Apostol, de Cezar Petrescu ( 7 )

Apostol, de Cezar Petrescu ( 7 )

Capitolul VII

-         continuare –

Învãtãtorul proaspãt iesit de pe bãncile scolii apelã la exemplele din cãrtile lui, pe care venea sã le aplice cu atâta însufletire tinereascã !

-         Dar Olanda, domnule Sofian ? Dar Danemarca ? Nu sunt tãri de plugari si de crescãtori de vite ? Acolo muncitorul de pãmânt si crescãtorul de vite nu s-a organizat prin scoalã, n-a înfiintat cooperative, n-a ajuns prin carte la o viatã mai civilizatã si la mai mult confort chiar decât unii din marii nostri proprietari ?

Mosierul începu sã râdã cu sincerã voiosie, fiindcã bãietandrul îi servea tocmai argumentele ce-l întãreau în credinta lui nestrãmutatã.

-         Ei, ti-ai tras suflarea dupã aceastã întrebare kilometricã ? Acum opreste-te si dã-mi ascultare ca unuia mai batran si cu experientã. Despre Olanda si Danemarca dumneata ai citit in carti. Unele adevarate, altele exagerate. Eu am vazut stãrile de acolo la fata locului.

-         Cu atât mai mult, domnule Sofian ! exclamã învãtãtorul, bucuros cã are de-a face cu un om care nu poate contesta minunile unei vieti taranesti ideale.

-         Rabdare ! Mai intai sunt oameni cu alte traditii. Au ajuns unde sunt dupa sute de ani de civilizatie si de culturã. Pe vremea cand ei se organizau si aveau universitati, noi inca fugeam prin pãduri de groaza tãtarilor si a altor lifte. Ai vazut cainele meu din ogradã, pe Hector ? E un caine danez, adus de acolo cand avea sase luni... E un rezultat al selectiei si al educatiei. Îti poate servi de exemplu. N-a avut nevoie de mult dresaj. Are dresajul in sange. Ceilalti, de aci, soi foarte bun, foarte vrednic, curajos, se iau de gat cu lupul, dar nu-i poti primi in casã. N-au sa învete niciodata ceea ce celãlalt stie fara sã fi-nvãtat... Pe urmã, uiti altã realitate, tinere ! În Danemarca si în Olanda toate cate te uimesc pe dumneata s-au infaptuit de la sine, prin forta lucrurilor. Te-ai uitat la statisticã ? Te-ai uitat la hartã ? Sunt tãri cu o mare densitate de populatie, unde se aflau inca de acum cincizeci de ani brate libere care nu-si gãseau de lucru. La noi povestea e cu totul alta. La noi existã pamant si nu sunt brate.

-         Existã pamant, dar nu e al celor care-l muncesc !

-         Ce-ai zis ? sãri ca atins de scânteie domnul Lascar Sofian.

Nicolae Apostol repetã cu simplitate :

-         Existã pamant, dar nu e al celor care-l muncesc.

Domnul Lascar Sofian se rezemã de marginea biroului, cu bratele încrucisate pe piept, privind la tanarul de pe scaun cu o adevarata compãtimire :

-         Stii ce rãspuns ti se cuvine la aceasta ? Întâi sã-ti arãt usa...

Invatatorul fãcu o miscare, gata sã se ridice.

Mosierul îl fixã pe scaun cu un gest al palmei lãtite.

-         Apoi, chiar acum, s-ar cuveni sa ma asez la birou si sã trimit argatul la primãrie cu o telegramã. Mâine telegrama s-ar afla pe masa ministrului, si tot maine ai primi ordin telegrafic sã te prezinti la post, undeva in celãlalt capãt al tãrii, la Dorohoi ori la Mehedinti. N-am nevoie aci de instigatori. Si cum n-au nevoie de instigatori nici cei din Mehedinti ori din Dorohoi, dupa doua luni ai sa te pomenesti mutat in Dobrogea. Si tot asa mai departe, pana ce ai sa te cumintesti...

-         Vã înselati, domnule Sofian ! Dacã aceasta se numeste lipsã de cumintenie, sper cã n-am sa ma cumintesc niciodata.

-         Au mai spus-o si altii, si s-au cumintit, bãiete ! Fiecare trebuie sa ramana la locul lui si sa-si vadã de treburile sale. Aici nu esti pe teritoriul ministrului dumitale, cu circularele lui demagogice. Te afli pe teritoriul meu. Incat te invit sa tii socotealã de pãrerile si de vointa mea... Interesele partidului cer sã pregãtim elemente tinere din rândurile preotilor si invatatorilor. Te vad un zãnatic. Dar mai prevãd si ceva stofã bunã, când ti-or pieri sticletii din cap... Ai sa ramai aci si ai sã mã asculti. Pentru viitorul dumitale are sa fie bine. Te înscriu în partid. Ai sã faci ucenicie câtiva ani. Pe urmã vom vedea.

-         Domnule Sofian, eu nu fac politicã de partid. Sunt hotarat sã nu fac nici un fel de politicã ! declarã cu energie invatatorul.

Domnul ascar Sofian râse ca de o foarte nãzdrãvanã pretentie :

-         Nici nu e vorba sa faci politicã, bãietasule ! Politica o facem noi. Cei chemati la posturi de comandã si de rãspundere. Voi, preotii si invatatorii, nu puteti sa aveti altceva de facut decât sa ne urmati. Sa faceti legatura intre comanda de sus si multimea cea mare. Sa fiti un tampon. Ce stii dumneata despre politicã pentru a spune ca-ti place ori nu, cã o întelegi ori nu, cã o aprobi ori nu si cã ai s-o urmezi pe una ori pe cealalta ? Deputatul se aprinse ca intotdeauna cand ajungea la patima sa cea mare, care-i absorbea jumatate din viatã si din energie : Aceasta e, tinere ! Spuneai mai adineauri cã n-ai drept sa dezertezi de la o datorie, si cã daca ai fi primit ordin, ai fi tras chiar in taranii dumitale. Exact ?

-         Nu pot tãgãdui... Poate...

-         Aici vreau sã-mi vii ! Tocmai ca sã fii scutit de asemenea situatii, ca sã fiti scutiti cu totii, datoria preotilor si a invatatorilor este sa ne urmati. Asa ne veti înlesni aplicarea reformelor la care lucrãm. Numai asa reformele au sa-si împlineascã un rost al lor si au sã ramana temperate, insist, cat mai prudente. Trebuie sa stati la ordine, ca sa preveniti anarhia... Întrucât te priveste, nu poate fi vorba deci de idei, de programe si de alte baliverne. Rolul dumitale e sa ramai soldat la un post de încredere si sa executi ordinele. Iar aci ordinele le dau eu. Dumneata le urmezi si nu le discuti.

-         Nu stiam cã m-am tocmit logofãt la curte ! rosti cu tremur de indignare în glas Nicolae Apostol, inspaimantat de propria sa cutezantã.

Domnul Lascar Sofin isi aprindea a doua tigarã.

Suflã în chibrit, frânse lemnisorul între degete si îl jucã in palmã.

Vorbi cu mânie stapanita :

-         Este ultima oarã cand iti tolerez sa-mi spui aci, in fata si in casa mea, astfel de obraznicii. Te iert. Dar te avertizez cã la a doua ocazie te frâng ca betigasul acesta. Ca pe un nimic...

Spunând, rãsturnã ramasitele de chibrit in scrumierã.

Îsi sterse palmele, ca impertinentul invatator sa-si dea mai bine seama ce putinã urmã lãsa trecerea lui prin Ponoare daca domnul Lascar Sofian si-ar pune mintea sa-i franga spinarea.

-         Aceasta e, tinere ! reluã domnul Sofian. Constat cã la scoala unde vi sa îmbuibat capul cu de toate, vrute si nevrute, nu vi s-a dat tocmai invatatura principalã pntru viatã. Cumintenia e sa vã mãsurati gandul si sa vã puneti strajã gurii.

Nicolae Apostol socoti întrevederea terminatã.

Se desfãsurase in afarã de toate prevederile lui si se încheia mai rãu ca in cele mai negre presimtiri.

De la un asemenea om nu avea nimic de asteptat nici pentru scoala, nici pentru sat.

Nu se izbea de o nepasare, cum a crezut si cum poate ar fi izbutit s-o biruiasca. Nu se izbea nici de socotelile electorale ale unui politician dornic de popularitate, cum ar fi izbutit sa-i foloseasca slabiciunea intru binele scolii si al satului.

In fata lui se ridicase o vointã si o judecatã.

Un sistem de gandire si neclintita convingere a omului cu nas încovoiat de pasãre si cu sprancene aspru încruntate cã asa apãrã un bun al viitorului, nu un interes egoist.

Chiar cu putina experientã a vârstei si cu putina sa cunoastere de oameni, Nicolae Apostol întelegea cã asemenea vrãjmasi ai primenirilor sunt mai fanatici decat ceilalti muritori mãrginiti numai la grija pentru mosiile, vitele si recoltele lor.

Proprietarul nu vedea oameni, nu vedea sat, nu vedea copii.

Vedea brate, si atat !

Tara i se infatisa ca o vastã mosie, unde vitele si oamenii isi au locul si folosinta lor bine definite : unii la jugul plugurilor, ceilalti la coarnele plugului.

Orice schimbare a acesto oranduieli i se parea impotriva naturii.

A îngriji bunãoarã de invatatura de carte a copiilor era dupa dânsul o tot atat de nazdrãvana idee ca a bãga gloabele din herghelie intr-un grajd de curse.

Invatatorul isi cãutã palaria cu ochii si se ridicã de pe scaun.

Domnul Lascar Sofian il opri :

-         Sezi. Inca n-am terminat !

-         Dupa cele ce mi-ati spus... incercã sa protesteze Nicolae Apostol.

Proprietarul deputat ii luã cuvintele din gurã :

-         Dupã cele ce ti-am spus, ai putut deduce cã imi place sa vorbesc si sa decid eu ! Si cã nu sunt deprins sa admit contraziceri de la nimeni. Cu atata mai mult de la un tinerel cu casul la gurã. Te-am rãbdat si pierd vremea cu dumneata fiindcã mã intereseaza aceasta mentalitate. Am sub ochi un caz despre care pana acum am aflat numai prin altii. Vãd o energie in dumneata. Imi place energia, fiindca asa i se cade tineretii si fiindca de energie este nevoie intr-o tarã molipsitã de indolentã orientalã. Dar observ cã ai pornit pe o cale gresita. Esti gata sa cheltuiesti aceasta energie fara nici un folos pentru dumneata personal si daunator pentru interesele generale. De la aceasta te voi opri. Nu te expediez de aci, cum mi-ar fi usor. Am convingerea ca fac bine. Te crut de alte pãtãranii care te asteaptã aiurea. Rãmâi ! Vezi-ti de datoria dumitale, dar n-o exagera. Nu cu exces de zel ! Mai-binele e dusmanul binelui !... Lasã lucrurile sa-si urmeze cursul lor. Iti vin copiii la scoala ? Bine ! Vin acei care au dragoste pentru carte sau acei ai caror parinti socot ca e bine sa-si vada odraslele cu oleacã de stiintã a buchilor... Nu vin ? Lasa-i in pace ! Nu-i prinde cu arcanul. Aceasta e ! Te avertizez ca nu vreau sa aud de amenzi, textul legii si alte copilarii. Legea noi am facut-o. Eu si altii ca mine. Stiu de ce am facut-o si deci stiu eu cat s-o cer aplicata in viata de toate zilele.

Domnul Lascar Sofian se plimbã cativa pasi in birou.

Se opri in fata bibliotecii, privindu-si rafturile cartilor legate in piele.

Spuse :

-         Aceasta nu inseamna ca iti vorbeste un reactionar si un dusman al culturii. Cartea este numai pentru putine minti o hranã care se digerã complet. Pentru cele mai multe devine o otravã stricatoare. Uite ! Ideilor dumitale le pot face o concesie. Vei gasi vreun copil mai istet, cu vreun dar exceptional ? ( Se ridicã si de acestia. ) De perfect acord. Poartã-i de grijã. Adreseaza-te la mine sa-i port grijã mai departe. Il voi ajuta si-i voi capata o bursã. Aceasta o inteleg. Aci admit cã apare si datoria mea sa nu las la voia intamplarii un exemplar exceptional de umanitate. Dar aceasta e una, si pretentia de a coborî invatatura de carte la mãsura tuturor mintilor e alta ; e o aberatie tot asa de daunatoare pentru minti ca si pentru prestigiul cartii. Cultura nu-i un bors in care sa-si vâre orice nespãlat linguroiul, nici nu se poate servi cu strachina... Cu aceasta am terminat un capitol. Sa trec la altul. Unde locuiesti ?

-         La Aizic, hangiul...

-         Prost !

Nicolae Apostol simti ciudata nevoie sa se dezvinovateasca :

-         E tot ce-am putut gasi in sat, domnule Sofian.

Domnul Lascar Sofian isi netezi ganditor mustãtile sure.

-         Stiu. Cunosc eu mai bine satul decât dumneata. Dar vezi, tocmai acest lucru trebuia sa-ti dea de meditat. Cum ai ajuns aci, cea dintai grijã ti-a fost sa convoci taranii la sfat. Mai cuminte era sa te ingrijesti de soarta dumitale. Pana la fericirea si bunãstarea altora, omul trebuie sa inceapa cu bunãstarea lui. Ce trecere are sa aiba la tarani cuvantul unui surtucar venetic in satul or, care s-a coborat din cãrutã cu lãdita la un hangiu ovrei ? La aceasta nu te-ai gandit ?

-         M-am gandit, domnule Sofian. Dar am fost nevoit sa ma supun realitatii.

-         Asadar, vii la vorba mea ? triumfã domnul Lascar Sofian. Te supui realitatii. Accepti o stare de fapt. Aceasta e o marturisire pretioasa... Eu m-am gandit mai departe decat dumneata. Te-am asteptat sa te prezinti. Daca am vazut cã nu te prezinti, am trimis sa te cheme. Si iatã in ce scop, pe langa altele. Ca sa schimb putin aceasta stare de fapt. S-o ameliorez. Predecesorul dumitale era un nenorocit. Cand am vrut sa-l ridic, nu se mai putea face nimic din el. Cu dumneata imi place sa cred ca are sa se petreaca lucrurile altfel. De aceea m-am hotarat sa-ti dau un loc de casa...

-         N-am sa-l pot plati, domnule Sofian.

Proprietarul îi aminti cu o încruntare a sprâncenelor cã nu-i place sa fie întrerupt.

-         ...logofãtul meu are sa-ti masoare un loc de casã.

Am sa-ti dau un bilet, la bancã, in oras, sa te împrumute cu suma necesarã, ca sa-ti construiesti o locuinta convenabila. Dau ordin sa ti se dea lemn de constructie si de imprejmuire din padure. La primavara te asterni pe lucru. Asa ai sa dai locuitorilor cea dintai lectie de practica gospodareasca. Ai sa-ti faci o gradina. Dau ordin gradinarului sa-ti puna la dispozitie pomi si rãsaduri. Iata ce au sa invete oamenii de la dumneata, fara convocari si baliverne.

Nicolae Apostol se agãtã de aceasta nadejde neasteptata :

-         Domnule sofian, va multumesc... Dar va rog altceva. Dãruiti toate acestea pentru scoala... Sa ridicãm mai intai scoalã in comunã. Pe urmã va veni si randul meu.

-         Am spus ca eu decid ! vorbi apasat proprietarul.

Nu dumneata ai sa ma inveti ce trebuieste sa fac si nu dumneata ai sa-mi pui conditii. Pentru scoala voi face ce voi crede eu de cuviinta si cand voi crede eu de cuviinta.

-         In acest caz, cu toata parerea de rau, ma vad nevoit sa nu pot primi, domnule Sofian.

-         Atunci mergi si stai mai departe la Aizic ! Dupa doua luni ai sa vii dumneata la mine sa ma rogi...

Nicolae Apostol clãtinã cu neîncredere din cap.

Se ridicã de pe scaun.

De data aceasta domnul Lascar Sofian nu-l mai opri.

-         Va salut !

-         Mergi cu bine...

Domnul Lascar Sofian nu scoase mainile din buzunare.

Pufui in mustatile tepoase cu iritare.

Acesti oameni noi si indarjiti ai vremurilor nu-i erau pe plac si nu anuntau semne bune.

Se hotarî deocamdata sa tina bãietanul coltos sub supraveghere.

Si se mirã ce neiertatã slabiciune il retine sa se aseze la birou si sã scrie telegrama cãtre ministru, cerand mutarea imediatã a individului in celalalt capat al tarii, cum altadata ar fi facut-o fara sa mai stea la gand.

-         Impertinent si incapatanat ! mormãi furios in mustati.

Furios si totusi cu o irezistibila si ciudatã stimã pentru asemenea indarjire.

Oamenii moi, milogi si slugarnici il dezgustau.

Ii placea sa franga o spinare care trosneste, nu sa indoaie una de gumã.

Ca sã se racoreasca, deschise fereastra si rãcni cateva porunci mânioase argatilor iesiti din gaurile lor de sarpe si navalind spre grajduri, spre ocoale, spre surile cu masini si hambare.

Pe drumul tãind dealul de-a dreptul, pieptis, invatatorul urca zgribulit in pardesiul lui pirpiriu, cu poalele suflate de vantul ghetos al sfarsitului de toamna.

Scria o patã micã in peisajul aspru si vast, cu norii mãturati în volburi vinete pe cer.

O patã straina locului, inca neacceptatã de ochi, strivitã de mãretia ostilã a privelistii.

Dar domnul Lascar Sofian observã cã omul nu se împleticea in mersul grabit si sigur.

Zgribulit, da ; inghetat, da ! Nu sovãielnic si istovit.

Bãietandrul urca.

El ramanea pe loc, supraveghind o agonisealã si o stare de lucruri pentru un fecior risipelnic, care strâmba din nas de cate ori se intorcea in tara lui balcanica.

Strigã o ultimã si mai rastita porunca.

Pe urma trânti fereastra de s-au detunat incaperile si au cazut bucatile de chit din cercevele.

Extras din cartea Apostol, de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.