Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi. Perihorezã si Apropriere ( Teologia Dogmatica )

Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi. Perihorezã si Apropriere ( Teologia Dogmatica )

Continutul dogmei Sfintei Treimi exprimat in formula scurtã : Dumnezeu este unul in fiintã si întreit în persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfânt are o densitate si adancime tainicã fara egal in credinta noastra, de unde greutatea unei analize teologice deplin multumitoare a continutului ei din punctul de vedere al întelegerii noastre, continut care nu poate fi asemãnat cu nimic din cele ale lumii create.

Cum s-a spus si in capitolele precedente, Dumnezeu este Unul dupa fiintã si întreit dupã persoane, ceea ce inseamna cã fiinta nu se împarte in trei, ci existã intreaga si cu toate perfectiunile dumnezeiesti in fiecare Persoanã, fara ca prin aceasta sa se confunde persoanele, ele distingandu-se ca persoane, si fara ca insusirile personale, distinctive, sa despartã persoanele intre ele, ceea ce ar insemna spargere a unitatii dumnezeiesti.

Astfel, raportul dintre persoanele Sfintei Treimi poate fi infãtisat dupa mai multe aspecte, ca : al dumnezeirii persoanelor, al distinctiilor dintre ele, al comuniunii intratreimice, al întrepãtrunderii persoanelor, al lucrãrilor dumnezeiesti atribuite uneori intregii Sfintei Treimi, alteori uneia dintre persoane.

Dumnezeirea Tatalui, necontestatã de nimeni dintre cei ce cred, chiar si eretici fiind, Tatal este general afirmat ca Dumnezeu, “Atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor”, si asa in toate mãrturisile de credintã, in cult si in rugãciuni, ca Tatã al tuturor.

Mântuitorul însusi declarã pe Tatal ca singur Dumnezeu adevarat : “Viata vesnicã aceasta este, ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul, adevaratul Dumnezeu” ( Ioan 17, 3 ).

Si tot asa, in multe locuri ale Sfintei Scripturi, Tatal este numit Dumnezeu ( Ioan, 3, 16 ; Romani 1,7 ; I Corinteni 1, 3 ; Galateni 1, 3, etc. ).

Uneori, textul Sfintei Scripturi poate da impresia cã Tatalui se atribuie o intaietate in Sfanta Treime, El naste pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant, dar aceasta se datoreste imposibilitatii exprimarii omenesti de a afirma altfel unitatea de principiu a Sfintei Treimi, Tatal neavând întâietate existentialã fata de Fiul si Duhul Sfant, desi este Nascator si Purcezator : “Ma sui la Tatal Meu si la Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru” ( Ioan 20, 17 ), “Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatal slavei” ( Efeseni 1, 17 ).

Dumnezeirea Fiului, ca persoana deosebita de Tatal, numit fiind Fiu, este afirmata in multe locuri, fie direct, fie indirect : direct, “Fiul Meu esti tu, Eu astazi Te-am nascut” ( Ps. 2, 6 ) ; “Din pântece mai înainte de Luceafar Te-am nascut” ( Ps. 109, 3 ), “astazi” si “inainte de luceafar” insemnand vesnicia.

La Botez, Tatal Il numeste “Fiul Meu iubit” ( Matei 3, 17 ) ; in fata lui Caiafa, Hristos se recunoaste ca fiu al lui Dumnezeu ( Matei 26, 63-64 ) ; Hristos este “Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” ( Matei 16, 16 ) ; Apostolul Toma Il numeste “Domnul meu si Dumnezeul meu” ( Isaia 20, 28 ).

Indirect, dumnezeirea Fiului ca persoana deosebita de Tatal se afirmã atribuindu-se insusiri dumnezeiesti, ca : vesnicie ( Ioan 17, 5 ), atotputernicie ( Ioan 1, 3 ; Matei, 28, 18 ), omniprezenta ( Matei 18, 20 ) ; Lui i se cuvine adorare dumnezeiasca ( Ioan 5, 23 ) si altele.

