Dumnezeu
Unul în Fiintã, Cunoasterea lui Dumnezeu ( Dogmatica Speciala, Teologia
Dogmatica ) ( 1 )
Cunoasterea
lui Dumnezeu. Cunoasterea apofatica si catafatica. Fiinta si lucrarile lui
Dumnezeu
( 1 ) Cunoasterea
naturala si supranaturala
Cunoasterea lui
Dumnezeu si a lucrarilor Lui se intemeiaza pe bunãvointa Sa de a ni se
descoperi El Însusi ca fiintã spiritualã personalã, de o parte, iar de altã
parte, pe posibilitatea omului ca fiintã rationalã de a intra in dialog, de a
vorbi cu Dumnezeu, el fiind facut dupa chipul lui Dumnezeu ( Facere 1, 27 ).
Si desi
aceasta cunoastere are in continutul ei adevaruri tainice si necuprinse, ea
este obiectivã si sigurã pentru cã vine de la Dumnezeu, putându-se ajunge la
intelegerea ei prin credintã ( Evrei 11, 3 ), la care adaugandu-se trairea ei,
prin ascezã ( eliberarea de patimi ) si iubire, se poate pãtrunde in cuprinsul
ei in bunã mãsurã, potrivit harului primit de la Dumnezeu, in parte chiar in
viata aceasta, iar desavarsit in cer, prin vedere, prin intuitie, “fatã cãtre
fatã” ( I Corinteni 13, 12 ; II Corinteni 5, 7 ).
Dumnezeu este
fiinta absolutã, existentã prin sine insasi, adica avandu-si in sine temeiul
sau cauza existentei Sale si posedând plenitudinea tuturor perfectiunilor, El
fiind insasi perfectiunea.
Si asa fiind,
evident cã Dumnezeu nu este doar un principiu abstract, ci fiintã personalã cu
toate atributele spirituale, constiintã, ratiune, simtire, vointã.
Acestea sunt
de la sine intelese in numirea de Dumnezeu.
Caci daca
Dumnezeu n-ar fi fiintã personalã, atunci omul n-ar putea sta in legatura cu El
si, deci, religia n-ar putea sa existe decat ca simplã iluzie.
Apoi, Dumnezeu
ar fi inferior omului, lipsit fiind de insusirile spirituale pe care le are
omul, El nemaifiind ceea ce este, adica Dumnezeu.
Din caracterul
de fiinta absoluta al lui Dumnezeu rezultã cã numai El existã cu necesitate si
cã tot ceea ce existã in afarã de El este contingent, relativ, este operã a lui
Dumnezeu.
(Contingent
inseamna ca lucrul la care se referã aceastã numire isi are cauza existentei in
afarã de el, dependent fiind de aceasta si, deci, putând si sã existe si sã nu
existe, in functie de cauzã.
Opusul
contingentului este necesarul).
Dumnezeu este
absolut si transcendent, lumea este contingentã, relativã.
Totul este de
la Dumnezeu, numai raul, opusul binelui, nu este de la Dumnezeu, ci e lipsa
Lui.
Fiinta lui
Dumnezeu este pur spirituala si mai presus de lume.
“Dumnezeu este duh” ( spirit ), ne spune Mântuitorul (
Ioan 4, 24 ).
Spirit sau duh
( suflet ) are si omul, dar fiinta spirituala dumnezeiasca este infinit
superioara spiritului omenesc, din care cauzã ne aflãm in imposibilitate de a
cunoaste pe Dumnezeu asa cum putem sa ne cunoastem pe noi si pe semenii nostri.
Ne putem,
insa, inalta cu sufletul spre Dumnezeu si putem sa-L cunoastem in masura in
care El ni se descoperã si ne lumineazã mintea, indreptand-o spre El si spre
energiile Lui, fiind Creator, Proniator, Mântuitor, Sfintitor, Desãvârsitor.
