Invitatii la dreapta socotealã, Jalea intr-un convoi de monstri ( Cararea Imparatiei, Ieromonah Arsenie Boca )

Invitatii la dreapta socotealã, Jalea intr-un convoi de monstri ( Cararea Imparatiei, Ieromonah Arsenie Boca )

Invitatii la dreapta socoteala

Intelegand infranarea ca o conditie de sanatate a sistemului nervos, iar desfranarea ca o povarnire spre dezechilibru, e bine sa precizam limitele biologice si psihologice ale aceste porunci a firii, evitand banuiala de neintelegere a chestiunii si, pe cat cu putinta, carteala si vijelia maniei.

Sunt oameni care ar vrea sa petreaca dupa dreapta socoteala, dar nu indrazneste nimeni ca sa le-o spuna.

Chiar autorii de carti privitoare la aceasta porunca a firii, dau sfaturi mai rele de cum ar da la vite.

Ei nu considerã omul si in natura lui morala si spirituala.

De i-ar indruma macar la randuiala vitelor, ar fi cu mult mai intelepti.

Medicul, care crede cã, povatuind pe oameni, n-are trebuinta de suflet si de Dumnezeu – autorul si stapanul vietii – e, pana la un loc, un bun veterinar.

Dar dorm cam tot pe aceeasi dungã si oamenii ce nici nu vor sa stie de vreo socotealã, de vreo frânã moralã, sau de vreo pedeapsã automatã si fara îndurare a libertinajului lor, care-i va ajunge din urma.

Ma folosesc insa de orientarea spre psihologie si spirit a medicinii moderne, in urma careia isi dã silinta sa fie mai mult o medicina preventiva.

Deci n-am sa stramtorez pe nimeni spre portile Cerului, ci ajut numai lamurirea problemei si libera hotarare a oricui, spre un castig mai bun, aprofundand corespondenta mediului endocrin cu mediul moral, si reflexul lor in constiintã.

Este o corespondentã intre trup si suflet, intre calitatea trupului si caracterul sufletului ; o întrepãtrundere ondulatorie.

Presupuneti o noapte cu lunã si un lac linistit, in care cineva aruncã douã pietre in puncte diferite ; se vãd valurile apei, intretaindu-se in cercuri, si pe ele miscandu-se petece de lunã.

Cam asa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, desi sufletul e de altã naturã, nu mai putin deosebitã de trup, decat oglindirea de lunã pe vãlurelele apei.

Si totusi se rasfrang  intreolaltã.

Hormonii, prin trup, influenteazã spiritul ; intr-un fel, al barbatului, si intr-alt fel, al femeii.

Astfel barbatul dobandeste, pe langa configuratia vigorii anatomice, si sentimentul virilitatii sale.

Intelectualitatea biruie asupra sensibilitatii ; puterile mintii se dovedesc creatoare.

Cu altii e activ ; inclinat mai mult spre tiranie, decat spre supunere ; mai curand spre brutalitate, decat spre bunatate.

Cu cat notele diferentiale sunt mai accentuate, cu atat avem de-a face cu un caracter mai agresiv.

Mi se pare cã tot aici trebuie cautat si suportul trufiei.

Poate de aici isi are obârsia faptul cã, mai ales bãrbatii, nici lui Dumnezeu nu vor sa se supunã, iar cand se aprind la manie, nu gasesc cuvant mai expresiv ca injuratura de Dumnezeu si de toate cele sfinte.

Caracterul agresiv al masculului se observã ca o notã comunã si in firea animalã.

Omul gandeste cu toate organele sale.

Foliculina, hormonul feminin, are o actiune cu totul diferitã.

Astfel, pe langa configuratia anatomicã, proprie destinului de mamã, ii pastreaza totusi insusirile copilariei : voce subtire, infatisarea de copil, prietena copiilor ; mai mult sensibilã decat intelectualã , mai mult primitoare decat creatoare.

Presimte prin instinct, nu prin judecati.

Mintea ei e inima.

E inclinatã mai bucuros spre suferinta si supunere, decat spre asuprire si dominatie si, dupa Scripturã, vesnic atrasã ( preocupata ) spre barbat. * [ * Facere / Geneza 3, 16 ].

Deci, daca am socoti numai capatul fiziologic al deosebirii barbat-femeie, gãsim o mare disonantã.

Tot rostul fiziologic al barbatului – ca de altfel in intreg regnul animal – nu e altul decat aventura, cu prima intamplatã in cale.

Barbatul e poligam din fire – asa ca evreii de odinioarã si ca turcii de pana mai dãunãzi.

Inteleptul Solomon avea o mie de femei, insa i-au platit femeile bine – cã l-au smintit la minte, incat s-a lepãdat de Dumnezeu* [ * 3 Regi 11, 3-4 ].

Tot rostul si configuratia femeii e maternitatea.

Chiar si mantuirea ei e conditionatã de nasterea de fii – daca stãruie cu deplinã intelepciune in credinta, in iubire si in sfintenie* [ * 1 Timotei 2, 15 ].

Intre instinctul poligamic si instinctul maternitatii e un adevarat conflict biologic si pricinã de tragedii.

Ce vrea unul, nu corespunde cu ce vrea altul.

Drept aceea, li s-au dat oamenilor normele divine si minte, ca sa traiasca intr-o randuiala dupa fire – randuialã moralã si spiritualã, dispuse ierarhic – iar nu sa-si facã de cap, traind impotriva firii, impotriva moralei, impotriva spiritului, cu totul anarhic, ceea ce de multe ori au sa plateasca cu capul, sau ei, sau urmasii lor.

Si inca n-am ispravit corespondenta endocrinologie-neurologie si psihologie, mai trebuie si geneticã, fiindcã un convoi nesfarsit de necajiti mã sileste sa le scriu durerea.

Reamintim oranduirea firii, cã organismul intreg si indeosebi sistemul nervos se dezvoltã bine datoritã si hormonilor genetici – insa numai sub o cenzurã de infranare.

De aceea, pana la casatoria legala, toti tinerii trebuie sa fie curati, cu fecioria pazita, si baieti si fete.

Minunea e si cu putinta si cu trebuinta.

Din ce in ce, se afla tot mai multi medici care zic asa.

Dar chiar de n-ar zice nici unul, omul e o realitate mult mai complexa decat sectorul studiat de medic, si vom vedea cã situatia lucrurilor, in realul lor, impune categoric frana a saptea a lui Dumnezeu, ca sa normalizeze in ierarhia naturala, morala si spirituala, nabadaile acestui instinct anarhic, binecuvantat si plin de blestem.

Jalea intr-un convoi de monstri

Un scriitor, de foarte crestinã formatie, si probabil doctor, descrie fizionomia unui azil, de undeva, din Apus, in felul urmator :

“Copiii : Dom’le doctor ! Dom’le doctor !

Si doctorul D. inainta facandu-si drum prin multimea groaznicã si de plans a micilor monstri : o umanitate neizbutitã, pierdutã, rãu facuta, slutã si neispravitã, copii carora le lipsea craniul sau bãrbia, sau care nu erau decat un trunchi, sau un cap, nenorociti, mici, respingatori, urati, ca niste oale de lut strambe, pline de urdori, de bube, de coji, de puroiuri care le curgeau din ochi, din nas, din urechi si din pielea de pe cap.

Pitici si uriasi, slabanogi nevinovati, cu brate si maini de schelet.

Tinere bestii, baieti prea dezvoltati, cu fãlci strasnice, cu umerii obrajilor iesiti ca niste maiuri, facuti asa pentru omoruri – viitori ucigasi – ursiti dinainte si a caror privire tristã te urmarea fara sa inteleaga nimic.

Cei mai mari si mai limpezi putin duceau de mana pe cei mai nãuci, pe cei cu desavarsire tampiti ; se ocupau de ei, ii ocroteau, ii adoptau.

Ii târau spre doctorul D. si insotitorii sãi.

In jurul celor trei oameni, izbucneau strigate nelamurite si urlete, toata bucuria micilor nenorociti de-a revedea pe aceia ce erau buni cu dansii.

Si chiar aceia, care niciodata nu vor mai fi in stare sa vorbeasca, mârâiau, gângãveau, behãiau inspre medici cate ceva, un strigat nedeslusit si barbar de dragoste.

Cu mainile lor mici, ii apucau, ii atingeau, ii mangaiau, ii pipaiau ca niste tentacule.

Privelistea asta i se parea intotdeauna un vis urat.

Dar doctorul ii iubea pe toti, pe acesti mici, chiar pe aceia care aveau un cap de scafandru, de peste, sau de gânganie mare.

Chiar pe cei rau naraviti, [ ...]

Toate pacatele ereditare misunau in strãfundul acestor suflete parasite, reintoarse la brutã, si care coborau scara evolutiei.

Fetelor, care erau mai tainuitoare, mai pacatoase, mai destrabalate, si care isi simteau pubertatea, le placea sa se ascunda, sa roseasca si sa se tina de apucaturile lor.

Baietii aveau fete de urangutan si porniri primejdioase in jocurile lor.

Cativa singuratici plangeau prin colturi, nemangaiati si salbaticiti pentru totdeauna.

Un copil, blond ca Sfantul Ioan, cu ochi albastri, subtire, dragut, aproape frumos, incerca sa se apropie de doctor, il apuca de mana pe la spate si vorbea incet :

- Domnule, as vrea sa ma intorc la mamica mea... Domnule cand pot sa ma intorc la mamica ?

Mamele ! Prea adesea au parasit pe acesti bieti monstri, care au iesit din ele, si care le-au dezgustat.

Erau cãsnicii de alcoolici care, in fiecare an, regulat, aduceau la azil cate un nou copil tampit, inca un gunoi al societatii pentru ca in anul urmator s-o ia de la capat.

De altfel, in tot azilul, parasirile erau regula, si cei uitati acolo nu se mai numãrau.

Cati dintre nenorocitii nebuni de la Azilul S. Clé. mureau fara sa mai fi apucat sa vada vreodata chipul iubit al mamei, al sotiei, al copilului, chip care mai plutea ca o nalucire dureroasã in trista lor memorie intunecatã si care singur inca mai trezea la ei un rest de constiintã, o lacrimã a luciditatii deznadajduite...”* [ * Maxence van der Meersch, Trupuri si suflete, Bucuresti, 1944, Ed. Contemporana, pp. 163-165. ]

Extras din cartea “Cararea Imparatiei”, Ieromonah Arsenie Boca, Tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului si Hunedoarei, Editie ingrijitã de : Preot Prof.Simion Todoran si Monahia Zamfira Constantinescu, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Romane a Aradului, 1995.