adica de ce spune Soeur Dominique ca eu vorbesc asa de bine limba franceza, doar ea m-a invatat, nu-i asa ?

Si vreo patru ani in intregime aproape, au fost suficienti sa invat bine limba franceza, sa pun bazele limbii franceze.

In Romania, in scoala si in liceu am studiat limba franceza.

Dupa aceea, cu timpul, m-am gandit ca mi se pare normal ca, daca am fost la ore, la clase, sa retin, sa nu uit ce aud, ce mi se scrie pe tabla neagra, ce imi dicteaza, si pe scurt, tot ce imi preda.

Nu ai cum sa uiti, mi-am spus eu intotdeauna.

Cum sa uiti ?

Si acum, cred ca ma voi opri aici, si pentru ca am vazut mai devreme un mic documentar de vreo 7 minute, difuzat de Televiziunea Catolica si pe care l-am postat pe blogul meu, despre vocatia religioasa a copilului, cum este ea primita de parintii copilului, voi scrie cateva cuvinte despre acest scurt filmulet, util, interesant, civilizat, frumos, dar cu postarea urmatoare.

Voi cauta sa va infatisez putin filmul, in cateva cuvinte, prea multe de altfel nici nu sunt in filmul insusi.

Sa nu uit totusi sa spun, ca, prin anul 2011, atunci cand promotia 1986 de elevi de liceu, de la “Nicolae Balcescu” sau Colegiul National Sfantul Sava de azi, s-a reunit, deci cand colegii mei au organizat o revedere, am aflat ca profesoara noastra de Biologie din liceu, doamna Ileana Ciuhat, a scris una, chiar doua carti foarte frumoase.

Intr-una din carti, doamna Ciuhat a trecut, pe fiecare fila, poezii, notite, note, randuri scrise de elevii dumneaei, caci in anii in care a fost profesoara, practic toata viata, a fost si diriginta.

Si elevii de la clasele unde a fost diriginta ii scriau doamnei Ileana Ciuhat, ii adresau ganduri, strofe de versuri, alteori cuvinte pline de umor, iar profesoara le-a pastrat pe toata, doamna noastra, si apoi a scris o carte cu ele.

Ei bine, cred ca din acea carte am aflat eu ca avem un coleg de an, din liceu care s-a calugarit si ar fi calugar la o manastire din Moldova, din Nordul Romaniei.

Este vorba de un fost elev deci, al liceului Nicolae Balcescu, al Colegiului National Sfantul Sava din Bucuresti, care a fost fie in an cu mine si colegii mei, fie intr-un an apropiat de noi.

Imi place sa ma gandesc uneori, nu i-am retinut nici numele, ca, din manastirea unde el se afla, rugaciunile lui se indreapta si spre noi, fostii elevi de liceu, colegii sai.

Si, cine stie, poate rugaciunile colegului nostru ne-au insotit si protejat an dupa an ?