Cunoasterea
lui Dumnezeu si a lucrãrilor Lui are o importantã cu totul deosebitã, pentru ca
prin ea se pune in lumina demnitatea noastra de fapturi rationale purtatoare
ale chipului lui Dumnezeu, iar prin dreapta aplicare in viata a acestei
cunoasteri se pune temei puternic fericirii din aceasta viata, asigurându-se
totodatã fericirea si in viata viitoare, cea vesnica.
Pentru cã “viata vesnica aceasta este : ca sa te cunoasca
pe Tine, unul adevaratul Dumnezeu, si pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis”,
zice Mantuitorul catre Tatãl ( Ioan 17, 3 ).
Pentru
cunoasterea lui Dumnezeu si a energiilor si lucrarilor Lui (lucrari creatoare,
proniatoare, mantuitoare, sfintitoare, desavarsitoare, in nedespartita unitate
cu fiinta Lui, dar prin care se face cunoscut si se comunicã in afara fiintei),
doua cai ne sunt deschise :
- calea naturala, numitã Revelatie
naturala, si
- calea supranaturala, numita Revelatie
supranaturala.
( 1 ) Calea naturala se numeste asa
fiindca pleacã de la noi spre Dumnezeu, adicã de la observarea naturii si a
desfãsurarii fenomenelor din ea, toate considerându-se ca avându-si ultima
cauzã in lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, si astfel putându-se atribui lui
Dumnezeu insusiri corespunzatoare, ca : întelepciune, atotputernicie etc.,
întrucât totdeauna efectele aratã sau spun mintii dornice de cunoastere ceva
despre cauza care le-a produs.
Si întrucât
cunoasterea castigata pe aceasta cale este rezultat al strãdaniilor ratiunii
omenesti, ea se numeste cunoastere rationala sau cale rationala, evident subîntelegându-se cã si ratiunea
( mintea ) este tot de la Dumnezeu care a înzestrat-o cu putere proprie de
cunoastere.
Si e firesc
lucru ca omul,
fiind fãcut dupa chipul lui Dumnezeu ( Facere 1, 27 ), sa tindã natural spre
Facatorul lui, in primul rand sa-L cunoasca pe Acesta.
De aceea,
pentru cei ce vãd si gândesc asupra celor vazute in lume, « cele nevazute
ale lui Dumnezeu, puterea Lui cea vesnicã si a Lui dumnezeire se vad prin
cugetare de la inceputul lumii, in fãpturile Lui” ( Romani 1, 20 ), pentru cã
“cerurile spun mãrirea lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tãria” (
Psalmul 18, 1 ) ; cum zice si Fericitul Augustin : “Fãcutu-ne-ai cautatori (
nazuitori ) spre Tine, Doamne, si nelinistitã este inima mea pana se va odihni
intru Tine” ( Fecisti nos ad te,
Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat in te ).
Avem o
dispozitie sau inclinatie innascuta spre Dumnezeu, inclinatie care este si ea
dar divin sãdit in suflet, si care, urmatã si cultivatã, duce la cunoasterea
lui Dumnezeu, insa daca ramane acoperitã sau chiar zadarnicita si
nemanifestatã, face inutilã orice argumentare din extern referitoare la
cunoasterea lui Dumnezeu.
( 2 ) Calea supranaturala de
cunoastere pleacã de la Dumnezeu spre oameni ; ea este cunoastere prin Descoperire sau Revelatie
divina, incepand cu Revelatia din paradisul pamantesc, facuta primilor oameni,
continuând in Vechiul Testament, prin patriarhi si prooroci, si desavarsindu-se
prin insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Iisus Hristos.
“Dupa
ce Dumnezeu odinioarã, in multe rânduri si in multe chipuri, a vorbit
parintilor nostri prin prooroci, catre sfârsitul acestor vremuri ne-a grait
noua prin Fiul” ( Evrei 1, 1 ).
Cele doua cai,
naturala si supranaturala, de cunoastere a lui Dumnezeu existã, fireste, dupa
vointã dumnezeiascã si, ca urmare, stau in
stransa si armonicã legatura intre ele si niciodata in opozitie, ci
sprijinindu-se si completandu-se reciproc, dar cea
supranaturala este superioarã celei naturale, atat dupa intindere cat si dupa
continut ; si, unite si bine intelese, ne
oferã putinta ca sã ne dãm seama in ce raport stã lumea cu Dumnezeu, sa
apreciem dupa cuviintã indatoririle omului pentru a corespunde scopului in
vederea caruia a fost creat, pastrandu-si si
afirmându-si demnitatea de
purtãtor al chipului Creatorului sãu, printr-o
viata morala curata si inaintand cu vointã hotarata si cu ajutor haric pe
drumul mantuirii si desavarsirii.
Tinand seamã
de toate acestea si rezumându-le, retinem, referitor la cunoasterea noastra
despre Dumnezeu si lucrarile Lui, ca ea este :
a)
nedeplinã ;
b)
indirectã ;
c)
analogicã ;
d)
simbolicã.
(a ) Nedeplinã, pentru cã puterea noastrã, si de cunoastere ca si în
toate privintele, este limitatã, marginita, iar Dumnezeu este nemarginit in
orice privinta.
“Cunostiinta
noastra e “in parte”, si proorocia noastra tot in parte... Acum vedem ca prin
oglinda, in ghicitura” ( I Corinteni 13, 9, 12 ) ; “Marginitul nu poate
cuprinde pe Cel nemarginit” ( Fericitul Augustin ) ; caci “pe Dumnezeu nimeni
nu L-a vazut vreodata” ( Ioan 1, 18 ), El fiind “Cel ce singur are nemurire si
locuieste întru lumina neapropiatã” ( I Timotei 6, 16 ), de care nu te poti
apropia, si “nimeni nu l-a vazut vreodata” ( I Ioan 4, 12 ) ; pe Dumnezeu, abia
in viata cealalta “il vom vedea precum este” ( I Ioan 3, 2 ).
( b ) Indirectã, pentru ca numai plecand de la observarea lumii si a lucrurilor
din ea tragem concluzii cu privire la existenta, fiinta si insusirile (
atributele ) lui Dumnezeu, in lume toate fiind marginite, iar la Dumnezeu toate
nemarginite.
( c ) Analogicã sau prin comparatie, pentru ca numai asa, adica prin
comparatie cu lucrurile sau existentele din lume, putem sa-l cugetam pe
Dumnezeu, iarãsi negând orice mãrginire la Dumnezeu.
( d ) Simbolicã, pentru ca numai prin imagini sau figuri, adica prin
simboluri, putem sã expunem sau sã formulãm, nouã însine ca si altora, ideile
sau cunostintele despre fiinta lui Dumnezeu, care ne ramane nepatrunsa in sine.
Astfel si
Sfanta Scriptura numeste pe Dumnezeu “luminã neapropiatã” ( I Timotei 6, 16 ),
“foc mistuitor” ( Evrei 12, 29 ), etc.
Aici, in viata
aceasta, cunoasterea noastra religioasa, desi obiectiva si sigura ca intemeiata
pe Revelatie, este si ramane cu aceste note ( nedeplina, indirecta, analogica
si simbolica ), cu toate ca “cerurile spun marirea lui Dumnezeu...” ( Psalmul
18, 1 ), pentru cã “nimeni nu
cunoaste pe Fiul fara numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, fara
numai Fiul si acela caruia Fiul va voi sa-i descopere” ( Matei 11, 27 ).
( 2 ) Cunoasterea
catafaticã si apofaticã
Dupa forma de
exprimare in general, afirmativa sau negativa, a cunoasterii noastre despre
Dumnezeu, aceasta cunoastere poate fi impartita in
Catafaticã ( de la gr. catajaticoz = afirmativã ) si
Apofaticã ( apojaticoz = negativ ).
Teologia utilizeaza aceste doua
numiri, catafatic si apofatic, in intelesul de cai de cunoastere religioasa si
forme de exprimare a acestei cunoasteri, cale afirmativa si cale negativa, ca
si teologie catafatica si teologie apofatica.
Astfel, despre Dumnezeu afirmãm cã [ Dumnezeu ] este Cel Viu si Personal, cã [
Dumnezeu ] este Spirit Absolut, cã [ Dumnezeu ] are toate perfectiunile in sens
absolut, cã [ Dumnezeu ] este :
a) Atotbun,
b) Iubire,
c) Atotstiutor,
d) Atotîntelept,
e) Atotdrept,
f) Atotputernic etc.
Acest chip de afirmare a adevãrurilor despre Dumnezeu se
numeste CATAFATISM.
Cunoasterea apofaticã se caracterizeaza ( ! )**prin negarea oricarei imperfectiuni in Dumnezeu, ceea ce, in fond,
inseamna afirmarea tuturor perfectiunilor in El.
In transcendenta fiintei sale personale, Dumnezeu ramane
necunoscut si necuprins.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut in acelasi chip in care
sunt cunoscute realitatile din lumea creatã, folosind ideile sau notiunile de
timp si spatiu si raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcã Dumnezeu le
transcende pe toate.
Astfel, spunându-se cã Dumnezeu umple timpul si spatiul,
nu s-a afirmat destul despre Dumnezeu, intrucat El depãseste toate în chip absolut, le
transcende, fiind Vesnic si Necuprins, Nemãrginit.
De aceea afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune
mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil in grai omenesc,
decât se spune in concepte sau notiuni afirmative.
Teologia apofaticã, apofatismul, sustine cã
negatiile, anume ( ! )**propozitiile negative despre
perfectiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, adica
mai corespunzatoare obiectului la care se referã, adica la profunzimea
misterului dumnezeiesc, pe care cautã sa-l exprime depãsind existentele create.
Dar cu toate acestea, misterul
fiintei dumnezeiesti depaseste sau transcende
atat catafatismul cat si apofatismul, ramanand
in sine :
a) Incognoscibil, de necunoscut,
b) Incomprehensibil, de necuprins cu mintea si
c) Inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri
proprii.
Cu toate acestea, apofatismul nu
inseamna agnosticism, adica lipsã de cunoastere obiectivã, nici ignorantã sau
inculturã, ci depãsire a mijloacelor obisnuite
de cunoastere.
In fond, teologia apofatica se intemeiaza pe premisa cã
existenta lui Dumnezeu Cel Viu, incognoscibil si incomprehensibil, este in
toata deplinãtatea sa mai evidentã spiritului omenesc decat toate celelalte
existente.
Este vorba, asadar, nu despre o existentã demonstratã logic ci, supralogic,
prin evidentza trãitã a existentei lui Dumnezeu si prin orientarea fireascã a
omului, ca dorintã, ca nostalgie, spre Parintele lui ceresc.
Iar evidentza traita a existentzei lui Dumnezeu presupune o pregatire pentru
ea, printr-o stradanie spirituala,
prin pãsirea hotarata pe urcus duhovnicesc,
cu ajutor haric de la Dumnezeu si cu râvnã, cu ferirea de patimi, cu ascezã si
cu rugãciune din partea omului credincios.
Acestui urcus spiritual nu i
se pune opreliste, ci, dimpotrivã, neîncetat îndemn de inaintare ( I Corinteni
12, 31 ), de crestere spiritualã spre varsta deplinatatii lui Hristos ( Efeseni
4, 13 ).
Astfel, chiar si apofatismul, cale de cunoastere prin
negatie, apare ca depasit, intrucat evidentza traita,
experienta spirituala, este patrundere misticã, printr-un chip deosebit de
patrundere a luminii dumnezeiesti de înaltã intensitate în sufletele celor
vrednici, Dumnezeu
facandu-se cunoscut, se intelege cã nu în fiinta Lui nepatrunsa, ci in energiile
si lucrarile Lui necreate si nedespartite de fiintã, dar prin care El se
comunicã si se impartaseste.
Simbolul cunoasterii mistice a lui Dumnezeu este lumina
taboricã.
Cea mai inalta si mai cuprinzatoare cunoastere
a lui Dumnezeu este cea prin adevãrata credintã incalzita de iubire, coroana
virtutilor ( I Corinteni 13, 13 ).
Cãci “Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4, 16 ) si, aceasta fiind, El
coboarã in lume, pe care o iubeste ( Ioan 3, 16 ), iar “noi iubim pe Dumnezeu, pentru ca El ne-a iubit
cel dintai” ( I Ioan 4, 19 )
si, iubindu-L, ne ridicãm la El, fiindcã “iubirea
este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe
Dumnezeu. Cel ce nu iubeste nu cunoaste pe Dumnezeu.” ( I Ioan 4, 7-8 ), insa “cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si
Dumnezeu ramane intru el” ( I Ioan 4,
16 ).
Din toate acestea nu rezultã, cum s-ar parea tinand seamã
de neputinta patrunderii cunoasterii noastre in esenta lucrurilor dumnezeiesti,
cã, în general, am cunoaste prea putin din cele ale lui Dumnezeu, anume din
fiinta si atributele Lui, ci, dimpotriva, cunoastem mult daca ne straduim dupa
cuviinta sa inaintam pe calea cunoasterii oferita noua prin Revelatia naturala
si supranaturala si daca ne silim s-o transpunem in viata.
Caci cunoastem tot ce ne este necesar pentru mantuire ;
si nici un credincios adevarat nu poate nici gandi si nici spune ca Biserica
dreptmaritoare nu-l învatã tot ce este trebuincios pentru mantuire.
Cunoasterea lui Dumnezeu în
împrejurãrile concrete ale vietii
Daca cunoasterea prin afirmatii si negatii a lui Dumnezeu
este mai mult o cunoastere intelectualã, iar in
cunoasterea apofatica prin smerenie si experientã duhovniceascã, fac progrese
oamenii imbunatatiti, toti credinciosii il cunosc pe Dumnezeu in imprejurarile concrete ale
vietii lor ( Pr. D. Stãniloae ).
Pe Dumnezeu Îl cunoaste fiecare credincios in actiunea
providentialã a lui Dumnezeu cu el, prin care este condus in toate
imprejurarile vietii sale, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, uneori
harazindu-i-se bunuri, alteori privându-l in chip pedagogic de ele.
Acest mod concret de cunoastere a lui Dumnezeu prin calauzirea lui
Dumnezeu, il numeste Sf. Maxim Marturisitorul, pronie si judecatã.
Prin aceasta Îl cunoastem pe Dumnezeu prin apelul pe care
El ni-l face in diferite imprejurari, in contactele si solicitarile semenilor
care, uneori, ne pun rãbdarea la grele incercari, in necazurile si incercarile
care vin asupra noastra cu voia si fara voia noastra, in insuccesele trecatoare
sau mai indelungate, in bolile proprii sau ale celor apropiati, in mustrarile
constiintei pentru pacatele si greselile savarsite, dar si in ajutorul ce-l
primim de la Dumnezeu in biruirea lor ca si a altor piedici si greutati ce ne
stau in cale.
Este o cunoastere a lui Dumnezeu care ne sensibilizeaza mai direct fata de
Dumnezeu si care ne ajuta la gasirea unui drum propriu de desavarsire, de
manifestare a credintei si sporire a dragostei noastre fata de El si semeni.
In aceasta calauzire a lui Dumnezeu, cunoastem practic
bunatatea, puterea, dreptatea, intelepciunea si marea rabdare a Lui cu noi, ca
si grija Lui atenta fata de noi si planul lui Dumnezeu cu noi.
In aceasta cunoastere eu nu-L cunosc in general pe Dumnezeu ca pe Creatorul
si Pronietorul a toate, ci Îl cunosc in grija Lui specialã fatã de mine.
In planul Lui cu mine, in care ma conduce in mod special,
prin incercarile, apelurile, revendicarile si directiile particulare care mi le
adreseaza mie in viata, spre a mã stimula la indeplinirea datoriilor mele sau în
remuscãrile pentru neimplinirea indatoririlor mele speciale.
Îndeosebi împrejurãrile grele produc in noi o
sensibilizare mai acutã – si subtiere a fiintei noastre pentru viata
religioasa.
Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenta lui
Dumnezeu, care are un plan deosebit cu mine, ele mã împing la o rugaciune mai
simtitã catre El “Intru necazul meu catre Domnul am strigat si m-a auzit” (
Psalmul 119, 1 ).
Atunci ne rugãm mai insistent, atunci cerem mai insistent
ajutorul Lui si pe care-L experimentãm ca pe o Persoana Atotbunã, care nu
ramane indiferentã la necazurile noastre.
Indeosebi psalmii Vechiului Testament dau expresie
acestei cunoasteri directe a lui Dumnezeu, in imprejurarile concrete ale
vietii.
Dumnezeu ni se face cunoscut in toate suferintele si
dificultatile noastre, daca cautam sa vedem si greselile noastre care stau la
baza, caci adesea am uitat sa vedem in tot ceea ce avem, darurile lui Dumnezeu,
purtându-ne intr-un mod nemultumitor si nerecunoscãtor fatã de El, pentru cã nu
le-am folosit ca daruri pentru altii, motiv pentru care ni le si ia inapoi.
In acest sens – zice Sf. Simion Metafrastul – “toate aceste
incercari ti s-au intamplat din dreapta judecata si poruncã a Iubitorului de
oameni Dumnezeu, pentru ca te-ai aratat nrecunoscator fata de El.
Caci cele ce le-ai dat Binefacatorului tãu, acelea le-ai luat.
Si cu ce masura ai masurat, cu aceea ti se va masura si dreaptã este
judecata lui Dumnezeu care s-a facut cu tine, suflet nerecunoscator si
nemultumitor, care ai uitat de binefacerile lui Dumnezeu.
Caci ai uitat marile si bogatele daruri ale Binefacatorului tau, pe care El
ti le-a facut”.
Iar Nicodim Aghioritul spune cã “Dumnezeu foloseste mijloace de constrângere si smerire
cand omul incepe a se increde in sine.
Atunci il aduce la cunoasterea de sine.
Uneori ingaduie ca omul sa cadã în erori, mai mari sau
mai mici, in proportie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare sau mai micã”.
Cunoasterea noastra despre Dumnezeu este in acelasi timp
si o cunoastere a noastra insine, a limitelor si neputintelor noastre, de aceea
necunoasterea noastra este de fapt lipsã de smerenie, mandrie, nerecunostintã
si nemultumire fata de El si semeni.
Pe Dumnezeu Il cunoastem si in solicitarile semenilor nostri.
In fiecare om, ne intampina de fapt Hristos, solicitandu-ne sprijinul si
ajutorul ( Matei 25, 35-45 ).
În mâna intinsa a saracului este mâna întinsã a lui
Hristos, in vocea lui, auzim vocea lui Hristos, in suferinta lui e suferinta
lui Hristos pentru toate mãdularele Sale, pe care noi o prelungim.
În toate Dumnezeu coboarã la noi si ni se face cunoscut.
Toate imprejurarile si persoanele cu care venim in contact sunt apeluri ale
lui Dumnezeu, prin care El ni se adreseazã si solicitã si prin care Îl intalnim
concret in viata noastra.
Cunoasterea lui Dumnezeu in imprejurarile concrete ale
vietii este deci, o cunoastere existentiala a lui Dumnezeu în raporturile Lui
directe cu noi, in care experiem caracterul Lui personal si marea Sa iubire
fata de noi, ca pe Creatorul, Pronietorul si Mantuitorul nostru.
( Extras din Teologia
Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu