Calvarul, de Alexei Tolstoi ( 1 )

Calvarul, de Alexei Tolstoi ( 1 )

Cartea întâi

Surorile

O, pãmânt rusesc !...

(Cântec despre oastea lui Igor)

I

Dacã, pãrãsindu-si ulicioara umbritã de tei a unui târg dintr-un fund de provincie, un observator oarecare ar nimeri acum în Petersburg, ar încerca, dacã ar fi atent, o senzatie complexã de excitare spiritualã si de deprimare sufleteascã.

Hoinãrind pe strãzile drepte, învãluite în ceatã, pe lângã casele mohorâte, cu ferestre negre si cu rândai motãind pe la porti, privind îndelung întinderea de ape, bogatã si posomorâtã, a Nevei, cu linia albãstruie a podurilor ei, unde felinarele se aprind încã înainte de a se însera, cu colonadele palatelor lipsite de intimitate si de bucurie, cu înãltimea ascutitã, strãinã de sufletul rus, a catedralei Sfântului Petru si Pavel, cu luntrile mici si jalnice care lunecã pe apa întunecatã si cu nenumãratele slepuri încãrcate cu lemne umede de-a lungul cheiurilor de granit, aruncând câte o privire si asupra fetelor îngrijorate si palide ale trecãtorilor cu ochi tulburi ca si orasul – vãzându-le si luându-le toate acestea în consideratie, acel observator, dacã ar fi impartial, si-ar îndesa capul mai adânc în guler, iar dacã ar fi malitios, s-ar gândi cã n-ar fi rãu sã loveascã din toate puterile în încântarea aceasta încremenitã si s-o sfarme în bucãti.

Încã de pe vremea lui Petru I, un târcovnic de la biserica Sfânta Treime, bisericã ce stã si astazi langa podul Troitki, a vazut coborandu-se noaptea din clopotnitã o nãlucã – o muiere sfrijitã, cu capul gol.

Omul s-a speriat cumplit si a strigat apoi la cârciumã : “Nu-i lucru curat cu Petersburgul, o sa-l manance pustia !” fapt pentru care a fost însfãcat, bãgat în beciurile politiei secrete si bãtut crunt cu biciul.

Încã de pe atunci, se vede, se obisnuiserã oamenii sa creadã cã “nu-i lucru curat cu Petersburgul”.

Unii spuneau cã vazusera cu ochii lor cum se plimba necuratul in trasura pe o strada din Vasilievski-Ostrov.

Altii povesteau cã, la miezul noptii, pe furtunã, cand se umflã apele, calaretul de aramã se desprinsese de pe stanca lui de granit, pornind in galop pe caldarâm.

Altii, in sfarsit, cã vazusera trecand in caretã un consilier ministerial, de care se tinea scai, cu obrazul lipit de geam, un functionar care trecuse de mult in lumea dreptilor.

Si multe alte povesti de felul acestora isi facusera drum prin oras.

Si chiar acum, nu demult, poetul Alexei Alexeevici Bessonov, trecând noaptea intr-o trasura de lux peste un pod arcuit, in drum spre ostroave, vãzuse printre norii sfâsiati, in adâncurile cerului, o stea.

Si, privind-o printre lacrimi, isi zise cã si trãsura lui împreunã cu sirurile de felinare si cu întreg Petersburgul adormit pe care il lasase in urma nu erau decat un vis aiurit, nascut in mintea lui încetosatã de vin, de dragoste si de plictisealã.

Douã veacuri au trecut ca un vis.

Petersburgul acela de la capatul pamantului, rasarit din balti si bãlãrii, visa slavã si putere nemãrginitã : ca niste vedenii se perindau rãsturnãrile de la palat, asasinarile tarilor, biruintele stralucite si executiile sangeroase.

Femei, fiinte slabe, cãpãtau puteri de semizeu.

Soarta noroadelor se hotãra în asternuturile fierbinti si rãvãsite.

Veneau flacai voinici de la tarã, zdraveni si cu mâinile negre de pamant, si patrundeau cu indrazneala la curte, chiar pana aproape de tron, ca sa se înfrupte din putere, din alcov si din luxul bizantin.

Vecinii se uitau cu groazã la aceste explozii de fantezie nebuneascã.

Cu durere si spaimã, oamenii din Rusia priveau delirul capitalei.

Tara hrãnea cu sângele ei fantomele din Petersburg, pe care niciodata nu ajungea sa le sature.

Petersburgul trãia o viatã înfriguratã, dar searbãdã – o viatã nocturnã.

Fosforescente nopti de varã, nebune si senzuale, nopti de iarnã fara somn, masa verde cu zãngãnitul aurului, muzicã, perechi pe care le vedeai  invartidnu-se cand treceai prin fata ferestrelor, goana smintitã a troicilor, tigani, dueluri in zori de zi, cand suierã vântul de gheatã si piuie flautul strident – toate pãreau o defilare de trupe sub privirea infioratoare a ochilor bizantini ai imparatului... Asa trãia orasul.

In ultimul deceniu luaserã nastere, cu o grabã de neînchipuit, întreprinderi grandioase.

Apãreau ca din vãzduh averi de milioane.

Se construiau, din cristal si ciment, banci, music-hall-uri, scatting-uri si restaurante stralucitoare, in care oamenii se lasau ametiti de muzicã, de imaginile din oglinzi, de femeile pe jumatate goale, de luminã si de sampanie.

Se deschideau in grabã cluburi cu jocuri de noroc, case de intalnire, teatre, cinematografe, “luna-parcuri”.

Inginerii si capitalistii lucrau la proiecte pentru inaltarea unei noi capitale, nemaipomenit de luxoasã, in apropiere de Petersburg, pe o insulã inca nelocuitã.

In oras bântuia o adevãratã epidemie de sinucideri.

Femei isterice umpleau salile tribunalelor, ascultand atente si lacome de senzatii tari procesele atator crime sangeroase si excitante.

Totul era la îndemâna oricui – si luxul, si femeile.

Desfrâul îsi fãcea frum pretutindeni.

Palatul era bântuit de desfrâu ca de o molimã.

Acolo, in palat, ajungând pana la tronul imparatesc, luând totul in glumã si in bãtaie de joc, începu sa-si facã mendrele un mujic nestiutor de carte, cu ochi dementi si cu o formidabilã vigoare de mascul.

Petersburgul, ca nici un alt oras, traia o viatã unicã, încordatã si tulbure.

Puterea centralã conducea toatã aceasta miscare, dar nu se contopea cu ceea ce s-ar fi putut numi spiritul orasului.

Puterea centrala dorea sa asigure ordinea si linistea, organizand totul in vederea acestui scop.

Spiritul orasului nãzuia sa distruga aceasta putere.

Spiritul de distrugere se afla pretutindeni, îmbibând cu otrava lui ucigãtoare si grandioasele combinatii de bursã ale vestitului Sashka Sakelman, si ura intunecata a muncitorului de la turnãtoria de otel, si visarile smintite ale poetesei la modã, care sedea pana dupa ora patru dimineata in subsolul artistilor, “Zurgalaii rosii”, si chiar pe acei care, desi aveau datoria sa combatã acest spirit de distrugere, faceau totul, fara sa-si dea seama, pentru a-i da cât mai multã amploare.

Era vremea in care dragostea, sentimentele bune si sanatoase erau socotite vulgare si învechite.

Nimeni nu iubea, dar toatã lumea era hãmesitã si se arunca, intoxicatã, asupra oricãrui lucru atâtãtor, asupra oricarui lucru care-i sfâsia mãruntaiele.

Fetele tinere isi tainuiau nevinovatia ca pe o rusine, barbatii ascundeau faptul cã erau credinciosi sotiilor.

Spiritul de distrugere era socotit de bun-gust, iar neurastenia, dovadã de rafinament.

In directia aceasta dadeau lectii scriitorii la modã, apãruti din neant pentru un sezon.

Oamenii isi nascoceau vicii si perversiuni numai ca sa nu parã fara nici un haz.

Asa era Petersburgul in 1914.

Chinuit de nopti fara somn, înecându-si amarul in vin, in aur, in dragostea fara dragoste si in melodiile lascive ale tangoului, cantec al agoniei, orasul traia, asteptandu-si parca ziua cumplitã a sfârsitului.

Crainicii incepura a se ivi : un suflu nou si neinteles parea cã tâsneste din toate crapaturile...

*

II

“...Nu vrem sa ne mai aducem aminte de nimic.

Declarãm : destul, întoarceti spatele trecutului !

Ce rãmâne în urma noastrã ?

Venus din Millo ?

Dar putem oare s-o mâncãm ?

Sau poate cã ajutã la cresterea parului ? !

Nu inteleg ce nevoie as avea eu de blocul acela de piatra !

Iar arta, arta – brr !

Vã mai face placere sa va lasati zgândãriti de notiunea asta ?

Uitati-va la dreapta, la stanga, inainte, sub picioare !

Purtati pantofi americani ?

Traiasca pantofii americani !

Iatã arta : un automobil rosu, un pneu de cauciuc, un bidon cu benzinã si o sutã de kilometri pe orã.

Senzatia cã înghit spatiul mã excitã.

Iatã arta : un afis de zece metri, pe care se vede un tanar elegant, cu cilindru stralucitor ca soarele.

Croitorul este artistul, geniul zilei de azi !

Doresc desfatarile vietii, dar sunt indopat cu apã cu zahar, bunã doar pentru cei ce suferã de impotentã sexualã...”

În fundul sãlii înguste, dincolo de scaune, acolo unde stãtea ingramadit tineretul universitar, izbucnirã râsete si aplauze.

Cel care vorbise, Serghei Sergheevici Sapojkov, zâmbi cu gura umedã, isi îndreptã pince-nez-ul mobil pe nasul lui mare si coborî tantos treptele catedrei uriase de stejar.

Mai la o parte, in fata unei mese lungi, luminatã de douã candelabre cu câte cinci lumânãri, sedeau membrii societatii “Serate filozofice”.

Erau acolo si presedintele societatii, profesorul de teologie Antonovski, si referentul zilei, istoricul Veliaminov, si filozoful Borski, si spiritualul scriitor Sakunin.

Societatea “Serate filozofice” avusese de suferit in iarna aceea nãvala vijelioasã a unor tineri prea putin cunoscuti, dar coltosi.

Acestia atacau cu atâta furie scriitorii venrabili si filozofii respectabili, afirmând lucruri atât de indraznete si de ispititoare, incat sâmbãta, când sedintele erau publice, vechea casã din strada Fontanka, unde îsi avea sediul societatea, era plinã pana la refuz.

Asa se intamplase si astazi.

In timp ce Sapojkov dispãrea in multime si, ici si colo, prin salã mai rãsunau inca aplauze, apãru la catedrã Akundin, un om mic de staturã, cu pãrul tuns, cu capul plin de proeminente în chip de cucuie, cu fata tânãrã si galbenã si cu umerii obrajilor iesiti din afarã.

Venea de curând la aceste sedinte si avea un succes extraordinar, mai ales printre ultimele randuri de spectatori din sala.

Daca intrebai de unde a venit si cine-i, cei care stiau zambeau misterios.

In orice caz, numele lui nu era Akundin.

Se întorsese din strainatate si vorbea totdeauna cu tâlc.

Mângâindu-si bãrbuta rarã, Akundin aruncã o privire catre sala care se potolise, zâmbi cu buzele lui subtiri si începu sa vorbeasca.

În ziua aceea, în rândul al treilea de scaune de langa intrarea din mijloc sedea, cu barbia sprijinitã în pumnul ei micut, o fatã tanara, imbracata cu rochie de postav negru încheiatã pana la gât.

Pãrul subtire, de un blond-cenusiu, era ridicat deasupra urechilor, rãsucit ca un nod si prins cu un pieptene.

Fara sa se miste sau sã zâmbeascã, îi cerceta pe cei din fata mesei verzi, si privirea i se oprea uneori, îndelung, asupra lumanarilor care pâlpâiau.

Când Akundin strigã, batand cu pumnul in catedra de stejar : “Cu pumnul ei de fier, economia mondiala dã cupolei bisericesti cea dintai lovitura”, fata oftã usor si, scotându-si pumnul mic de sub bãrbie, unde-i rãmase o urmã rosie, isi vârî in gura o caramea.

Akundin vorbea inainte :

“...Si voi mai visati inca visuri neguroase cu privire la imparatia lui Dumnezeu pe pamant ! Degeaba, cu toate sfortãrile voastre, el doarme dus !

Sperati poate cã pana la urma se va trezi si va vorbi, ca mãgãrita lui Valaam ?

Da, se va trezi, dar nu la glasurile duioase ale poetilor vostri si nici la fumul cãdelnitelor !

Poporul nu poate fi trezit decat de sirenele fabricilor !

Da, se va trezi si va vorbi, dar glasul lui nu va fi dulce la auz.

Sau poate vã puneti nadejdea in desisurile si in mlastinile voastre ? !

Ati mai putea dormi in ele inca vreo jumatate de veac, sunt sigur !

Dar sa nu dati acestui fapt numele de mesianism.

El reprezintã ceea ce se duce, nu ceea ce vine.

Aici in Petersburg, in aceasta sala superbã, a fost inventat mujicul rus.

S-au scris despre el sute de tomuri si s-au compus nenumãrate opere muzicale...

Mi se pare insa cã aceastã distractie se va termina cu mult sange...”

In momentul acela, presedintele il intrerupse.

Akundin zambi usor si, scotându-si din buzunarul vestonului o batistã mare, isi sterse cu o miscare obisnuitã la el capul chel, ca un craniu, si fata.

Din fundul salii rasunara glasuri :

-         Sa vorbeasca !

-         Auzi dumneata nerusinare ! Sa nu lase omul sa spuna ce are de spus !

-         Adevaratã bataie de joc !

-         Tacere, acolo in fund !

-         Ba, sa tãceti voi !

Akundin urmã :

-         Mujicul rus este punctul de sprijin al ideilor. Da... Dar daca aceste idei nu vor fi legate organic de nazuintele lui de veacuri, de notiunea lui primitivã asupra dreptatii, notiune valabilã pentru toti oamenii, ele vor cãdea ca sãmânta in piatrã.

Si atâta timp cât mujicul rus nu va fi privit decat ca un om cu burta desartã si cu sira spinãrii frântã de muncã, atata timp cat, in sfarsit, nu veti inceta sa-i atribuiti particularitati mesianice, inventate cândva de cine stie ce boier – vor exista in mod fatal doi poli : ideile domniilor-voastre, superbe, nascute in umbra cabinetelor, si poporul, despre care nu vreti sa stiti nimic...In fond, nici macar nu vã criticãm acum.

Ar fi ciudat sa ne pierdem vremea cercetand fenomenala povarã care e fantezia omeneascã. Nu, ne mãrginim doar sa va declarãm : salvati-vã cat mai e timp, deoarece atat ideile voastre, cat si comorile voastre vor fi aruncate, fara nici un regret, in lada cu gunoi a istoriei...

Tânãra fatã cu orchie de postav negru nu parea dispusã sa se adanceasca in cele ce se afirmau de pe catedra de stejar.

Avea impresia ca toate acele cuvinte si discutii erau, fara indoiala, cat se poate de interesante si pline de inteles, dar cã lucrul cel mai important era altceva, ceva ce nu se arãta in vorbele acelor oameni.

Atunci, un nou-venit apãru in fata mesei verzi.

Fara sa se grabeasca, se asezã alaturi de presedinte, se înclinã la dreapta si la stanga, isi trecu mâna înrositã de frig prin pãrul roscat, ud de zapada, apoi isi ascunse mâinile sub masã, indreptandu-si tinuta.

Era imbracat cu un surtuc negru, foarte strâns pe trup, avea fata trasã si matã si sprâncenele arcuite sub care, in umbrã, se deschideau ochii cenusii, peste masura de mari, iar pãrul lung îi cãdea bogat pe spate : exact asa fusese reprodusã fotografia lui Alexei Alexeevici Bessonov în ultimul numãr al unei reviste saptamanale ilustrate.

Fata cea tanara nu mai vedea acum nimic altceva decat chipul, aproape respingator de frumos, al noului-sosit.

Ea cerceta, cu spaimã parcã, trasaturile acelea bizare, pe care le vazuse deseori in vis, in noptile cu vânt ale Petersburgului.

Iatã-l, isi pleacã urechea spre vecin si zâmbeste.

Zâmbetul lui prea firesc, dar in tãietura nãrilor subtiri, in sprancenele prea feminine, intr-o nu stiu ce fortã gingasã a fetei lui era perfidie, ingamfare si mai era ceva, ceva pe care nu-l putea intelege si care o tulbura mai mult decat orice.

In vremea asta, referentul Veliaminov, un om rosu la fatã si bãrbos, cu ochelari de aur si cu smocuri de pãr auriu-cãrunt de jur împrejurul craniului mare, ii raspundea lui Akundin :

-         Aveti dreptate, asa cum are dreptate avalansa cand se pravaleste din munti. Asteptãm de mult venirea veacului teribil, am prevazut de mult triumful adevarului vostru. Voi sunteti stapanii fortelor elementare, nu noi. Noi insa stim cã cea mai inalta dreptate intru cucerirea careia chemati lumea cu sirenele fabricilor, va fi un morman de daramaturi, un haos in care omul va rataci buimac. “Mi-e sete”, iatã ce vã va spune el [ El ], pentru cã nu va mai avea in el nici o picatura de vlagã divinã. Bãgati de seamã ! – Si Veliaminov isi ridicã degetul lung ca un creion, privind sever randurile ascultatorilor pe deasupra ochelarilor. – În raiul la care visati si in numele caruia vreti sa transformati omul intr-un mecanism viu, intr-un numãr de ordine oarecare, omul-numãr, in acest rai inspaimantator mocneste amenintarea unei noi revolutii, cea mai teribilã dintre toate : revolutia Spiritului.

Akundin zise de la locul lui, cu raceala :

-         Omul-numar e tot o conceptie idealista.

Veliaminov fãcu un gest cu mâna pe deasupra mesei.

Chelia îi sclipi in lumina candelabrului.

Apoi incepu sa vorbeasca despre pacatul in care cade omenirea si despre cumplita rasplata viitoare.

In sala lumea incepu sa tuseasca.

In timpul pauzei, fata cea tanara se duse la bufet, unde se opri, posomorata si singuraticã, langa usã.

Cativa avocati beau ceai cu nevestele lor, vorbind mai tare decât toatã lumea.

Celebrul scriitor Cernobîlin se asezase aproape de sobã si mânca peste cu merisoare, uitandu-se din cand in cand, cu ochii lui rãi de om beat, la cei care treceau.

Doua doamne literate, de vârstã mijlocie, cu gâtul nespãlat si cu panglici late in pãr, mestecau sandviciuri langa bufet.

Mai la o parte, fara sa se amestece printre mireni, stateau, ca si cum ar fi pozat, cativa preoti.

Un om pe jumatate cãrunt, cu pãrul zbârlit, cu mâinile la spate sub surtucul lung, se legãna pe calcaie in mijloc, sub candelabru.

Era Cirva, criticul, care astepta sã se apropie cineva de el.

Atunci se ivi si Veliaminov.

Una din doamnele literate se aruncã asupra-i, înfingându-si mâinile in mâneca lui.

Cealaltã încetã deodata sa mestece, se scuturã de firimituri si-si plecã fruntea, facand ochii mari.

Bessonov se apropia de ea, salutând la dreapta si la stanga cu o inclinare smeritã a capului.

Tanara imbracata in negru simti cum doamna literatã se încordase sub corset.

Bessonov ii spuse ceva, zambind alene.

Batand din palme cu mainile ei grãsulii, doamna incepu sa rada, dandu-si ochii pese cap.

Fata cea tanara ridicã din umeri si parasi bufetul.

Cineva o strigã din urma.

Un tinerel negricios, cu infatisare obositã isi facea drum prin multime catre ea.

Purta o haina scurta de catifea, dadea din cap fericit si-si încretea nasul de placere.

O apucã de mânã.

Palma ii era umedã, pe frunte avea un mot de pãr umed, si ochii lui umezi, negri si lunguieti o priveau cu duiosie.

Il chema Alexandr Ivanovici Jirov.

-         Ce surprizã ! Ce faci aici, Daria Dmitrievna ?

-         Ce faci si dumneata, - ii raspunse ea tragandu-si mana, pe care, varand-o in manson, si-o sterse cu batista.

El incepu sa rada cu glas subtirel, privind-o cu si mai multã duiosie :

-         Se poate ca nici de astã datã sa nu-ti fi placut Sapojkov ? A vorbit ca un profet ! E adevarat cã bruschetea si maniera lui originala de a se exprima supãrã oarecum... Dar esenta cugetarii lui nu este oare ceea ce dorim cu totii in tainã, dar n-avem curajul s-o spunem ? El are aceasta indrazneala :

Suntem cu totii tineri, tineri, tineri,

Dar pântecele ni-i lihnit de foame

Si o sa-nfulecãm nimicul !...

Da, lucruri neobisnuite, noi si indraznete !

Nu simti si dumneata, Daria Dmitrievna, cum ne napadeste noul ?

Tot ce-i nou, nesãtios si cutezator ?

Tot asa si Akundin.

E prea logic, dar ce lucruri minunate spune !

Inca vreo doua-trei iaerni ca aceasta, si totul va incepe sa plesneasca, sa paraie din incheieturi...

E de-a dreptul miraculos !

Vorbea cu glas domol, surazand duios si dulceag.

Dasa simtea cum toata fiinta lui era cuprinsã de tremur, ca intr-o mare excitare.

Nu-l ascultã pana la sfarsit, il salutã cu capul si-si facu drum spre garderobã.

Un portar ursuz si plin de medalii cãra grãmezi de sube si galosi, fara sã se uite la numãrul pe care i-l întindea Daria.

Trebui sã astepte mult.

Simtea cum trage la picioare din sala cu usi ce se deschideau intr-amândouã pãrtile si unde birjari înalti, imbracati in caftane sinilii si umede propuneau cu veselie si impertinentã tuturor celor care treceau pragul :

-         Vã duc eu, boierule, cu bidiviul meu !

-         Sa vã duc la Peski, cã tot mi-e în drum !

Dasa auzi deodatã în spatele ei glasul lui Bessonov, poruncind rãspicat si rece :

-         Portar ! Suba, cãciula si bastonul...

Fata simti impunsaturi usoare, ca de ace, pe spinare.

Întoarse capul repede, privindu-l pe Bessonov drept in ochi.

El întâmpinã linistit privirea ei, ca pe un lucru care i se cuvenea, apoi pleoapele-i tresãrirã si o sclipire vie se ivi in ochii cenusii, de parca s-ar fi dat batuti.

Dasa isi simti lamurit bataile inimii.

-         Daca nu mã însel, - incepu Bessonov aplecandu-se spre ea, v-am mai intalnit la sora dumneavoastra, nu ?

Dasa ii raspunse imediat, cu indrazneala :

-         Da, ne-am mai intalnit.

Si smulgandu-si suba din mana portarului, alergã spre iesire.

Un vânt umed si rece fãcea sa-i fluture haina, strpindu-i-o cu picaturi ruginii.

Dasa se înfãsurã pana la ochi in gulerul ei de blanã.

Ajungând-o din urmã, un trecator îi sopti la ureche :

-         Ce ochisori !...

Dasa pãsea grabita pe asfaltul ud, traversand repede spatiile inegal luminate.

Prin usa larg deschisã a unui restaurant razbatea tânguirea viorilor care cantau un vals.

Privind drept inainte, fata sopti în blana moale a mansonului :

-         Nu, nu e chiar atât de usor !

*

III

Intrând în salã si deschizandu-si suba umedã, Dasa întrebã pe fata din casã :

-         Nu-i nimeni acasã, nu-i asa ?

Lusa [ Lusha ], fata din casã, cãreia-i ziceau si Marele Mogol pentru cã avea umerii obrajilor iesiti ca la idoli si-si pudra fata prea din belsug, raspunse cu glas subtire, in timp ce se admira in oglindã, cã intr-adevar doamna nu era acasã, dar cã domnul era in birou si va lua masa peste o jumatate de orã.

Trecand in salon, Dasa se asezã langa pian, picior peste picior, cuprinzandu-si genunchiul cu mainile.

Cumnatul ei, Nikolai Ivanovici, era acasa : prin urmare se certase cu nevasta, era bosumflat si i se va plânge de sora ei.

Acum era ora unsprezece, si ea n-avea ce face pana pe la trei, cand va putea sa se culce...

Sa citeasca ?

Ce sa citeasca ?

Si, apoi, nici n-avea chef de citit.

Sa stea si sa se gandeasca, ar fi si mai rãu.

Cat de plictisitoare e uneori viata !...

Dasa oftã, deschise capacul pianului si, stand asa, piezis, incepu sa descifreze cu o mana o partiturã de Skriabin.

E grea situatia unei fete la o varsta atat de incomodã, la nouasprezece ani, si mai cu seama pentru ea, care nu era proastã de loc si care, pe deasupra, dintr-un absurd sentiment de puritate, era prea severã cu cei care se arãtau dispusi s-o ajute sa-si risipeasca melancolia feciorelnicã – si câti nu erau de acestia !...

Anul trecut, Dasa venise de la Samara la Petersburg sa urmeze cursurile Facultatii juridice si se instalase la sora ei mai mare, Ekaterina Dmitrievna Smokovnikova.

Barbatul surorii ei era un avocat destul de cunoscut.

Sotii duceau o viatã imbelsugatã si zgomotoasã.

Dasa era mai micã decat sora ei cu vreo cinci ani.

Cand se mãritase Ekaterina Dmitrievna, Dasa nu era decat o fetitã.

In anii din urmã, surorile nu se vãzuserã decât foarte rar, iar acum se înfiripaserã între ele sentimente noi : din partea Dasei, sentimente de dragoste, iar din partea Ekaterinei Dmitrievna, de duioasã ocrotire.

La inceput, Dasa o imita pe Ekaterina Dmitrievna in toate, incantata de frumusetea, de gustul ei si de felul cum stia sa se poarte cu lumea.

Sfioasã fatã de cunoscutii Katiei, Dasa spunea de multe ori obrãznicii, din timiditate.

Ekaterina Dmitrievna isi dadea toata silinta sa-i fie casa intotdeauna un model de bun-gust si de noutati care nu erau inca la indemana oricui.

Nu lipsea de la nici o expozitie si cumpãra tablouri futuriste.

In ultimul an avusese discutii furtunoase cu bãrbatul ei, pentru cã lui Nikolai Ivanovici ii placea pictura de idei, iar Ekaterina Dmitrievna hotarase, cu tot entuziasmul ei feminin, cã preferã sa sufere pentru arta nouã decat sa aibã aerul cã e o înapoiatã.

Dasa era si ea incantata de aceste tablouri stranii atârnate pe peretii salonului, desi isi zicea cateodata, cu amaraciune, cã siluetele patrate, cu fete geometrice, cu maini si picioare mai numeroase decat ar fi fost nevoie, vopsite in culori dureroase ca migrenele, in sfarsit, cã toata aceasta poezie cinicã si sumbrã era prea inalta pentru imaginatia ei.

In fiecare marti, in sufrageria din lemn de palisandru a familiei Smokovnikov se aduna la supeu o societate zgomotoasa si veselã.

Veneau avocati buni de gurã, cãrora le placeau femeile si care urmareau cu atentie curentele literare, doi sau trei ziaristi, care se pricepeau minunat sa expunã ce politicã internã sau externã trebuia dusã, si criticul Cirva, cu nervii zdruncinati, care pregãtea ultima catastrofã literarã.

Cateodata, spre dimineata, soseau si cativa tineri poeti, care isi lasau caietele cu versuri in antreu, in buzunarul paltonului.

Cand incepea supeul, apãrea in salon cate o celebritate, care se ducea calm sa sarute mâna gazdei si apoi se instala cu importantã intr-un fotoliu.

Pe la mijlocul supeului, se intampla uneori sa auzi cum cineva isi scoate zgomotos galosii de piele in antreu, exclamand apoi cu glas catifelat :

-         Respectele mele, Mare Mogol !

Dupa aceea, peste scaunul gazdei se apleca fata proaspat barbierita, cu urechile blegite a primului-amorez :

-         Dã-mi mânuta, Katiusa !

În timpul acestor supeuri, pentru Dasa personajul principal era sora ei.

Ii era necaz p toti cei care nu se aratau destul de atenti cu dragalasa si buna Ekaterina Dmitrievna, o fiintã atat de simpla si de neprefacuta.

Era insa geloasã pe cei care se aratau prea atenti sii privea pe vinovati cu urã.

Cu incetul, incepu sa se orienteze in mijlocul acestei multimi de oameni, ametitoare doar pentru cine nu era deprins cu ea.

Îi dispretuia acum pe avocatii incepatori : afarã de jachetele din stofã pãroasã, de cravatele liliachii si de cãrarea pana la ceafã, n-aveau nimic deosebit.

Îl ura pe primul-amorez : cu ce drept ii spunea el surorii ei “Katia” si fetei din casa “Marele Mogol” ?

Nu avea nici un motiv ca atunci cand bea un paharut de vodcã sa se uite la Dasa printre gene, cu ochii aceia cu pungi, si sa închine :

-         În sanatatea migdalului înflorit !

De cate ori se repeta aceasta scena, Dasa simtea cum se înãbusã de ciudã.

Intr-adevar, obrajii ei erau rumeni, si nu putea inlatura cu nici un chip culoarea aceea blestematã de floare de migdal.

La masã, Dasa se simtea ca o papusa de lemn.

Cand veni vara, Dasa nu se intoarse la tatal ei, in Samara cea prafuita si infierbantata de arsitã, ci primi cu bucurie sa ramana langa Katia, la plaja, la Sestroretk.

Vedea acolo aceiasi oameni ca si in timpul iernii, numai ca se intalneau mai des, se plimbau cu barca, faceau baie in mare, mancau inghetata in paduricea de pini, iar seara ascultau muzicã si cinau zgomotos pe veranda cazinoului, in aer liber.

Ekaterina Dmitrievna comandã pentru Dasa o rochie albã brodatã, o palarie cu boruri largi si cu panglicã neagrã si o centurã latã de matase, care se înnoda într-un fiong mare la spate.

Atunci Nikanor Iurievici Kuliceok, secretarul cumnatului ei, se indragosti dintr-o data de Dasa, ca si cum in clipa aceea i s-ar fi deschis ochii pentru intaia oara.

Dar el facea parte din categoria “dispretuitilor”.

Dasa se supãrã si-l invit in padure, unde, fara sa-l lase sa spuna un singur cuvant de aparare, ii declarã, in timp ce el isi stergea fata cu batista facuta mototol in pumn, cã nu-i permite sa se uite la ea ca la o “femelã” oarecare, cã e indignatã, cã-l socoteste o persoanã cu imaginatia pervertitã si cã se va plânge imediat cumnatului ei.

Si intr-adevar, chiar in aceeasi seara, ii povesti avocatului cele intamplate.

Nikolai Ivanovici o ascultã pana la capãt, mangaindu-si barba ingrijita si uitandu-se cu mirare la obrajii Dasei, care de ciudã se facusera ca floarea de migdal, la palaria ei mare, care se clãtina din cauza mâniei, la intreaga ei faptura albã si subtire.

Se asezã apoi pe nisip langa apã, incepu sa rada in hohote si, stergându-si ochii, îi spuse :

-         Fugi, Daria, fugi, cã mor !

Extras din Calvarul, de A.N. Tolstoi, Editia a VI-a, cu ilustratiile de Kukrîniksî, coperta de I.Molnar, Editura Pentru Literatura Universala, 1961, Moskva 1951, “Hojdenie Po Mukam”, A.N.Tolstoi