In
casa bunicilor, Ionel Teodoreanu ( 1 )
In casa bunicilor
Ninge naiv.
Poate cã pe o fereastrã aburitã, un deget
mic a desemnat o cãsutã cu o usã, douã ferestre si hogeacul*[ *hogeag / hogeaguri = cos (
la o casa ) ; horn, fumar [ Var.: ogeac ] – Din turcã “ocak” ] din care iesã [
iese ] codita unui cîrliont [ cârliont ] de fum.
Satul fulgilor
e numai în ochii copiilor.
Geamul e o
filã veche din cartea îngerilor.
Asa începe
iarna : într-o dimineatã albã, cu copaci mosnegi si altii copii.
Bunicul
a fost, bunica este
E teribilã
casa bunicilor !
Uf ! de cîte ori trebuie sa se ducã la bunici cu
pãrintii, copiii se uitã chiorîs unul la altul, strîmbã din buze, dau din cap,
si sînt [ sunt ] ca zmeele descãlecate de pe vînturi si arestate in dulap, cu
cozile infasurate, sfoara depãnatã si zbîrnîietoarea mutã.
Mîinile trebuie sa fie curate si dulci la pipait,
unghiile taiate, parul pieptanat – dar nu cu mainile -, hainele perioate,
ghetele lustruite.
-
Sa nu vorbiti tare si
neintrebati, sa nu radeti prosteste, sa nu puneti mana pe lucruri, sa nu
v-atingeti de pisici, sa nu faceti obraznicii...
-
Atunci ce sa facem ?
-
Sa fiti cuminti.
Sa nu, sa nu, sa nu.
Asta-i casa bunicilor : zidurile intre care nepotii
n-au voie sa fie copii.
E mai rãu decat la bisericã.
Acolo macar e lume multa, mare si cam surdã, iar copiii –
printre babe si mosnegi – sunt ca in padurea veche : isi fac semne si rad pe
furis si infundate.
Dar bunicii sunt doi, fiecare in cate un fotoliu ;
parintii, doi, fiecare pe un scaun ; iar copiii, prizonieri intre ochelarii
bunicilor si ochii parintilor.
Bunicul a fost procuror general, adica generalul procurorilor.
Tata spune :
-
Nimeni nu crâcnea in fata
tatei.
-
Stateau toti smirnã ?
-
Toti.
-
Chiar si mata ?
-
Chiar si eu.
Teribil !
-
Si bunica ? urmeaza logic
glasul inocent.
Tata vrea sa se încrunte, dar zambeste cu ochii mici.
-
Mama ? se intreaba el.
Strasnicã femeie !
Rade si nu mai spune nimic.
Asa e tata : cand nu vrea sa spuna ceva, ii vine sa rada.
Cu mama rade des.
Mama se supara, si tata parca e copilul mamei, ca si
ceilalti.
Bunicul a fost si primar si decanul avocatilor, bunicul a fost decorat :
decoratiile le tine bunica in sifonierã, si portretul bunicului, din salon, pe
tot pieptul fracului.
-
Tatã, bunicul e ca o
poveste.
-
De ce ?
-
Fiindca incepe cu “a fost “.
Tata zambeste.
Asta nu inseamna intotdeauna ca e vesel.
Dar nici nu se supara.
Acum bunicul e alb si zambeste.
Chiar si primavara el e tot ca un copacel nins.
Are ceas de aur cu muzicutã, ochelari cu ramã de aur – si
stã.
Stã acasã toata ziua.
E foarte bine sa fii bunic.
Bunica a fost si ea tanara, adica a fost mireasã cand
bunicul nu era bunic, cand tata nu era tatã, si cand copiii tatei nu erau
deloc.
Numai gandindu-se la tineretea ei, mintea copiilor se
încetoseazã de ate de paianjeni mai colbãite decat cele din pod de pe cartile
cu litere chirilice.
Cand o fi fost tanara si bunica ?
Atat de încâlcitã-i socoteala tineretii ei, incat nepotii
se gândesc la tineretea bunicii ca la altceva, cum e de pildã portretul doamnei
frumoase din salon, de langa portretul cu decoratii al bunicului, - dar simt
cata vechime e in fosta mireasã a bunicului.
Teribil !
Lumea spune bunicii “Coana Elencu” si bunicului “Cuconu Alecu”.
Iar bunicii intre ei isi spun Alecu si Elencu, si nu-si
vorbesc cu “tu” ca tata si cu mama, ci cu “mata”, ca si cum ar fi in vizita
unul la altul.
Nepotilor le vine sa rada.
Dar :
-
Sa nu ...
Vizita
Pornesc spre casa bunicilor in trãsura comandatã de tata.
Se cunoaste !
Un muscal numai de catifea, ca un mitropolit cu sapcã,
obrajii de duduie, bici galben ca de aur, roti cu ochelari de cauciuc, perne
moi, covoras la picioare si cai negri, cu coamã si coade lungi de fatã care s-a
lãut.
Dar sunt armãsari, fiindcã numai armãsarii pot fugi cu
atâta strãsnicie nãzdrãvanã.
Unul dintre copii ar vrea sa vadã luceferii de foc, care
s-aprind in mers pe pieptul armãsarilor.
Dar copiii stau pe scãunas, cu spatele la muscal, nas in
nas cu ochii mamei.
Mama e nervoasã.
Pe genunchi are o cutie de bomboane legatã cu snur de
aur.
Cu toate cã sunt in mãnusi, degetele mamei fac game pe
capacul cutiei.
Copiii stiu ce inseamna cand mama face game fara pian.
Deci stau cuminti.
Tata fumeazã si salutã in dreapta si in stanga.
Toata lumea il cunoaste pe tata.
Au ajuns în “Beilic”.
Dar trasura nu intrã in ogradã.
Stã smeritã la poartã, ca la manastire.
Mama in frunte, cu fosnetul rochiei, umbreluta si cutia
de bomboane ; tata dupa mama, cu scârtâitul ghetelor, uitându-se la copaci ;
copiii in urmã, unul dupa altul, tarandu-si pasii, cu capetele mereu intoarse
dupa armasarii de la poarta.
Dintâi intrã cutia cu bomboane cu mâinile mamei, apoi
mama cu sarutarile.
Tata aruncã tigara, isi sterge buzele cu batista care
miroasã frumos a apã de colonie, se descoperã si intrã, sarutand pe rand mâna
bunicilor.
Bunicii il saruta pe frunte.
Tata nu mai e tata : e copilul bunicilor.
Copiii, si mai mici, ramasi parca fara tatã, asteapta pe
treptele antretului sa le vie randul la bunici.
Treptele sunt de piatrã vopsitã albastru deschis.
Antretul este de lemn gãlbui, cu ferestre.
Mâna bunicii e plinã de inele cu pietre colorate si
ousoare de margaritar.
Miroasã ca turtele de Craciun, a migdale si apã de flori.
-
Sãrutã, nepricopsitule, ca
lumea. Asa se sãrutã ?
Nepotul saruta din nou – apasat si cu “tzoc” – mâna care
parca are un ochi in palmã ca bolta bisericii.
Mâna bunicii, chiar cand o saruti, o simti urzicandu-ti
urechea.
Mâna bunicului bate-n gãlbui si miroasã a frunzã uscatã
de nuc.
Copiii ar vrea sa fie in casa bunicilor ca la pomul de
Craciun.
Dar e altfel.
In casa bunicilor totul e cuminte – ca in somn – si nu se
miscã din loc, incepand cu nepotii asezati la rand pe trei scaune prea inalte
pentru ei.
Stau. Stau. Stau.
Le vine sa se strambe ca la fotograf.
Dar : “Sa nu” ...
Tac. Tac. Tac.
Le vine cate-un “oac” de broasca, cate-un “ham” de caine,
cate-un “bâz » de muscã-bâzãlãu, cate-un « muu » de vacã.
Dar : « Sa nu »...
Si nu fac nimic, nimic, nimic.
Degerã de urât.
Unul cascã sincer : “Uããã ! »
-
Casti o gurã cat o surã !
spune bunica. Are sa-ti intre mustele. Ia sa vad : te speli bine pe dinti ?
-
De ce nu-ti acoperi gura
cand iti vine sa casti ? intervine mama, trimetandu-i o privire mai
impungatoare decat acul de palarie.
Ceilalti nu mai cascã, desi simt cate-o gurã de pesterã
cu balauri in falcile inclestate.
In schimb, cel mai mic stranuta.
-
Moasa-n pod, spune bunica.
Da’unde ti-i batista ?
N-are.
-
Nu ti-am spus, - incepe
mama.
I-a spus, dar
n-are.
-
Iaca ti-o dau pe-a mea, -
spune bunicul. Suflã bine.
Mama nu admite batiste straine in mana copiilor.
Dar asta se va vedea acasa, la inapoiere, dupa ce trasura
cu doi armasari il va duce pe tata la club.
Bunica a facut
cafeaua, a umplut filigenele* [ *filigean = felegean ; felegean (sg) /felegene (pl) (Înv.) Ceascã (turceascã)
de cafea neagra, fara toartã (fixata intr-un suport) ; p.ext. continutul acestei
cesti. [ Var. : filigean ] – Din turcã “filcan” ] cu semilunã, le întinde pe rând, incepand cu bunicul,
varsã ca din gresealã putinã cafea in farfurioara tatei, si spune, privindu-l
pe sub ochelari :
-
Ai sa iei parale.
-
Dea Domnul ! Poate se sparge
ghinionul !
-
Tot nu te-ai lasat ? il
cerceteaza bunica, cu glasul gros si sprancenele imbinate.
Tata râde, mama ofteazã, bunica dã din cap a pagubã si
bea cafeaua racoritoare in farfurioarã, facand “sfrr” cu buzele, ca o vrabie
cand zboara de jos pe creanga.
-
Da’istora [ acestora ] ce sa
le dau ? o intreaba pe mama, stergându-si cu batista mustãtile de cafea.
-
Nu-i mai rãsfãta, mamae. Lasã ca au de-ajuns acasa.
Nepotii isi incruciseaza privirile asupra cutiei cu bomboane.
Desi bunica are ochi si-n palmã – pentru nepoti -, nu se
vede.
Strange cutia cu bomboane proaspete in dulap, si le dã
din cutia cu bomboane vechi.
-
Voi aveti dinti de lup,
gâgâlicilor, nu ca mine, femeie batrana.
Dupa cafea, tata se duce in odaia de alaturi.
Nasul bunicii parca se ascute adulmecând urma tatei.
Trece catva timp cu miros de fum de tutun, si tata se
intoarce, stergandu-si mustatile cu batista parfumata.
Bunica il priveste, isi duce si ea batista la nas, ia de
pe o politã cornetul de coajã de brad cu rãsinã, pune un cãrbune din sobã, si
sufland si tot sufland se duce cu fumul albastru in cele patru colturi ale
odãii cum ai face semnul crucii intr-un loc spurcat de Necuratul.
Copiii sunt mandri ca tatal lor a cutezat sa fumeze in
casa bunicilor.
-
Tatã, de cand fumezi mata ?
il cerceteaza ei in tainã.
Tata, se uitã la mama cu coada ochiului, zambeste ca si
cum ar vrea sa taca, dar raspunde totusi :
-
Parca de cand m-am
casatorit. Nu ?
-
Da, confirmã mama, ridicand
din umeri.
-
Cum credeti voi – continuã
tata mult mai convins – cã as fi indraznit sa fumez in casa parintilor mei ?
Nici acuma...
E teribilã casa bunicilor !
Nasul bunicei si pacatele nepotilor
Nepotii au crescut si cresc “vazand cu ochii”, spune mama
care trebuie sa cumpere din ce in ce mai multi metri de stofã pentru uniformele
lor.
Ghinionul tatei tot nu s-a spart, cu toate ca in fiecare
zi, dupa ce tata-si bea cafeaua neagra, fatza de masã are pete de noroc.
Parintii nu mai sunt atat de tineri : au baieti mari,
care le scot peri albi.
Dar bunicii au ramas aceiasi.
Numai cã nasul bunicei s-a ascutit si mai tare si parca are
lucirea unui acusor la pândã, drept in varf.
Bunica e neam de grec.
Nepotii au aflat din Eminescu despre “grecotei cu nas subtire”.
In schimb, nasurile nepotilor se ingroasa patriotic.
Cand vin copiii in vizita – tot cu parintii -, bunica,
dupa ce le spune nepricopsitilor sa nu-si ia nasul la purtare si sa-i sãrute
mana cum trebuie, - ii iscodeste pe rand cu nasul ei subtire, afland se vede
toate miroznele pãcatului,
caci se uitã crâncen la ei, îmbinându-si cu afurisenie sprâncenele stufoase.
Nepotii sunt intr-adevar plini de pacate.
Cand se uitã la ei, din fundul pamantului, Scaraotchi isi
linge buzele, si trei fire din coadã i se zburlesc, ca numar.
Cel mic, care are pãr de aur cret si graseiazã razand cu
toata fata – ca si cum mereu l-ar bate soarele in ochi – e bataus, trage cu
pusca in ciorile de pe crucea bisericii sfantului Ion Gura de Aur, dã cu
prastia nu numai in vrabii si in gutuile Nãnoaiei – care suferã de ficat – dar,
si-n ferestrele oamenilor rãi, cum ar fi popa Tuchi si dascalul Ghitã-Sughitã,
si merge cu bicicleta – fara numar, ca si uniforma – cu mainile la spate,
printre tramvaie si trasuri, scotand limba si facand schime necuviincioase
birjarilor, sergentilor si oamenilor seriosi.
Cel mijlociu, cu pãr buclat de culoarea castanelor salbatice si obraji de
mãicutã, furã tigari din biroul tatei, întârzie dimineata la scoala, are note
proaste la matematica, stiinte naturale, chimie, germana si religie, e
ingandurat ca o salcie ninsã, tacut ca o oglindã din pod, si nu face nimic :
nici la scoala, nici acasa.
Cand era mic, visa si cand era treaz ; acum doarme si cand nu doarme.
Nuferi cresc, sau broaste, in apele somnului lui ?
Mai ales el nu stie.
Se simte ca un fum care se încolãceste în semn de intrebare, inainte de-a
se destrãma.
Cat despre cel mare, sa afumi cu tãmâie si sa stropesti
cu aghiazmã inaintea si pe urma lui.
Trebuie dat la Scoala Militara.
Altfel nu mai merge.
Joacã barbut in banca repetentilor din fundul clasei,
fumeaza cu tigaretã de cires – tabacherea i-a confiscat-o domnul pedagog Jenicã
Bantas -, s-a fotografiat picior peste picior cu cãrare la mijloc si monoclu cu
snur, vinde cartile scolare inainte de Craciun, poarta pantaloni “cloche”,
primeste bilete parfumate, fredoneaza sansonete, face epigrame, are ticuri –
inchide ochii, scoate limba si miscã din urechi -, a fost surprins de
profesorul de gimnasticã uitându-se tocmai in sus, catarat pe prãjinã, cu
binoclul mamei in etacul domnului director...
Directorul l-a convocat pe tata la scoala si i-ar fi spus
:
-
Nu mai merge. E un rãu.
Rusinea unei scoli model...
Se vede cã i-a mai spus ceva, fiindca tata, dupa ce-a
reprodus solemn vorbele directorului, a zambit cu fata in servet, si n-a mai
spus nimic.
-
Nu mai merge. Te dau la
Scoala Militara, - a hotarat mama.
Dar a ramas tot la liceu.
Rãi copii !
Stie mama – si pune la inimã -, stie tata – si tace -, stiu profesorii,
pedagogii, sergentii, comisarii, Popa Tuchi, dascalul Ghita-Sughita, Nãnoaia si
toate babele de la ferestrele orasului.
Hueste târgul.
Bietii parinti !
Dar bunicii ? Sa afle bunicii !
Ar fi teribil !
SI IATÃ CÃ ...
Intr-o zi vine cu temperaturã cel mai mic.
Si dupa el – sau de la el – si cel mai mare.
Doctor, termometru, retete, pazã, grijã.
Al treilea, cel mijlociu, teafar ca prin minune – parca i-a fost lene sa
se-mbolnaveasca – va fi expediat de mama la bunici.
Se pregateste de plecare cu inima mai grea decat
picioarele de iarnã, cu ghete si sosoni.
Un geamandan ticsit ; ciorapi carpiti, rufele vãmuite de
ochii mamei, sapun de glicerina, periutã de dinti nouã, doua pijamale si trei
mandarine.
In geantã : cartile, caietele si o cutie de bomboane
trimisa de parinti bunicilor.
Iar in buzunar, doua pachete de tigari, furate de la
tata.
Sania trage la scarã.
Viscoleste.
Blansa se gudurã, din coadã.
E foarte solemn.
Inima fotografiaza tot.
Prin usa intredeschisa, lumina din casã – de acasã – e
caldã si bunã ca un samovar aprins alaturi de cozonaci.
Gheorghe aduce cu tãrãboanta lemne pentru foc.
Calatorul ofteaza.
Rãu e sa fii sanatos.
Ninge din toate
partile cu spume de fum.
Cling-cling-cling.
-
Si sa nu superi pe bunici, -
rãsunã din urmã glasul mamei, suprem ca si crucea bisericii sfantului Ion Gurã
de Aur.
Pana si clopoteii spun : sa nu, sa nu, sa nu,
cling-cling.
Si s-a tot dus
Hii, cãlut, hii, un greier necajit e si mai greu decat un
car cu fân.
Noapte mare de iarnã.
Casele nu se mai cunosc, strazile nu se mai vad.
Ferestrele aprinse sunt de aur ca pânea scoasã din
cuptor.
Fulgii se uitã unii la altii, clipind, pana cand ametesc
in scrânciobul vifornitei.
Surghiunitul aprinde o tigara, cu mare greu, dar o
aprinde.
N-a fumat niciodata pe strada.
Fulgii vor sa-i stinga tigara.
Ii goneste ca pe tântari, suflandu-le fum.
Se lungeste in sanie ca un boier mare, rãsturnându-si
ceafa pe speteazã.
Nu-i mai pasã de nimic.
I-atât de pesimist c-a devenit eroic.
Cling-cling-cling.
Dar a uitat cã merge la bunici.
Dumnezeule !
Se leapãdã de tigarã.
Prea tarziu.
Sania s-a si oprit la poarta ogrãzii in care trasurile nu
intrã.
Si nasul bunicii...
Se zburleste ninsoarea ca o pisicã rea.
..........................................................................
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
Nota : Vocabular :
miroznã, ( rar )
mirozne, s.f. ( Regionalism ) = miros placut, mireasma.
Beilic (sg) / beilicuri (pl), s.n. = casã in care erau gazduiti beii si
alti trimisi oficiali ai Portii otomane in Tarile Românesti.
Muscal (sg) / muscali (pl), s.m. = (
Învechit si regionalism ) = birjar (de origine rusã) * Birjã [ Var.: moscal,
s.m. ] – Din rusa, ucraineana, poloneza “moskal”.
Muscal = ( Învechit si popular ) = locuitor din orasul Moscova sau din
imprejurimi ; p.gener. “rus” ; ( la plural articulat ) = poporul rus.