Iar locurile scripturistice in care se gasesc expresii ca “Tatal este mai mare decat Mine” ( Ioan 14, 28 ), “Iar despre ziua aceea si despre ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatal” ( Marcu 13, 32 ), ele se refera la Hristos numai ca om, pe de o parte, iar pe de alta, au ca scop sa arate ca nu orice este menit sa se descopere, ci numai ceea ce este conform cu divina hotarare a Sfintei treimi, ca fiind folositor pentru mantuire, iar cunoasterea zilei sfarsitului lumii nu este.

Mai departe, intreaga Sfanta Traditie marturiseste dumnezeirea Fiului, in chip deosebit condamnând ereziile antitrinitare.

Tot asa, dumnezeirea Duhului Sfant este afirmata cu claritate, direct sau rezultand din context.

Astfel, « celui ce va huli impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta » ( Luca 12, 10 ) ; Duhul Sfant este « Mangaietorul...Duhul adevarului, carele de la Tatal purcede » ( Ioan 15, 26 ), avand, deci, natura dumnezeiasca ; cine minte « Duhului Sfant » nu minte « oamenilor, ci lui Dumnezeu » ( Fapte 5, 3-4 ) ; Duhul are insusiri dumnezeiesti, este « alt Mangaietor » ( Ioan 14, 16 ), este atotstiutor, invata « toate » ( Ioan 14, 26 ), este atotputernic, participand la creatie ( Facere 1, 2 ; Ps. 32, 6 ) ; botezul se face si in numele Sfantului Duh ( Matei 28, 19 ), egal fiind cu Tatal si cu Fiul ; prin Duhul Sfant vine mantuirea, prin nastere « din apa si din Duh » ( Ioan 3, 5 ).

In Sfanta Scriptura, obisnuita insirare a persoanelor dumnezeiesti este : Tatal, Fiul si Duhul Sfant, dar exista si altfel de insirare, ca : Tatal, Duhul Sfant si Fiul ( I Petru 1, 2 ) ; Fiul, Tatal si Duhul Sfant ( II Corinteni 13, 13 ) ; Duhul Sfant, Fiul si Tatal ( I Corinteni 12, 4-6 ), fiind si aceasta insirare un indiciu asupra egalitatii persoanelor dumnezeiesti.

Daca in unele texte se pare ca s-ar nega dumnezeirea Duhului Sfant, ca : Duhul Sfant “nu va vorbi de la sine, ci va vorbi ce i s-a spus” ( Ioan 16, 13 ), aceasta nu inseamna ca Duhul Sfant nu este Atotstiitor, ci ca, dupa vointa dumnezeiasca, dupa inaltarea la cer a Domnului, Duhul nu va spune nimic deosebit de spusele anterioare ale Domnului, tocmai pentru ca are atotstiinta, “fiindca Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu” ( I Corinteni 2, 10 ).

Tot asa, textul : “Nimeni nu cunoaste pe Fiul, fara numai Tatal, nici pe Tata nu-L cunoaste nimeni, fara numai Fiul” ( Matei 11, 27 ) ; nu contine negarea atotstiintei Duhului Sfant, dupa cum nici textul : “cele ce sunt ale lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaste, fara numai Duhul lui Dumnezeu” ( I Corinteni 2, 11 ) nu spune ca Fiul nu ar cunoaste pe Tatal.

Si, in general, forma aceasta a textelor are un anumit rost in contextul mai alerg al expunerii scripturistice, in care nu se urmareste sistematizarea continutului expus, ca intr-un manul didactic, ci afirmarea corespunzatoare situatiilor concrete, a imprejurarilor, in care se face expunerea.

Si marturiile Sfintei Traditii sunt clare cu privire la dumnezeirea Duhului Sfant, marturii inca de dinaintea Sinodului II ecumenic in care s-a formulat dogma despre dumnezeirea Duhului Sfant.

Asa sunt : vechile simboluri de credinta, Doxologia mica, rugaciunea de seara “Luminã linã”, savarsirea botezului in numele celor trei Persoane dumnezeiesti, ca si marturiile Parintilor bisericesti din acea vreme.

Mai departe, un oarecare plus de lumina ajutatoare pentru noi in stradania de a ne apropia de taina Sfintei Treimi, anume cu privire la raportul dintre Persoanele dumnezeiesti, rezulta din meditatie asupra comuniunii de existenta si viata a Persoanelor treimice, comuniunea divina intratrinitara.

Desavarsita unitate fiintialã dumnezeiascã nu este in niciun fel alteratã prin deosebirea dintre persoane, intrucat aceastã deosebire aratata in proprietatile persoanelor ( Tatal nenascut si nepurces, Fiul nascut, Duhul Sfant purces ) nu este fiintialã, ci personala.

Tatal este si ramane in Fiul si in Duhul Sfant, Fiul este in Tatal si in Duhul Sfant, Duhul Sfant este in Tatal si in Fiul, Mantuitorul zice catre Filip : “Nu crezi tu ca Eu  in Tatal sunt si ca Tatal este intru Mine ?” Vorbele pe care vi le grãiesc nu le spun de la Mine, ci Tatal care salasluieste in Mine face lucrurile Lui” ( Ioan 14, 10 ) ; si tot Mantuitorul spune : “Tatal este intru Mine si Eu intru El” ( Ioan 10, 38 ) ; iar Apostolul zice : “Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu” ( I Corinteni 2, 10 ).

Aceasta impreuna-existenta, coexistenta a persoanelor dumnezeiesti, impreuna-locuire in intelesul de a fi una in alta, fiecare in celelalte, fara amestecare, teologia o numeste perihorezã ( gr. pericwrhsiV ), care inseamna înconjurare reciprocã sau, mai potrivit, întrepãtrundere reciprocã, numire pentru vesnica perihorezã treimicã.

Perihoreza exprimã atât unitatea cat si trinitatea lui Dumnezeu.

Unitatea, pentru ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant au aceeasi fiinta, una si unicã, identica, neîmpãrtita si neimpartibila intre persoane ; trinitatea, pentru ca fiinta cea una si neimpartibila este afirmata ca subzistând, adica mentinandu-se intreaga nu intr-o singura persoana, ci in trei persoane reale, deosebite ca persoane, desi fara a se imparti sau repeta de la o persoana la alta.

Astfel, data fiind identitatea de fiinta neimpartibila, cele trei Persoane care o au intreaga fiecare nu pot fi cugetate altfel decat existand in perihoreza, adica intrepatrunzandu-se.

Fara perihoreza, Persoanele divine ar fi concepute ca existand alaturi una de alta, ca in lumea umana, despartite, si, drept concluzie, s-ar afirma trei Dumnezei : si, mai departe, fiind trei si deci limitandu-se reciproc, niciunul n-ar mai fi desavarsit, adica Dumnezeu.

In cugetarea teologica asupra raportului dintre persoanele Sfintei Treimi, perihoreza corect inteleasa se impune ca factor explicativ fara de care se cade in erezii antitrinitare ( gnosticism, tetrateism, triteism, sabelianism ).

Modul de existenta perihoretic al Persoanelor divine isi are temeiul in faptul ca una dintre persoane, Tatal, impartaseste vesnic celorlalte doua persoane, Fiului si Duhului Sfant, intreaga sa fiinta, intreaga fiecãruia, Fiului prin nastere si Duhului Sfânt prin purcedere, fara ca El sa ramana fara integritatea fiintei si fara ca celelalte persoane sa primeasca doar o parte, ci fiecare primind-o intreaga.

Dealtfel, impartasirea in parte ori in parti a fiintei dumnezeiesti este absolut imposibila, data fiind spiritualitatea ei absoluta, deci simplitatea in sine absolut.

Perihoreza, insa, nu altereaza fiinta si nu sta in opozitie cu simplitatea absoluta.

Nici fiinta Tatalui care impartaseste sau comunica Fiinta, nici Persoanele divine care o primesc, nu au nicio lipsa, fiecare este si ramane desavarsita, in perihoreza, fara sa se restranga, sa se confunde sau sa se amestece, ci pastrandu-si intacte insusirile dumnezeiesti si ramanand vesnic absolut egale in perfectiuni, cu aceeasi maretie si demnitate dumnezeiasca, atat impreuna cat si fiecare Persoana in parte, fara vreo priopritate reala una in raport cu alta.

Pentru noi, taina perihorezei persoanelor dumnezeiesti ramane nepatrunsa.

Asemanarile incercate – de pilda, cu intrepatrunderea mai multor stiinte in acelasi spirit, sau cu intrepatrunderea luminilor mai multor lampi in aceeasi casa, fara a se amesteca lampile -, fiind doar fenomene naturale care se intretes oarecum mecanic, iar nu ca persoane distincte, nu ne pot spune sau infatisa nimic din transcendenta absoluta a intrepatrunderii persoanelor dumnezeiesti.

Dupã perihorezã, un alt aspect al raportului dintre Persoanele Sfintei Treimi este cel numit Apropriere, numire care se refera la faptul ca, uneori, se atribuie unei persoane divine o însusire sau o lucrare externã care apartine, real si deplin, si celorlalte doua persoane, dar este afirmatã ca si cum i-ar fi proprie persoanei cãreia se atribuie.

Atribuirea aceasta, adica aproprierea, nu se face prin excluderea celorlalte persoane de la ceea ce se atribuie uneia dintre ele, ci doar atat cã ceea ce este comun persoanelor se atribuie uneia dintre ele, fara ca prin aceasta atribuire, sa inceteze de a fi si ramane comun.

Daca, de pilda, Tatalui se atribuie puterea, Fiului adevarul, Duhului Sfant harul, nu inseamna ca numai Tatal este puterea, numai Fiul adevarul si numai Duhul Sfant harul, ci ca toate acestea, ca si toate celelalte atribute, sunt comune persoanelor dumnezeiesti, in nedespartire.

In genere, toate insusirile fiintiale pot sa fie atribuite, apropiate, unei persoane, dupa cum si o insusire sau lucrare poate sa fie atribuita celor trei persoane impreuna, intrucat, datorita unitatii fiintiale, nu este rezervata numai unei persoane.

De pildã, Revelatia este, desigur nu in acelasi mod, si a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant.

Tot asa, creatia lumii : Tatalui I se atribuie hotararea dimpreuna cu planul ; Fiului, executarea ; Duhului Sfant plinirea sau desavarsirea ; sau lucrarea dumnezeiasca in lume ; Tatal este Creatorul, Fiul Mantuitorul, Duhul Sfant Sfintitorul.

Toate acestea se petrec asa fiindca “Dumnezeu toate le face prin Fiul in Duhul Sfant” ( Sf. Atanasie cel Mare, dupa Sf. Ap.Pavel, Romani 11, 36 ).

Referitor la numirile date Persoanelor divine : Tatalui I se atribuie numele de Dumnezeu, Fiului de Domn si Duhului Sfant de Duh, fara ca prin aceasta sa fie despartiti si nici amestecati, ci de aceeasi fiinta si putand fiecare in parte sa fie numit Dumnezeu, Domn si Duh.

Tot cu privire la raportul dintre persoanele Sfintei Treimi, anume la distinctia dintre ele, se cuvine sa se sublinieze ca insusirile personale interne, anume proprietatile ( Tatal nenascut si nepurces, Fiul nascut, Duhul Sfant purces ), nu se comunica si nu se pot comunica de la o persoana la alta.

Toate aceste precizari premergatoare ne ajutã in cunoasterea noastra, anume pentru o mai multumitoare caracterizare a persoanelor Sfintei Treimi, avand permanent o deosebita grija sa nu se strecoare nici o confuzie intre numirile de atribute, predicate, proprietati, aproprieri, si sa nu rezulte nicio concluzie care ar putea pagubi sau altera sub orice forma continutul credintei dreptmaritoare, ortodoxe.

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 127-132, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )