Pocainta si marturisirea: o taina uitata

Pocainta si marturisirea: o taina uitata

Introducere

Pocainta precede reconcilierea si regenerarea launtrica. Dupa ce a gustat din fructul amar al pacatului, fruct consumat la masa unui alt stapan, sufletul celui ce se caieste nu doreste nimic altceva decat sa se intoarca in casa Domnului. Toti pacatosii care se intorc la Dumnezeu si se impaca, prin pocainta, cu El reprezinta Trupul Lui cel frant. Ei striga impreuna cu Psalmistul: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea!" (Psalmul 50, 1). Credinta celui ce a pacatuit il indeamna la pocainta, si, intarit de credinta intregii comunitati a credinciosilor care se caiesc, la randul lor, pentru pacatele lor, este iertat de pacate si reprimit in casa Domnului: "Si vazand credinta lor, El a zis: "Omule, iertate iti sunt pacatele tale"" (Luca 5, 20; cf. Matei 9, 2 si Marcu 2, 5). Pocainta este o continua exercitare a libertatii umane, o inaintare cutezatoare spre o mai mare libertate spirituala. Pocainta este o "acceptare cu bucurie a smereniei si umilintei firii", spunea Sfantul Isaac Sirul. Scopul pocaintei nu este justificarea de sine, ci reintrarea in acel foc arzator de iubire in care sunt mistuite toate pacatele, toate imperfectiunile, toate egoismele.

Sa nu confundam pocainta cu regretele obisnuite, cu remuscarea, vinovatia, rusinea sau mustrarea de cuget. Toate acestea sunt oportune si necesare in masura in care ne conduc spre noi moduri de a percepe realitatea si de a o reflecta. Pocainta, insa, e mai mult decat acestea toate la un loc. Ea este moarte si viata in acelasi timp: moarte a deprinderilor pacatoase din trecut si viata primita in dar de la Izvorul bunatatilor. La urma urmei, pocainta este cel mai important lucru pentru o viata crestineasca. Acesta e motivul pentru care Biserica se fereste de a imparti oamenii in "buni" si "rai", evlaviosi si razvratiti, credinciosi si necredinciosi, "ei" si "noi". Toti purtam chipul lui Dumnezeu in noi, si acest chip este intinat in noi toti. Intrebarea nu trebuie sa fie: "Esti bun?" pentru ca numai Dumnezeu este bun, ci mai degraba: "Te caiesti de relele pe care le-ai facut?" Si daca raspunsul este "Da!" -atunci cel de pe urma va deveni cel dintai, prostituata de astazi va deveni sfanta de maine, iar talharul va fi primul care va intra in rai - totul gratie marii milostiviri a lui Dumnezeu.

Nu ne caim pentru ca suntem virtuosi, ci pentru ca faptura umana are libertatea, puterea si vointa de a se schimba, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu: patimile noastre sunt biruite de o patima mult mai mare, dorintele noastre sunt cucerite de o dorinta si mai mare. Izvorand dintr-o profunda constientizare a rautatilor noastre si dintr-o arzatoare dorinta de a ne apropia de Dumnezeu, smerenia ne indeamna totdeauna la pocainta. Dupa cum puterea lui Dumnezeu se vadeste in teribila vulnerabilitate a Fiului Sau rastignit pe cruce, tot astfel cea mai mare forta si noblete a fiintei umane se manifesta atunci cand omul isi recunoaste slabiciunile sale: "Deci, foarte bucuros, ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine puterea lui Hristos" (II Corinteni 12, 9).

Termenul grecesc metanoia, prin care se reda notiunea de pocainta, denota o preschimbare a mintii, o reorientare, o prefacere a conceptiilor despre lume si despre sine. In cele din urma, pocainta inseamna un nou mod de a iubi, in adanc de suflet, atat pe ceilalti, cat si pe sine insusi, in acelasi timp, ea nu semnifica doar regretul de a fi savarsit ceva rau in trecut, ci recunoasterea si transformarea unei viziuni intunecate despre lume si a unei versiuni si mai intunecate despre sine insusi. Pe masura ce ne caim, incepem sa vedem limpede felul in care pacatele noastre ne-au instrainat de Dumnezeu si de creatia Sa, izoland existenta noastra si reducand-o la o dimensiune pseudo-autonoma, care ne priveaza de autentica libertate si maretie a firii noastre. Sfantul Vasile cel Mare spunea: "Pocainta este mantuire" - si adauga: "Lipsa intelegerii este moartea pocaintei". Pocainta nu se reduce la acte ocazionale de smerenie, presarate ici si colo. Ea e o atitudine constanta, un fel de a fi. "In adevar, aceasta viata este inchinata in intregime pocaintei, suferintei (penthos) si lacrimilor", spunea Sfantul Ioan Gura de Aur. "Drept aceea, de trebuinta este sa ne pocaim nu numai pentru o zi sau doua, ci in toate zilele vietii noastre."

Orice impartire sau dramuire a evlaviei launtrice in "perioade de pocainta" si "restul timpului" este falsa, iar in limbajul Bisericii este atribuita demonilor. Demonii sunt extremisti, agresivi, inselatori si dezbinatori. Diavollo, etimonul cuvantului "diavol", inseamna "a rupe in bucati", "a sfasia", "a dezbina". Uneori, demonii isi pot insinua lucrarea chiar si prin virtuti, conspirand la producerea unei false pocainte. Noi, oamenii, suntem prin fire meniti inaintarii si urcusului duhovnicesc, iar ei ne deviaza directia, astfel incat in loc sa evoluam in mod constant, ne impleticim ca racii, clatinandu-ne dintr-o parte intr-alta. Pentru a ne pune la incercare calitatea si temeinicia pocaintei, sa observam daca e statornica si permanenta sau ezitanta si vremelnica. Rabdarea si staruinta sunt semne bune, dar nervozitatea si nestatornicia sunt indicii ale unei instabilitati spirituale. Ne putem da seama ca demonii ne batjocoresc atunci cand ajungem "uneori sa radem, iar alteori sa plangem". In cele din urma, insa, puterea acestor vrajmasi ai mantuirii noastre este aceea pe care le-o acordam noi insine. Hristos Domnul si sfintii Sai ne-au aratat cum ne putem apara impotriva amagirilor demonilor care incearca sa ne ispiteasca: prin smerenie si credinta in Dumnezeu.

Cele doua dimensiuni ale pocaintei: divina si umana

Prin Hristos Iisus, Dumnezeu Tatal a avut initiativa impacarii noastre cu El, insa implinirea jertfei lui Hristos in vietile noastre depinde de felul in care raspundem acestei initiative. Deschiderea noastra fata de Dumnezeu este conditia preliminara a salasluirii Sale in noi. Aceasta deschidere presupune intalnirea dintre prezenta de bunavoie a omului in fata lui Dumnezeu si prezenta de bunavoie a lui Dumnezeu in viata noastra, Cel care a preluat, intru totul neconditionat, neputintele noastre omenesti. Inima care se deschide Domnului Dumnezeu va striga, impreuna cu Psalmistul, asa cum ne rugam la vecernia Pogorarii Sfantului Duh: "Revarsa-Ti indurarile Tale asupra faradelegilor noastre si adancul milostivirilor Tale asupra pacatelor noastre".

Pocainta nu e un act independent, de sine statator. Ea e o trecere de la moarte la viata si o continua reinnoire a vietii. Este fenomenul invers tiparelor de gandire specifice timpurilor noastre, tipare conform carora viata omului se degradeaza odata cu trecerea anilor si, in cele din urma, se frange prin moarte. Experierea acestei inversari de situatie echivaleaza cu pregustarea maretiei si frumusetii vietii vesnice a lui Dumnezeu. Cu cat gustam mai mult din Dumnezeu, cu atat il dorim mai mult si cu atat ne caim mai adanc. La aceasta pocainta se referea Sfantul Apostol Pavel atunci cand vorbea despre "pocainta spre mantuire, fara parere de rau" (II Corinteni 7, 10).

Fiecare aspect al vietii noastre are o dimensiune eshatologica. Fiecare element al lui "aici si acum" tinde catre "sfarsit", prefigurandu-l. Pocainta nu este doar redobandirea nevinovatiei pierdute, ci si transcenderea firii cazute.

Omul se poate imbogati duhovniceste prin propriile experiente, chiar atunci cand acestea sunt dureroase sau devastatoare. Cu cat mai mare e caderea, cu atat mai profunda si mai autentica este nevoia de a se apropia de Dumnezeu. Sfintii Parinti manifesta o dragoste netarmurita fata de pacatosul care se caieste - am putea spune, chiar o preferinta - deoarece setea arzatoare de Dumnezeu creste direct proportional cu experienta instrainarii de El si a decaderii omului (Romani 5, 20). Caci, ne incredinteaza Mantuitorul: "Va fi bucurie in cer pentru un pacatos care se pocaieste, mai mare decat pentru nouazeci si noua de drepti care n-au nevoie de pocainta" (Luca 15, 7). Intr-adevar, pana si cel mai rau dintre pacatosi e primit cu bratele deschise de catre Hristos si Biserica Lui daca se caieste din adancul inimii de faradelegile savarsite.

Cuvantul exomologesis, care inseamna "marturisire" in limba greaca, sugereaza mai mult decat o simpla acceptare, recunoastere sau destainuire a unui pacat sau a unei abateri. Mult mai profund decat recunoasterea unui pacat nedestainuit pana in momentul spovedaniei, a ne marturisi semnifica a accepta Logosul divin si a ne supune Lui (exomologesis), Celui ce este mai presus de firea omeneasca, mai presus de conditia umana. Sufletul care se caieste isi cauta mantuirea in Logosul divin, in Cuvantul lui Dumnezeu. De aceea, pocainta si marturisirea nu presupun doar recunoasterea si dezvaluirea unui esec, ci un raspuns izvorat din adancuri la chemarea lui Dumnezeu, al carui chip il purtam cu totii de la inceputurile creatiei si spre a carui asemanare am fost ziditi cu totii.

Pocainta este si o cale spre descoperirea sinelui: "Deschide-mi mie portile pocaintei". Metanoia ("pocainta") e poarta ce duce spre suflet - atat spre sufletele noastre, cat si spre cele ale semenilor nostri. Ea este poarta cerurilor. Desigur, ea ne indreapta spre interiorul constiintei noastre, dar, prin aceasta, ne deschide si spre exterior. Taramul constiintei nu se mai limiteaza doar la propria persoana, ci se extinde din ce in ce mai mult pana cand ajunge sa-i imbratiseze pe toti: pe Domnul si pe toate fapturile Lui, care poarta in ele chipul Lui. Pacatul are un efect contrar. El blocheaza atat drumul spre interiorul omului, cat si pe cel spre exterior. Numai pocainta si marturisirea ne elibereaza de ingradirile pacatului. Prin pocainta, incetez de a mai gravita in jurul propriei persoane si incep sa-mi indrept atentia spre aproapele meu si spre centrul existentei noastre, iubitorul de oameni Dumnezeu. Prin pocainta, incep sa-l observ pe celalalt, sa-l inteleg, sa ma preocup de interesele lui. Atunci, in loc sa mai fie aservite in exclusivitate propriilor interese, toate fapturile si toate lucrurile vor straluci in slava lui Dumnezeu, in sfanta liturghie a vietii. Atunci, vom deveni mult mai constienti de dragostea lui Dumnezeu pentru noi - o dragoste ce covarseste pacatul, suferinta, moartea, demonii si iadul. Atunci, vom descoperi cu uimire profunzimea si intensitatea iubirii rastignite a lui Hristos, prezenta Lui in mijlocul nostru fer chiar daca usile vor fi incuiate (Ioan 20, 19; 26). Nu ni se cere sa-L iubim pe Dumnezeu de la inceput, ci sa intelegem ca "Dumnezeu intr-atat a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat" (Ioan 3, 16). Comuniunea treimica presupune iubire absoluta intre Persoanele divine - iubire care se manifesta de la inceputuri in creatia si sustinerea lumii, iar ulterior, mai in profunzime, in creatia, mantuirea si restaurarea tuturor lucrurilor in Hristos Iisus, Domnul nostru. "in aceasta este dragostea", spune Sfantul Ioan Evanghelistul, "nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi" (I Ioan 4, 10).

"Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8; 16), mai spune Sfantul Ioan Evanghelistul, sugerand ca iubirea este adevarata esenta a umanitatii create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. "Dintr-o nemarginita iubire, (...) Ziditorul a toate (...) se revarsa in afara Sa, arzand de bunatate si dragoste; Dumnezeu este plinatatea iubirii", citim in scrierile Sfantului Dionisie Areopagitul, iar Sfantul Maxim Marturisitorul arata: "Iubitorul de oameni Dumnezeu ne-a zidit, si tot iubitorul de oameni Dumnezeu ne atrage pe toti la El". Sfantul Nil Ascetul afirma: "Ca un indragostit inflacarat, El doreste sufletul pe care l-a iubit dintru inceput". Toate fapturile umane au nevoie sa stie ca Cel mai mare indragostit le iubeste. Au nevoie sa li se spuna si sa li se arate aceasta pentru a vedea si simti iubirea lui Dumnezeu in mijlocul acestei lumi cazute. Avem nevoie ca iubirea lui Dumnezeu pentru noi sa patrunda in adancul constiintei noastre, pentru a putea spune si noi, impreuna cu Cuviosul Ioanichie: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Sfantul Duh, Treime Sfanta, marire Tie!"

Cel mai potrivit raspuns la negraita revarsare de iubire a lui Dumnezeu, la "toata darea cea buna si tot darul desavarsit" (Iacov 1, 17) - darul cel mai desavarsit fiind insusi Iisus Hristos Domnul - este acceptarea plina de recunostinta a acestei iubiri. Admiterea cinstita si sincera a imperfectiunii noastre si a perfectiunii lui Dumnezeu nu da nastere la sentimente de vinovatie, ci la recunostinta. Sesizarea instrainarii noastre de Dumnezeu, de noi insine si de aproapele nostru duce la dorinta de a ne lepada de ea. De ce nu ne impartasim cu dumnezeiescul Trup si Sange al Mantuitorului dupa ce am pacatuit, daca nu din cauza ca recunoastem ca pacatul e o negare a Sfintei Euharistii? Acesta este momentul in care se cuvine sa ne indreptam spre pocainta si marturisire - actiuni premergatoare Sfintei Euharistii.

Dumnezeu nu se afla doar la capatul calatoriei noastre inspre pocainta, ci si la inceputul ei (Apocalipsa 1, 8). "In sfarsit imi este inceputul", afirma poetul englez T.S. Eliot. Il cautam pe Cel pe care-L avem deja in noi, pentru ca Dumnezeu ne iubeste chiar si in starea noastra de pacatosenie. Desi noi il alungam mereu pe Dumnezeu, El se intoarce necontenit la noi. Asa cum spunea Psalmistul: "Mila Ta ma va urma in toate zilele vietii mele" (Psalmul 22, 6). Si inca: "Laudati pe Domnul ca este bun, ca in veac este mila Lui" (Psalmul 135, 1). Vom putea intelege iubirea lui Dumnezeu pentru noi numai atunci cand, pocaindu-ne, il vom chema din toata inima. Atunci, Iisus Domnul va veni la noi si se va descoperi noua. Atunci, in loc sa cadem in adanc de genune, vom cadea in bratele Domnului si Mantuitorului nostru, deschise pe cruce pentru noi toti - o data pentru totdeauna.

Pocainta este o perpetua transfigurare pentru care trebuie sa luptam neincetat, in virtutea careia inima si mintea noastra sunt necontenit strapunse de lumina Duhului Sfant. E un drum neintrerupt, o stradanie sustinuta, o lucrare care imbratiseaza intreaga lume - nu doar o emotie trecatoare. Cu toate ca pocainta este impreuna-lucrarea omului cu Dumnezeu, ea este, de fapt, un dar, ca si credinta - un dar pe care omul il poate accepta sau respinge. Daca omul isi deschide inima Domnului si il doreste pe El mai presus de orice altceva, Sfanta Treime se va salaslui in el si, treptat-treptat, ii va preschimba sufletul din "tabla de piatra" in "tabla de carne" (II Corinteni 3, 3).

Pocainta si lacrimile

"Dorirea [dorul] de Dumnezeu naste lacrimi", invata Sfantul Teodoret al Cirului. Pocainta si lacrimile sunt strans legate intre ele. Fireste, mai sunt si alte criterii de stabilire a acestei inrudiri si a feluritelor pricini din care izvorasc lacrimile, dar plansul, suferinta (penthos) constituie elementul esential. Penthos consta in plansul provocat de pierderea prezentei lui Dumnezeu, durerea provocata de absenta Lui si de setea de prezenta Lui. Penthos atrage dupa sine smerenia (katanyxis). Din punct de vedere etimologic, termenii penthos ("tanguire") si pathos ("patima") au aceeasi radacina: verbul paschein, care inseamna "a suferi, a patimi". Dumnezeu isi asuma atat patimile, cat si suferintele oamenilor. Intocmai femeii care sufera "chinurile nasterii" pentru a aduce pe lume o viata noua, tot astfel cel ce se caieste din adancul inimii plange si se tan-guieste atunci cand i se daruieste o viata noua.

Sfantul Grigorie Teologul considera ca lacrimile sunt o parte integranta a procesului de purificare a sufletului: "Toti trebuie sa varsam lacrimi, toti trebuie sa ne curatim, toti trebuie sa mergem neincetat in sus". Sfantul Simeon Noul Teolog exprima aceasta in termeni cat se poate de clari si bine definiti: "inlatura lacrimile si odata cu ele vei inlatura si curatirea [sufletului de pacatele sale]. Fara curatire nimeni nu se mantuieste" - iar in scrierile Parintilor Pustiei citim unele ca acestea: "Fericit esti, Avo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta!"

Intr-o povestire scrisa in Franta secolului al XIII-lea, intitulata Le chevalier au Barizel, ni se spune ca unui cavaler i se incredintase insarcinarea de a umple un butoi cu apa. Constatand ca, in pofida stradaniilor sale, apa trecea mereu prin butoi de parca ar fi fost spart, el se hotaraste sa strabata lumea intreaga pentru a-si indeplini misiunea, in cele din urma, epuizat si cuprins de amaraciune, incepe sa planga. Spre uimirea lui, prima lacrima care i se prelinge din ochi umple butoiul pana la varf.

Omenirea intreaga se afla in suferinta. Imnurile liturgice ortodoxe vorbesc despre suferinta lui Adam cel alungat din paradis si instrainat de Dumnezeu; despre aceeasi tanguire ne vorbesc si Sfintii Parinti. De pilda, Sfantul Macarie Egipteanul arata ca umanitatea plange si se caieste de-a lungul drumului de intoarcere la Ierusalimul cel ceresc. Lacrimile indica hotarul dintre prezent si viitor, si dorul de a reveni din "exil", o pregustare a praznicului intoarcerii "acasa". Iata motivul pentru care postul este, de fapt, o praznuire, iar lacrimile de pocainta sunt totdeauna bine primite de Dumnezeu. Ele sunt un semn si o chezasie a reintoarcerii la El si o parga a bucuriei duhovnicesti.

Desi plansul ca modalitate de exprimare a durerilor sufletesti are un cert efect vindecator, el se deosebeste de darul lacrimilor, care este un dar de la Dumnezeu. Nu putem sili sau induce in noi insine acest dar, aceasta revarsare tamaduitoare de lacrimi, pentru ca ea nu provine dintr-o mahnire sufleteasca. Este vorba despre un plans cu totul spontan, delicat si duios, asemanator celui ce se poate vedea in icoanele din care curg lacrimi. Plansul celor ce se invrednicesc de darul lacrimilor e un plans necontenit. Cu toate acestea, desi fetele unora ca acestia sunt neincetat scaldate in lacrimi, infatisarea lor nu vadeste suferinta sau deznadejde, ci sensibilitate si intelegere. Ochii lor stralucesc, iar cuvintele lor alina. Poate cel mai potrivit mod de a descrie acest dar al lacrimilor este redat de expresia "fericita intristare", o expresie folosita frecvent pentru a zugravi smerenia pe care o vedem pe chipurile sfintilor din icoanele ortodoxe si pe care o auzim in imnele liturgice (cu osebire in cele din perioada Postului Sfintelor Pasti). "Fericita intristare" este o expresie afectiva fireasca a invierii prin rastignire si a vietii prin moarte.

"Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" (Matei 5, 4), spune Mantuitorul. In mod surprinzator, cei ce pacatuiesc si isi plang apoi cu amar pacatele lor sunt preferati celor care nici nu pacatuiesc, nici nu se tanguiesc. Iata cum explica Sfantul Ioan Scararul acestea:

"Ii socotesc mult mai fericiti pe cei ce au cazut si plang decat pe cei ce n-au cazut si nu-si plang pacatele lor. Caci cazand, cu adevarat s-au ridicat [au inviat] la o inviere neprimejduita".

Intarind cele de mai sus, Ava Sarmata din Egipt adauga:

"Mai bine un om pacatos care stie ca a pacatuit si se caieste decat unul care nu a pacatuit si se socoteste pe sine a fi drept".

Lacrimile de pocainta sugereaza atat tanguire, cat si alinare. Ele indica regretul de a fi savarsit pacatul, cainta, dar si iertarea primita. In plus, poarta in ele fagaduinta lucrurilor bune ce vor veni - lacrimile de bucurie pe care toti cei ce-L iubesc pe Dumnezeu le vor varsa in ziua celei de-a doua veniri a Sa pe pamant.

Taina marturisirii

Pocainta este un act dinamic de responsabilitate fata de Dumnezeu si fata de oameni. Cu toate ca presupune cercetarea si cunoasterea sinelui, ea nu e un suspin de autocontemplare narcisista. Pacatul e o ruptura a relatiei dintre om si Dumnezeu. Atunci cand ni se spune ca fiul risipitor isi vine "in sine" (Luca 15, 17), inseamna ca el isi corecteaza atitudinea fata de tatal sau: "Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: "Tata, am gresit la cer si inaintea ta"" (Luca 5, 18). Ne caim fata de Dumnezeu, si ne caim in comuniune cu ceilalti, ca membri ai Bisericii. In Biserica Primara, pocainta era un act de marturisire publica si de reconciliere prin care penitentul era readmis in obstea credinciosilor (Matei 3, 6; Faptele Apostolilor 19, 18).

Prin urmare, marturisirea are loc inlauntrul Bisericii. Ea nu este o procedura strict personala sau unul din tratamentele indicate atunci cand cineva se simte apasat de vinovatie. Ea nu se reduce la recunoasterea unei culpabilitati oarecare sau a raspunderii fata de un comportament ce contravine normelor de conduita - si nici nu trebuie sa izvorasca din teama de a fi pedepsit. Marturisirea e strans legata de straturile cele mai adanci ale fiintei umane, de esenta fiintei, de relatiile interumane, si mai presus de toate, de relatia omului cu Dumnezeu: "Tie unuia am gresit" (Psalmul 50, 5). Marturisirea pecetluieste o schimbare de directie, o tranzitie de la individualism la comuniune. Este o Sfanta Taina, "forma vazuta a harului nevazut" (dupa cum observa Fericitul Augustin), care restabileste comuniunea dintre om si Dumnezeu. Aceasta este ratiunea pentru care marturisirea are loc inlauntrul rugaciunii - deoarece o relatie personala cu Dumnezeu si cu lumea divina nu se poate realiza in deplinatate, cu intensitate, decat prin intermediul rugaciunii.

Marturisirea si rugaciunea sunt mijloace si circumstante pe care ni le ofera Biserica pentru a birui pacatul si moartea. Pocainta este atat temelia si temeiul rugaciunii, cat si consecinta ei. "Rugaciune adevarata savarseste acela care uita ca se roaga", spunea Sfantul Antonie cel Mare, in mod similar, pocainta autentica il determina pe om sa uite de sine insusi si sa se umple de dorul de Dumnezeu, Care se afla in adancurile pocaintei fapturii.

Sfanta Euharistie, actul suprem de comuniune dintre om si Dumnezeu, impreuna-partasia cu Trupul si Sangele lui Hristos, ne este daruita "spre iertarea pacatelor si spre viata de veci". Euharistia este celebrare, marturie si ofranda a impacarii noastre, a tuturor, intru Hristos; ea incepe odata cu impartasirea cu El in Biserica, adica in Trupul Sau, si se incheie la plinirea vremii. Pentru ca Hristos este desavarsit, pacatosii care se impartasesc cu El sunt chemati sa devina si ei desavarsiti: "Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 48; I Petru 1, 13; II Petru 1; Efeseni 4, 13). Acest lucru nu este posibil decat prin harul lui Dumnezeu, a Carui putere "se desavarseste in slabiciune" (II Corinteni 12, 9). Drept aceea, rugaciunea care precede Sfanta Euharistie contine elemente de pocainta care ne pregatesc pentru impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. Numerosi scriitori crestini, printre care si Origen, influentul teolog alexandrin din veacul al III-lea, subliniaza importanta impartasaniei pentru iertarea pacatelor.

Aspectul euharistic al marturisirii era mai evident in Biserica Primara, pe vremea cand pocainta nu era un act personal sau individual, ci un act public. Marturisirea particulara a inceput sa se practice de-abia dupa veacul al IV-lea, desi pe atunci nu avea inca atributele cultice, ritualice, pe care le-a dobandit mai tarziu. Foarte putini dintre Parintii Bisericii vorbesc despre iertarea pacatelor ca despre o procedura formala, iar in ceea ce priveste reducerea pacatului la aspectul sãu de crima legala sanctionabila pentru care penitentul trebuie sa-si ispaseasca pedeapsa cuvenita, aceasta este o notiune care nu apare nicaieri in literatura patristica. Iata ce spunea Sfantul Ioan Gura de Aur in legatura cu acest subiect: "Ai savarsit un pacat? Intra in biserica si fa pocainta pentru pacatul tau (...). Pentru ca aici, in biserica, este Doctorul, nu Judecatorul; aici nu esti cercetat si anchetat, ci primesti iertare de pacate".

Din nefericire, marturisirea este uneori gresit inteleasa, intr-un mod care submineaza pocainta launtrica autentica, substituindu-i-se. Spre pilda, unii crestini se simt "indreptatiti" sa primeasca Sfanta Euharistie pur si simplu in virtutea faptului ca s-au marturisit - ceea ce contrazice adevarata menire a pocaintei. Aceasta atitudine eronata rezulta, probabil, din reducerea simplista a Tainei Spovedaniei la "iertarea pacatelor". Teologia scolastica a extrapolat conceptele de pacat, pocainta si iertare pe taram juridic, punand accentul pe puterea de absolutiune a preotului. In traditia ortodoxa, insa, preotul este martorul pocaintei credinciosului, nicidecum "detectivul" care-l surprinde asupra faptului pe cel ce comite faradelegea sau "beneficiarul" unor secrete care i se dezvaluie numai lui. El nu dispune de puterea de a-i ierta pe credinciosi de pacate si nici nu are autoritatea de a-i absolvi de vinovatie. Astfel de conceptii gresite nu fac decat sa pluteasca la suprafata lucrurilor, denaturand functia marturisirii si a parintelui duhovnicesc - aceea de a reintegra in Trupul lui Hristos atat pe credinciosul care se caieste, cat si pe duhovnicul care-i asculta marturisirea.

Cuvintele "Eu, nevrednicul preot si duhovnic, prin puterea data mie, te iert si te dezleg pe tine, X, de pacatele tale" nu erau cunoscute in ritualul liturgic al Bisericii Ortodoxe din Grecia. Ele sunt de origine latina si au aparut mai tarziu, fiind preluate ulterior de rusi si introduse in cartile lor liturgice intr-o perioada in care gandirea franco-latina si practicile ei liturgice au influentat mult teologia ortodoxa rusa. Accentuandu-se in mod exagerat notiunea de "putere" conferita preotului, s-a ajuns la compromiterea marturisirii, care, in loc sa fie un indemn pentru credincios de a-si recunoaste si regreta faradelegile comise, a devenit o procedura de justificare a ofenselor sau nelegiuirilor faptuite sau chiar de disculpare a celui ce le-a savarsit. De aceea, atragem atentia asupra semnificatiei rugaciunii de iertare a pacatelor pe care o rosteste parintele duhovnicesc in Biserica Ortodoxa, imediat dupa marturisire: ea cuprinde marturia adusa de acesta, in duhul credintei, despre coborarea milostivirii lui Dumnezeu asupra celui care se caieste sincer si din toata inima, caruia ii iarta pacatele savarsite. Iertarea de pacate nu este "administrata" de preot; ea este un har oferit de Dumnezeu in si prin Biserica - Trupul lui Hristos - "spre iertarea pacatelor si spre viata de veci" .

In incheiere, as dori sa spun cateva cuvinte despre spovedania "generala", deosebita de cea particulara, adica de cea care are loc fata catre fata, intre credincios si parintele sau duhovnicesc. In anumite circumstante, spovedania generala poate fi o forma autentica de pocainta ca act comunitar, care implica intreaga Biserica. in virtutea acestui fapt, ea reprezinta adevarata esenta a Sfintei Taine a Spovedaniei. Desigur, ea nu inlocuieste marturisirea particulara, care presupune atat cercetarea sinelui si dezvaluirea greselilor sau a pacatelor savarsite de credincios, cat si indrumarile ori povetele duhovnicesti ale preotului care este martorul celor destainuite. Ca si in celelalte Sfinte Taine, functia preotului nu se cuvine sa fie nici exagerata, nici minimalizata. Episcopul Kallistos Ware afirma urmatoarele:

"Toti cei ce au cunoscut binecuvantarea de a avea ca parinte duhovnicesc un preot scaldat in harul unei adevarate autoritati spirituale vor adeveri importanta rolului preotului, care nu este un simplu sfatuitor. Rugaciunea de dezlegare pe care o rosteste el nu este o rugaciune de rutina. El poate lega si dezlega de pacate sau poate refuza sa dezlege pe cineva de pacate - desi aceasta se intampla foarte rar - sau poate sa impuna un canon (epitimion) prin care credinciosului nu i se ingaduie un anumit timp sa primeasca Sfanta Euharistie sau prin care i se cere sa indeplineasca o anumita insarcinare. Aceasta din urma este o practica foarte rar intalnita in practica ortodoxa contemporana, dar e important de stiut ca preotul are acest drept (...). Oricum, sa nu consideram penitenta o pedeapsa, nici o modalitate de a ispasi nelegiuirea comisa (...). Nu dobandim nicio "vrednicie" daca am implinit un canon, pentru ca in relatia sa cu Dumnezeu, omul nu poate pretinde niciodata ca este vrednic prin sine insusi. Aici nu trebuie sa gandim in termeni juridici, ci in termeni terapeutici".

Cel mai semnificativ aspect al marturisirii nu se datoreaza nici penitentei, nici penitentului, ci lui Dumnezeu, "Cel ce vindeca pe cei zdrobiti cu inima si leaga ranile lor" (Psalmul 146, 3). Nu este vorba despre anularea unei datorii de ordin moral, ci de vindecarea pacatosului, si aceasta vindecare este darul lui Dumnezeu. "Sa luam noi insine leacul mantuitor al pocaintei. Sa primim de la Dumnezeu pocainta care ne tamaduieste, caci nu noi suntem cei care I-o oferim Lui, ci El este Cel ce ne-o daruieste noua", spunea Sfantul Ioan Gura de Aur. Termenul grecesc pentru spovedanie, exomologesis, nu implica doar marturisire, ci si prinos de multumire (cf. Matei 11, 25; Luca 10, 21): "Lauda-Te-voi, Doamne, din toata inima mea, spune-voi toate minunile Tale" (Psalmul 9, 1).

Marturisire si vinovatie

Am mentionat, in treacat, norul de vinovatie care invaluie uneori Taina Spovedaniei, innegurand-o. Aceasta nu este o chestiune strict teoretica, deoarece vinovatia face parte din conditia umana si din tragismul ei. Ne simtim de obicei vinovati dupa ce am facut o greseala ori atunci cand suntem confruntati cu teribilele suferinte sau nenorociri care-i incearca pe atatia oameni din jurul nostru in timpurile pe care le traim si pentru care avem toti un grad de responsabilitate. Cu toate acestea, in contextul specific al pocaintei si marturisirii, culpabilitatea poate fi o emotie amagitoare.

In Sfanta Scriptura nu exista cuvantul "vinovatie" (enoche), desi adjectivul "vinovat" (enochos) apare de cateva ori. In loc de vinovatie, Sfintele Scripturi si Biserica ne vorbesc despre pacat (amartid) ca despre un esec, o infrangere, o pierdere, o bresa in relatiile interumane, care poate duce la mustrari de constiinta. In privinta radacinii termenului grecesc enechomai ("vinovat"), conotatia ei este aceea de a fi strans legat de cineva sau ceva, a pastra pe cineva sau ceva cu tot dinadinsul sau chiar a indragi pe cineva sau ceva - in antonimie cu notiunea de a se simti rusinat fata de o divinitate care aplica masuri punitive.

Acest accent distorsionat pus pe vinovatie isi are obarsia intr-o cultura individualista caracterizata printr-o hipertrofie a eului in care predomina o viziune strict personala despre pacat si mantuire, precum si un sistem punitiv de sorginte juridica. Atat timp cat a fost credincioasa siesi si Sfintelor Scripturi, ortodoxia a rezistat oricarei forme de individualism sau de aderenta riguroasa la un anumit corp de legi - fie ca s-a pus problema pocaintei si a marturisirii, fie ca a fost vorba despre aplicarea legislatiei canonice. Biserica Ortodoxa se fereste atat de a credita in mod nejustificat realizarile sau meritele cuiva, cat si de a exagera culpabilitatea resimtita de cei ce sufera esecuri; aceasta ar fi pur si simplu o alta forma de egocentrism si egolatrie sau un alt aspect al incercarii de a imblanzi o divinitate manioasa. Atitudinea ortodoxiei este de a accepta cu credinta si recunostinta revelatia dumnezeiasca intrupata in Mantuitorul Iisus Hristos si de a-i raspunde cu fapte pline de iubire pentru El si lumea pentru care El a suferit "moarte de cruce" (Filipeni 2, 8).

Crizele de comunicare sau comuniune pot duce la forme patologice de vinovatie. Exista, insa, si o alta vinovatie, izvorata din simtul de raspundere fata de sine si fata de ceilalti, care duce la o acuta constientizare a drepturilor, nevoilor si sentimentelor celor din jurul nostru. Viziunea crestina despre om este o viziune sociala. Orice criza intervenita intre oameni care se iubesc unii pe ceilalti, ca si orice amplificare a indiferentismului si a institutionalizarii exagerate intensifica atmosfera de vinovatie. Sfintii se marturisesc zilnic nu pentru ca ar suferi de vreo nevroza, ci pentru ca se afla intr-o comuniune constanta cu Dumnezeu, cu oamenii pentru care se roaga si cu intreaga creatie. Ei stiu cat de mare nevoie au de aproapele lor, dar mai ales stiu cat de mare nevoie au de Dumnezeu. Ei stiu ca pacatele nu pot fi biruite de unul singur si accepta cu bucurie aceasta neputinta ca pe un element component al conditiei umane, marturisind, in acelasi timp, adevarul atotputernicei si mantuitoarei iubiri a lui Dumnezeu in Hristos Iisus, Care a luat "asupra Lui pacatele lumii". Recunoasterea propriilor limite ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu, singurul care poate sterge pacatele noastre: "Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o (...), si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu" (Psalmul 31, 5-6).

Potrivit invataturii Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii la fel, chiar si pe cei care cad in adancul rautatilor - sau poate ii iubeste mai ales pe aceia ce au cazut in neputintele cele mai teribile: "Dumnezeu isi arata iubirea fata de noi prin aceea ca Hristos a murit pentru noi cand noi eram inca pacatosi" (Romani 5, 18). Dumnezeu nu-si ascunde fata de la pacatele noastre, ci ne intampina indeosebi atunci cand suntem coplesiti de ele. Noi suntem cei care nu suntem in stare sa ne confruntam cu ele sau cu Dumnezeu. Identificarea lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi si acceptarea Lui plina de dragoste, indiferent de gravitatea relelor pe care le-am savarsit, transforma pocainta si marturisirea dintr-o "negociere" disperata de a obtine iertarea pacatelor intr-o sarbatoare launtrica, intru lauda Celui care ni L-a daruit pe Hristos:

"Drept aceea, nicio osanda nu este acum asupra celor ce sunt in Hristos Iisus, caci legea duhului vietii in Hristos Iisus m-a eliberat de legea pacatului si a mortii" (Romani 8, 1-2).

Sa spunem si noi impreuna cu Sfantul Apostol Pavel: "Si nu numai atat, ci ne si laudam in Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum impacarea" (Romani 5, 11). Ni se ofera in dar modul de a-L redescoperi pe Dumnezeu si pe noi insine; inlesnindu-se astfel asezarea pe calea care ne duce la intemeierea unei relatii depline de iubire cu Dumnezeu, cu ceilalti oameni si cu intreaga creatie.

Asadar, pocainta si marturisirea constituie modalitatea de a-L redescoperi pe Dumnezeu si pe noi insine, de a iesi din impasul provocat de savarsirea pacatului. Gratie iertarii obtinute prin marturisire, trecutul nu mai este o povara insuportabila, ci o incurajare pentru viitor. Viata nu mai e marcata de disperare, ci de o increzatoare asteptare a binelui - ceea ce ii confera un vadit aspect eshatologic: intrezarim, aici si acum, fagaduintele veacului ce va sa fie. "Niciunul care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). A privi inapoi inseamna a atrage soarta nevestei lui Lot (Facerea 19, 26), in timp ce a privi inainte inseamna a primi revelatia ca Dumnezeu insusi merge alaturi de noi - fara sa gandim ca am ajuns la desavarsire, ci doar nutrind nadejdea ca o vom dobandi, asemenea Sfantului Apostol Pavel: "Eu inca nu socotesc s-o fi dobandit [desavarsirea], dar una fac: uitand cele ce sunt in urma mea, tind la cele dinainte" (Filipeni 3, 13).

Domnul nostru Cel rastignit si inviat este in fata noastra si ne asteapta. Prin urmare, "cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste" sa ne apropiem.

John Chryssavgis

Articol preluat din cartea "Vindecarea launtrica a omului", Editura Sophia

Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului"

Sursa

http://www.crestinortodox.ro/credinta/pocainta-marturisirea-taina-uitata-69872.html